Culisele rupturii dintre Cuza Vodă și Mihail Kogălniceanu

Alexandru Ioan Cuza este unul dintre întemeietorii României moderne. Însă el nu a fost singur în acest demers, fiind ajutat de oameni de seamă contemporani, precum Mihail Kogălniceanu. Cu ajutorul celui din urmă, Al. I. Cuza avea să desăvârșească reformele atât de necesare Principatelor Române Unite. După o activitate politică în favoarea unirii principatelor, desfășurată atât în țară cât și în străinătate, M. Kogălniceanu spijină în 1859 alegerea lui A. I. Cuza. Susține reformele lui Cuza, iar la 11 octombrie 1863 este numit prim-ministru și ministru al Afacerilor Interne. Din această postură avea să-și pună amprenta asupra modernizării României.

Secularizarea averilor mănăștirești

Încă de la începutul guvernării, Mihail Kogălniceanu continuă vechile reforme ale domnitorului și inițiază altele noi.

Proiectul de lege pentru secularizarea averilor mănăstirești prevede în articolul întâi:Toate averile mănăstirești din România sunt și rămân averi ale Statului. Așadar, de unde la început fusese vorba de bunurile mănăstirilor închinate,  acum legea generaliza măsura asupra tuturor bunurilor mănăstirești, indiferent dacă erau închinate sau neînchinate. Această generalizare fusese impusă de considerentul că o secularizare numai a bunurilor mănăstirilor închinate ar fi fost prezentată în fața forurilor internaționale de către cei în cauză, ca o măsură discriminatorie, nedreaptă și xenofobă, favorizând mănăstirile neînchinate, cu conducere românească, și lovind mănăstirile închinate, cu conducere grecească. [1]

Relația domnitorului cu prim-ministrul întâmpină primele dificultăți la încercarea de a pune în practică reforma rurală. Parlamentarii, în mare parte proprietari de pâmânt se revoltă și depun o moțiune de cenzură. M. Kogălniceanu și cabinetul său își depun demisia, dar A. I. Cuza o refuză.  Problemele au continuat, iar A. I. Cuza se vede nevoit să organizeze o lovitură de stat la 14 mai 1864. Starea de tensiune se calmează, iar legea este votată. Nerealizându-se aplicarea legi, Kogălniceanu amenință din nou cu demisia, iar cele din urmă legea se aplică începând cu primăvarea lui 1865. Codul Civil de inspirație napoleoniană este introdus, precum și reforma educației publice. În urma loviturii de stat, numărul de electori se mărește, iar foștii adversari ca Ion. C. Brătianu, C. A. Rosetti sau Goleștii nu intră în noul Parlament. Se putea spune că domnitorul își asigurase, cel puțin pentru moment, o oarecare liniște la guvernare. Totuși, scandalul în care este implicat domnitorul și amanta sa, Elena Obrenovic duc din nou la tensionarea relațiilor dintre Prim-ministru și Cuza. Aplicarea legii rurale întâmpină dificultăți, M. Kogălniceanu amenințând din nou cu demisia.

Ruptura ireconciliabilă

Politicieni ca Nicolae Kretzulescu, fost prim-ministru înaintea lui M. Kogălniceanu sau Baligot de Beyne, șeful cancelariei princiare se opun modului de guvernare impus de prim-ministru. Intrigile acestora vor contribui la căderea lui M. Kogălniceanu.

Greutățile cele mai mari le avu Kogălniceanu însă nu de la foști lui adversari politici, ci de la propriul său guvern, Kretzulescu, ministrul de justiție. Acesta, a trebuit să demisioneze din calitatea de prim-ministru spre a face loc lui Kogălniceanu, îi purta, în fond, pică succesorului său și dorința sa cea mai vie era să revie în fruntea guvernului. Se explică, așadar, de ce Kretzulescu deveni elmentul de raliere a tuturor celor care, din diferite motive, îl dușmăneau pe Kogălniceanu, care nu puteau să-i ierte acestuia o guvernare atât de rodnică, atât de însemnată. Știrile răuvoitoare, insinuările perfide, menite să sape încrederea lui Cuza în primul său sfetnic, se transmiteau prin intermediul lui Kretzulescu.[2]Conflictul cu Kretzulescu escaladează atunci când primul anulează o hătărâre a Tribunalului Iași care privea asigurarea dobânzilor  legatului obținut de Mihail Kogâlniceanu în numele nepotului său. Depășindu-și atribuțiile, N. Kretzulescu anulează decizia tribunalului. La acea vreme, numai Curtea de Casație putea anula o sentință a tribunalului. Scandalul este uriaș, fiind reliefat atât în presa internă cât și în cea externă. Relațiile dintre domnitor și prim-mnistru se strică iremediabil după vizita lu Kogălniceanu prin țară și creșterea popularității sale. Despre vizitele prim-ministrului la Slatina și Craiova, Gheorghe Magheru spune:arcuri de triomfu, flori, lume înșirată pe drumuri;patru prefecți sunt adunați, se zice că geniul României a venit, că are putere a destitui pe toți funcționarii...și peste puțin...va fi... [3]

Așadar, A. I. Cuza își pierde treptat încrederea în Kogălniceanu și începe să dea crezare vocilor care îl blamau pe prim-ministru. Debarcarea lui Kogălniceanu se întrezărea la orizont. Iordache Lambrino, prefectul de Tutova și cumnatul lui Cuza îi scrie acestuia despre vizita lui Kogălniceanu la Focșani:Prin Valahia și pi la Focșani audu cum s-au trimis portreturile domnului ministru Kogălniceanu sprea a li împărți pi la comuni.[4]

Între timp, s-a produs și ultima dovadă, concludentă, că Kogălniceanu nu se mai bucură de încrederea principelui. În legătură cu sărbătoare Unirii care, ca și onomastica lui Cuza, era prilej de grațiere, amnistie sau reducere de pedepse, primul ministru pregătise un decret prin care se amnistiau toate avertismentele primite de presă după 2/14 mai 1864. Când însă el prezintă decretul pe care, potrivut uzului, îl iscălise în prealabil, ca ministru de resort, Cuza refuză să-l semneze. Kogălniceanu trage concluzia cuvenită și-și prezintă demisia care e primită.[5]

Decizia lui Cuza din ianuarie 1865 i se va dovedi fatală. Cabinetul următor, condus de C. Bosianu este unul neloial, iar la formarea monstruasei coaliții, o parte dintre aceștia vor trece de partea adversă. A. I. Cuza va rămâne singur în fața primejdiei și nu va avea de ales, decât să abdice și să plece în exil. Ruptura relațiilor cordiale dintre cei doi a afectat în mod negativ țara. 

[1]Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura Curtea Veche, București, 2000, p. 165.

[2]Ibidem, p. 266.

[3]Ibidem, pp. 266-267.

[4]Ibidem, p. 270.

[5]Ibidem, p. 271.