Cultul personalităţii în vremea lui Carol al II-lea - Ziua Restauraţiei

Autor 10040 vizualizări


O componentă importantă a regimului autoritar instituit de Carol al II-lea a reprezentat-o manifestaţiile aniversare, care, alături de elementele ce le alcătuiesc – parade, uniforme, saluturi specifice, discursuri, mulţimea de oameni adunaţi, uralele şi aplauzele publicului – pun în practică conţinutul cultului personalităţii, stabilind o legătură directă între Conducătorşi masele de admiratori. Manevrată cu ajutorul aparatului propagandistic şi absorbită de acesta, mulţimea de admiratori devine elementul cel mai important în legitimarea oricărui regim autoritar[1].

În deceniul carlist manifestaţiile grandioase aveau loc cu ocazia zilelor de 10 Mai, ziua Monarhiei, şi 8 Iunie, ziua Restauraţiei. Parade militare şi defilări erau organizate şi în zilele de 24 ianuarie, 1 mai, 16 octombrie şi 1 decembrie, dar de mai mică amploare decât în cazul celor dintâi.

Spre deosebire de 10 Mai, sărbătoarea de 8 Iunie este o creaţie a regimului lui Carol al II-lea. Pe data de 6 iunie, Carol Caraiman (numele luat de Principele Carol după renunţarea, în anii ’20, la drepturile dinastice) se întoarce în România, iar două zile mai târziu este proclamat Rege de către Parlament. Pe durata domniei lui Carol al II-lea, 8 Iunie a simbolizat ziua Restauraţiei, prilej de sărbătoare pentru suveran. În deceniul carlist, ziua de 8 Iunie rivaliza cu cea de 10 Mai în ceea ce priveşte fastul cu care erau organizate.

Prima reprezentare

Ziua Restauraţieia fost sărbătorită pentru prima dată în 1931. După cum anunţa ziarul Universul, „manifestaţiile s-au desfăşurat într-un cadru de tinereţe, de forţă şi de înălţare, care sporesc încrederea în virtuţile şi în destinele neamului nostru”[2]. Aniversarea unui an de la Restauraţiea început duminică, 7 iunie, printr-o manifestaţie la Ateneul Român, în care reprezentanţi ai armatei, ai tineretului, dar şi ai asociaţiilor cetăţeneşti au susţinut, plini de entuziasm, discursuri vibrante dedicate „Augustului” sărbătorit. După o caldă apologie a suveranului, a fost lansat un apel către toată suflarea românească:„să se unească în jurul tronului, pentru a cimenta indistructibil legătura dintre Tron şi Ţară”[3].

Manifestaţiile au continuat în ziua următoare la Palatul Regal, unde a avut loc o grandioasă defilare a trupelor. În dimineaţa zilei de 8 iunie, un număr mare de oameni s-a adunat să aclame pe suveran. Toţi cei prezenţi strigau:„Trăiască M. S. Regele Carol al II-lea”[4]. Capitala era în sărbătoare. Străzile pline de oameni erau splendid împodobite cu drapele, flori şi covoare. Sosirea suveranului a fost salutată cu ovaţii frenetice de mulţimea numeroasă ce aştepta în Piaţa Palatului parada. Regele, îmbrăcat în uniformă albă de amiral, a primit defilarea din poarta Palatului, nu din balcon, dând dovadă de respect pentru luptătorii de pe front ce mărşăluiau în faţa sa, într-o perfectă ordine, pe acordurile fanfarei militare[5]. Publicul numeros, impresionat de momentul solemn al manifestaţiei şi de discursul regelui, a rupt cordoanele şi plin de entuziasm  a venit să aclame îndelung pe suveran. Manifestaţia a ţinut până târziu, când regele s-a întors în Palat.  

            De la clasica paradă militară la manifestaţiile străjerilor

Sărbătoarea a căpătat imediat o mare amploare. I. Atanasiu, preşedintele Uniunii Ofiţerilor de Rezervă, a cerut ca data urcării pe tron a regelui Carol al II-lea să fie desemnată „zi de seamă, alături de marile zile ale neamului nostru”[6]. Aşadar, timp de zece ani, sărbătoarea Restauraţieia reprezentat cel mai important eveniment al anului.

În fiecare an, serbările Restauraţieiau decurs într-o atmosferă de entuziasm, în prezenţa a mii de oameni, din toate colţurile ţării, reprezentând toate straturile sociale. Astfel, adunările de pe Platoul Cotrocenilor, iar mai apoi cele de pe Stadionul ANEF, constituiau „o imensă expoziţie naţională de chipuri şi cusături”[7], fiind prezente toate culorile costumelor, din Oltenia şi până în Moldova.

Aniversarea a cinci ani de la Restauraţiea reprezentat prima manifestaţie la care a participat tineretul, în număr mare. Potrivit ziarului Adevărul, 25 000 de inşi, băieţi şi fete, au demonstrat în faţa suveranului pe Platoul Cotrocenilor[8]. Din acest moment, sărbătoarea Restauraţieise adresează în special tinerilor, cei care reprezintă viitorul ţării, „era nouă” instituită de rege prin actul din februarie 1938.

Odată cu înfiinţarea organizaţiei Straja Ţării, ziua de 8 Iunie îşi schimbă modul de organizare, dar nu şi semnificaţia. Paradele militare desfăşurate în faţa Palatului Cotroceni sunt înlocuite cu evoluţiile străjerilor de pe stadionul ANEF:defilări, exerciţii sportive şi momente coregrafice. Principalul scop rămâne acelaşi:proslăvirea suveranului şi glorificarea faptelor acestuia.

 

            Cum se desfăşura o zi de 8 Iunie

Discursurile omagiale ţinute în cinstea zilei Restauraţieilaudă meritele „Marelui Străjer” şi realizările acestuia. Miile de spectatori veniţi la stadion primesc cu entuziasm apariţia regelui prin aclamaţii nesfârşite. În momentul în care regele trece în revistă careurile de străjeri, aceştia, cu mână dreaptă ridicată spre cer salută pe rege, strigând „Sănătate”. Exemplul lor este urmat de publicul spectator. După defilarea străjerilor pe categorii de vârstă, în ordinea gradului pe care îl deţin în organizaţie, au loc demonstraţii ale diferitelor grupe. Fiecare demonstraţie se încheie cu un exerciţiu final, moment de mare atracţie. În semn de omagiu pentru „marele cârmaci”, tinerii scriau cu corpurile lor „Carol 2”, după care se rearanjau astfel încat de sus, să se vadă monograma regelui. Un alt exerciţiu al străjerilor era reprezentarea grafică a stemei Străjii Ţării înconjurată de graniţele României.

După terminarea demonstraţiilor, entuziasmul publicului nu cunoştea margini. Personajul principal este în continuare „Marele Străjer”, obiectul unor ovaţii furtunoase, puternice, dar şi nesfârşite. Înainte de încheierea ceremoniei, Carol al II-lea primeşte de la străjeri din toate provinciile româneşti snopi de grâu, jerbe de flori şi pământ, ce simbolizează rodnicia pământului şi unitatea naţională. Apoi, cicliştii îi aduc un ulcior cu apă de la Vadul Crişului, aceeaşi apă din care, însetat fiind, a băut Suveranul când a aterziat pe câmpia din localitatea respectivă în 1930.

Un alt moment important al manifestaţiei din 8 Iunie îl reprezenta „Urarea către Marele Străjer”. În cor, toţi străjerii strigau:„Uraaa, uraaa, uraaa… / Toţi străjerii Majestate / Îţi urează sănătate!”[9]. După terminarea manifestaţiilor, Regele, adesea însoţit de Marele Voievod, părăseşte stadionul în uralele publicului. Multă lume se adună în jurul maşinii acestuia şi aclamă frenetic.

 

Serbările Restauraţiei din 1938 şi 1939 au fost aniversate cu mare fast. Stadionul ANEF era plin încă de la primele ore ale dimineţii cu oameni veniţi din toate colţurile ţării pentru a fi martori la defilarea propriilor copii, înregimentaţi în Straja Ţării. Carol al II-lea era încântat de modul în care se desfăşurau serbările. Nota în însemnările sale zilnice:„pentru mine, de a vedea această întărire a mişcării de educaţie a tineretului, este o foarte, foarte mare mulţumire sufletească”[10]

Prin aceste manifestaţii simpatia românilor faţă de Carol a crescut. Amploarea şi fastul cu care aceste serbări erau aniversate, dar şi implicarea tot mai mare a aparatului propagandistic au crescut de la an la an, atingând apogeul în timpul dictaturii regale. În anii 1938-1940, Carol al II-lea a profitat din plin de manifestaţiile publice, cultivându-şi imaginea de „Salvator”, „Rege al Renaşterii”, „Voievod al Culturii” sau „Mare Străjer”.

NOTE

[1]Majuru, Adrian, King Carol II and the Myth of “Eternal Romania”în Identity and Destiny:Ideas and Ideology in Interwar Romania, PLURAL Culture and civilization, 2007, p. 250.

[2]Sărbătorirea restauraţieiîn Universul, 11 iunie 1931, anul XLIX, nr. 152, p. 1.

[3]Ibidem.

[4]Ibidem, p. 3.

[5]Ibidem, p. 1.

[6]Ibidem, p. 1.

[7]Serbările Restauraţieiîn Adevărul, 11 iunie 1935, anul XI, nr. 152, p. 6.

[8]Ibidem.

[9]Ibidem.

[10]Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, Vol. I (1904-1939), Ediţia a II-a revăzută şi completată de Marcel-Dumitru Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2003, p. 359.

""