Autor 7256 vizualizări


Cariera politică a lui Alexandru Vaida Voevod a început promiţător: din tânăr unionist ardelean a ajuns primul şef de guvern al României Mari. Însă, în timp, politica bucureşteană i-a mai pervertit metodele, aşa încât, în a doua parte a vieţii, a făcut şi alegeri discutabile, precum asocierea cu regele Carol al II-lea. Norocul lui că n-au fost păcate capitale – nici în ochii comuniştilor.


1907, Budapesta. Contele Apponyi, ministrul Instrucţiei Publice în guvernul maghiar, dă un pachet de legi ale educaţiei al căror efect, în spaţiul ardelean, ar fi fost o maghiarizare a claselor primare. Tânărul deputat Alexandru Vaida Voevod, ales în Cameră numai cu un an înainte, s-a ridicat împotriva actului lui Apponyi, pe care l-a „combătut nu numai din punctul de vedere naţional, ci şi democratic şi social, fiindcă ele nu urmăreau ridicarea nivelului cultural, ci frustrarea cetăţenilor nemaghiari de posibilitatea de a putea prin ridicarea lor culturală, să poată beneficia în concurenţa liberă pentru existenţă, de aceiaşi posibilitate ca fiii claselor privelegiate orăşeneşti“, aşa cum nota Vaida Voevod în „Memorii“. Până în 1918, cât a fost membru al legislativului de la Budapesta, în grupul român, Vaida Voevod s-a opus tuturor iniţiativelor care lezau interesele transilvănenilor şi a militat pentru o democratizare a politicii imperiului. De pildă, în acest context, a militat pentru adoptarea unei legi electorale de care să beneficieze şi cetăţenii „desmoşteniţi şi scoşi din cadrele constituţionale ale vieţii statale“, precum şi femeile.

Purtătorul de cuvânt al românilor la Budapesta

Postura sa în parlamentul maghiar i-a facilitat un rol însemnat în timpul mişcărilor naţionale din anul 1918. De pildă, pe 12 octombrie 1918, când Comitetul Executiv al PNR, reunit la Oradea, a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere“, Alexandru Vaida Voevod a fost cel desemnat să citească această rezoluţie în parlament: „La 18 oct. 1918, fiind în alegerile din 1910, datorită metodelor puse în practică de contele Ştefan Tisza, reduşi la 3 deputaţi români, iar slovacii la unul singur, sârbii şi socialiştii neavând nici un singur reprezentant, mi-a revenit mie sarcina onorifică a datoriei de a expune în plenul şedinţei Camerei, hotărârea partidului naţional român, în cadrul unul discurs, că refuzăm de a recunoaşte dreptul organelor oficiale ale Ungariei şi ale Monarhiei Habsburgice, de a reprezenta, la conferinţa de pace, interesele popoarelor acelui stat, în virtutea punctelor Wilson-iene (n.r. – cele 14 puncte ale preşedintelui american Woodrow Wilson, în care se regăsea dreptul popoarelor la autodeterminare)“.

„Simt că mor“

Întors în Transilvania, s-a ocupat cu redactarea regulamentului de organizare a gărzilor şi consiliilor naţionale judeţene şi comunale, prevenind astfel izbucnirea de conflicte violente în perioada realizării Unirii. A participat, desigur, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde s-a votat Rezoluţia Unirii şi a devenit, ulterior, membru al Consiliului Dirigent, în care a primit funcţia de vicepreşedinte. Însă amintirile sale din perioada Marii Uniri nu au fost în totalitate pline de entuziasm şi voie bună. După 1 decembrie 1918, a plecat din Alba Iulia la Sibiu, fiind cazat la hotel Bulevard. Pe 3 decembrie, după-amiaza, s-a reunit cu Mihai Popovici, căruia i-a dictat textul înmânat regelui Ferdinand, cu proclamaţia Adunării din 1 decembrie, a Unirii Ardealului, Banatului şi părţilor ungurene sub Coroana României. La o jumătate de oră după ce terminase de dictat frenetic, într-un du-te-vino prin cameră, a simţit că îl cuprinde o stare de rău. Se simţea foarte slăbit, brusc, aşa că l-a rugat pe Mihai Popovici să-l ajute să se dezbrace şi să se aşeze în pat.


„Simt că-mi pierd puterea, simt că mor. De aceea te rog, procură-ţi o maşină şi, peste Câmpie, treci la Olpret (n.r. – locul său natal), ca să soseşti înainte de ce-ar sosi vestea că am murit“, i-a spus lui Mihai Popovici, care a încercat să-l încurajeze, speriat. Cât Popovici s-a dus să-l cheme pe Ion Sturza, Vaida Voevod zăcea în pat, din ce în ce mai copleşit de slăbiciune. Medicul l-a consultat şi i-a recomandat să i se facă rost de o infirmieră peste noapte. A fost, într-adevăr, o noapte grea pentru Alexandru Vaida Voevod, chiar dacă n-a murit, aşa cum se înspăimântase mai devreme: „Trecând astfel un timp, am fost cuprins de tenesm (n.r. – simptom caracterizat prin necesitatea ineficientă şi dureroasă de a defeca). Şi, mergând la toaletă, am petrecut toată noaptea între pat şi closet, cu totul de 18 ori. Mi-am improvizat termofor, din căciulă, aşezând-o pe burtă. În ziua următoare am luat o supă de orez şi un Reisauflauf (n.r. – budincă de orez), trimise de amabila doamnă dr. Sturza. M-am odihnit în pat iar în ziua proximă m-am sculat şi am plecat la Bucureşti, împreună cu perechea Goldiş, având un automobil la dispoziţie. Căciula – termofor – am purtat-o la toate solemnităţile din Bucureşti şi am suportat cu ea, ori datorită ei – mielul e leac al valahului – toate menu-urile consumate“, nota omul politic în „Memorii“.

„Ca într-o casă de nebuni“  

Alexandru Vaida Voevod s-a remarcat în politica de la Bucureşti încă din primul an al României Mari. Imediat după Marea Adunare de la Alba Iulia, a fost numit ministru de stat pentru Transilvania, funcţie pe care a păstrat-o, până în 1919 şi a reluat-o apoi în 1938 şi 1940. Apoi, în noiembrie 1919, au avut loc primele alegeri parlamentare pe baza votului universal, care au fost câştigate de PNR. Însă niciunul dintre partidele politice ale vremii nu a trecut pragul pentru a forma guvernul, astfel că a fost nevoie de formarea unei coaliţii.


La sfârşitul anului 1919, s-au reunit la Bucureşti toţi reprezentaţii partidelor din Vechiul Regat şi din provinciile recent unite cu România: „La Bucureşti am dat de un haos, care era temelia însăşi a vieţii publice. Ne simţeam ca într-o casă de nebuni. Autohtonii găseau că totul e firesc şi bine. Ei vedeau în concepţiile noastre lipsa experienţei de a guverna. Eram, pentru ei, oameni de opoziţie, străini de arta şi beneficiile guvernării, un fel de ţărani maniaci, bieţi boangheni declasaţi“, îşi amintea Vaida Voevod de primele impresii de pe scena politică românească. Nu au trecut neobservate, dar au trecut oarecum neînţelese jocurile politice de culise, alianţele temporare, jubilările în tăcere de ghinionul adversarului, punerea ştampilei de „trădător“ pe înalte frunţi, aproape la întâmplare. „Deputaţii din noile provincii nu înţelegeau nimic. Erau buimăciţi în mijlocul acestor stări, pentru ei cu totul noi şi inexplicabile. Eram aproape singurul care îmi puteam da seama întrucâtva de miile de maşinaţiuni politicianiste“, continua Vaida în „Memorii“.


Citeşte continuarea pe Adevărul.ro


""