Cultul misterelor mithraice – marcă a orientalizării Imperiul Roman?

Flexibilitatea religioasă a panteonului roman a constituit fără doar şi poate o bază importantă a expansiunii şi stabilităţii de lungă durată a acestei civilizaţii. Noţiunea de a accepta preluarea influenţelor religioase şi culturale din spaţiile cucerite reprezintă fundamentul integrării acestora în sistemul roman;în acelaşi timp, aceste importuri au transformat panteonul roman într-un melanj de culte reciproc influenţabile şi ale căror divinităţi evoluează în urma contactelor cu alte religii.

În timp, s-a ajuns la schimbarea percepţiei lumii romane asupra religiei şi a influenţei sale în domeniul public – însă dacă aceasta este un rezultat direct al propagării influenţelor orientale sau o necesitate de adaptare a religiei în folosul administrării unui teritoriu atât de vast rămâne de discutat.

Dovada cea mai concludentă a acestei schimbări este reprezentată de evoluţia raportului împărat-zei în cadrul cultului imperial. Dacă în timpul Republicii deificarea unui personaj real era efectuată doar pe principiul înglobirii trecutului glorios în religie (cazul lui Romulus), începând cu Augustus imaginea împăraţilor romani a trecut printr-un proces de sacralizare, devenind tot mai apropiată de cea a divinităţilor. Împăraţii Aurelian şi Diocleţian s-au auto-intitulat deus et dominus natus(zeu şi stăpân înnăscut), primul alegându-l ca zeu tutelar pe Sol Invictus (soarele nemuritor). A fost această continuă ambiguizare a liniei dintre conducător şi deităţi între secolele I şi IV o consecinţă a sporirii influenţelor orientale în imperiu, cunoscând fiind faptul că Orientul Antic este leagănul legitimării religioase a puterii? O analiză a cultelor răspândite în această perioadă ar putea oferi nişte indicii în acest sens. Unul dintre ele a produs destule polemici în rândul istoricilor-cultul lui Mithra, cunoscut pe atunci drept misterele mithraice, ce a căpătat o răspândire însemnată în spaţiul roman şi ale cărui origini şi mod de pătrundere au fost dezbătute intens.

Din punct de vedere arheologic, urme ale răspândirii acestuia apar din perioada dinastiei Flavia. Plinius cel Bătrân relatează un eveniment din timpul domniei lui Nero în care împăratul, într-o întâlnire cu regele Tiridate al Armeniei, se declară deschis unei iniţieri în mistere. La începutul secolului al II-lea acest cult a căpătat o răspândire în rândul armatei romane, iar sub dinastia Antonină, în special la începutul domniei lui Commodus (180-192 AD) acesta s-a răspândit disparat în mare parte din ramura occidentală a Imperiului;împăratul însuşi se pare că ar fi participat la întrunirile cultului. (Cumont – Mystheries of Mithra p. 60). Apogeul misterelor din punct de vedere al recunoaşterii in sistemul religiilor romane a fost atins în 307, când la Carnuntum tetrarhii Diocleţian, Galerius şi Licinius dedică un templu lui Mithra şi îl declară pe acesta fautori imperii sui– zeu protector al Imperiului.

Cultul în sine, precum arată şi numele, era axat în jurul venerării lui Mithra ca zeu suprem, justiţiar şi biruitor al răului. Iconografia cultului este elocventă în acest sens:tema principală este reprezentată de uciderea unui taur de către Mithra în prezenţa diverselor elemente ale lumii naturale. Alte scene îl reprezintă pe acesta născându-se din piatră sau participând la un banchet cu Sol;asocierea cu zeul tutelar al împăraţilor de sfârşit de secol III a fost fără îndoială benefică misterelor, însă în acelaşi timp reprezintă şi un motiv de confuzie, deoarece Mithra însuşi este asociat cu Soarele în ierarhia cultului. În contrast cu această asociere, ceremoniile civice ale cultului aveau loc noaptea, având loc în temple speciale denumite mithrae;potrivit lui Richard Gordon, acest paradox ar fi fost folosit drept o unealtă de a atrage atenţia asupra unei religii ce nu era parte a cultului civic. Este de menţionat şi faptul că acest cult nu era destinat maselor, având o ierarhizare strictă formată din şapte cicluri de iniţiere, probabil asociate tot atâtor faze de acumulare a cunoştinţelor.

Dezbaterea despre originea cultului în lumea romană s-a legat de întrebarea legăturii între acesta şi Zoroastrism (cunoscută şi drept Mazdaism), o veche religie iraniană în cadrul căreia Mithra apare in cartea sacră Avedadrept un zeu răzbunător al încălcării contractelor sacre. Majoritatea istoricilor de la începutul secolului XX, în frunte cu Franz Cumont, au pus un mare accent pe ideea continuităţii religiei iraniene în cultul roman – acesta ar fi fost preluat în urma contactelor cu piraţii cilicieni. Înspre sfârşitul secolului XX s-a avansat teoria conform căruia misterele ar fi fost formate ca şi cult în Italia;însă originea greacă a lexicului folosit în inscripţiile cultului arată mai degrabă spre o provenienţă est-mediteraneană a acestuia. Theodor Mommsen, deşi nu dedică mult spaţiu analizei cultului, remarcă faptul că Mithra este preluat în varianta romană fără superiorul său din religia zoroastriană, Ahura-Mazda.

Cumont argumentează însă că anumite asprecte legate de cultul misterelor sunt consistente cu cele ale ideologiei Mazdane. Acesta pune accent pe diferenţa dintre tradiţia religioasă egipteană – ce-şi considera liderii drept reprezentări propriu-zise ale zeilor – şi cea iraniană, acolo unde apare conceptul de a domni cu graţie şi legitimare divină (ceea ce avea să devină baza autorităţii divine a monarhilor în creştinism). În perioada de maximă extindere a misterelor si a altor culte cu origini orientale mai evidente (cultul zeiţei Isis, de exemplu), împăraţii romani preiau în titlu epitete specifice “fatalismului oriental”:pius, felix şi invictus. Astfel, împăratul era pios deoarce numai devotamentul faţă de zei îi poate asigura în continuare graţia acestora;era fericit datorită revărsării acestei graţii asupra lui, iar invincibilitatea era un atestat al faptului că zeii nu îl părăsesc.

Cu toate acestea, legăturile pe care le face Cumont cu misterele mithraice sunt mai degrabă contextuale decât directe. Teoria cea mai acceptată rămâne cea a formării acestui cult în Italia sau Grecia, însă de către cunoscători ai tradiţiilor religioase orientale. Folosirea Soarelui ca element aproape central al ideologiei, ierarhizarea destul de strictă a cultului şi dihotomia dintre bine şi rău sugerată de iconografia acestuia sunt mult mai apropiate de motivele religioase orientale decât de cele romane. Analiza acestor influenţe orientale sunt interesante în contextul în care modificările aduse de acestea au reprezentat poate un factor important în evoluţia religiozităţii roman spre adoptarea ulterioară a creştinismului şi a ideologiei imperiale axate pe aceasta – de altfel chiar şi in cazul de faţă mulţi istorici remarcă unele similarităţi între cultul misterelor şi elemente ale creştinismului timpuriu.

Bibliografie

Cumont, Franz – The Mysteries of Mithra

Blackwell Publishing – A Companion to Roman Religion edited by Jorg Rupke

Mommsen, Theodor – History of Rome, volume IV