Cucerirea portului Sevastopol - Armata română în vara 1942
La începutul verii anului 1942, trupele române au acţionat pe două direcţii de ofensivă, participând la asaltul final şi la cucerirea Sevastopolului (cea mai importantă bază sovietică la Marea Neagră) şi la declanşarea ofensivei spre Caucaz.
După victoria de la Harkov, Grupul de Armate Sud german a primit misiunea de a avansa rapid către regiunea petroliferă din Caucaz. În prima fază a atacului a participat şi Corpul 6 armată român, având în compunere 4 divizii de infanterie. La 22 iunie, unităţile române au forţat Doneţul, reuşind să pătrundă rapid în dispozitivul inamic. Pe tot parcursul lunii iulie, Corpul 6 s-a aflat în urmărirea inamicului. Donul a fost atins la 27 iulie, iar în toată această perioadă trupele române au acţionat pe o căldură toridă, executând zilnic marşuri de 25-30 km.
Atuurile sovieticilor:fortificaţii, câmpuri de mine, fanatismul trupelor
Concomitent cu declanşarea ofensivei de vară în sudul Ucrainei, Înaltul Comandament German a decis să elimine prezenţa sovietică din Sevastopol, concentrând forţe numeroase. Astfel, pe cei 43 de km de front din faţa portului, Armata 11 (comandată de generalul Erich von Manstein) dispunea de şapte divizii germane, subordonate corpurilor 50 şi 34 armată, şi două divizii române, subordonate Corpului de Munte, la care se adăuga Corpul 8 aerian german şi numeroase unităţi de artilerie de mare calibru. Aliaţii dispuneau de superioritate atât numerică (circa 200.000 de oameni, faţă de aproximativ 150.000 de care dispuneau sovieticii), cât mai ales în aviaţie şi artilerie grea. Pe de altă parte, apărătorii erau avantajaţi de existenţa unui puternic sistem fortificat, eşalonat în adâncime. Având un profil redus, fiind bine adaptate la teren şi excelent camuflate, cazematele au rezistat bombardamentelor masive de aviaţie şi artilerie grea. Cucerirea lor s-a făcut, de regulă, prin acţiuni directe ale trupelor de pionieri, înzestrate special în acest scop, un rol important revenind subunităţilor de şoc, cu o organizare şi instruire specifică. În timpul atacurilor au fost evitate pe cât posibil opririle, pentru a exploata la maximum fiecare succes şi a pătrunde cât mai mult în dispozitivul inamic. Această modalitate de purtare a luptei a ridicat mari probleme unităţilor române, ce primiseră în cadrul concepţiei iniţiale doar misiuni de legătură şi fixare, nefiind dotate cu mijloace speciale pentru construirea cazematelor.
Pe lângă valoarea fortificaţiilor, cazematelor şi câmpurilor de mine, sovieticii s-au bazat şi pe fanatismul trupelor. Având un grad de instruire redus, infanteria inamică s-a dovedit a avea un moral excelent, nu de puţine ori rezistenţa fiind purtată până la ultimul om. A contraatacat de câte ori a avut ocazia, dar cu rezultate modeste din pricina forţelor limitate care participau la acţiune. În privinţa armamentului folosit, extrem de eficace în terenul accidentat de la Sevastopol s-au dovedit aruncătoarele de mine.
Tactica lui Manstein
Pentru cucerirea oraşului, generalul Erich von Manstein a ales o tactică clasică de învăluire prin declanşarea a două lovituri convergente pentru străpungerea poziţiei fortificate exterioare, concomitent cu o acţiune de fixare a inamicului în zona centrală a frontului, cu forţele Corpului de Munte român. La ora 2.30, în dimineaţa zilei de 7 iunie a fost declanşat atacul, după o masivă pregătire de artilerie declanşată la 2 iunie. Trupele române s-au dovedit eficiente, atât Divizia 1 munte, cât şi Divizia 4 munte, introdusă în luptă la 24 iunie, în locul Diviziei 24 infanterie germană şi care ocupase poziţii de aşteptare în vederea ofensivei finale. În faza finală a bătăliei cele două divizii din compunerea Corpului de Munte român (Divizia 1 munte şi Divizia 18 infanterie) au fost scoase de comandamentul german de pe direcţia de efort şi deplasate spre flancul sudic al frontului, cu misiunea de a înlesni înaintarea Corpului 54 armată german. Concomitent, Divizia 4 munte română, care fusese trecută în rezerva Corpului 54 armată, a fost reintrodusă în luptă (la insistenţele generalului Gheorghe Manoliu, comandantul Marii Unităţi) în noaptea de 30 iunie spre 1 iulie, între diviziile 20 şi 50 infanterie germane.
Manstein către Antonescu:Diviziile române şi-au îndeplinit întreaga datorie
După lupte extrem de dure, asaltul final asupra Sevastopolului s-a dat la 1 iunie 1942, când Corpul 54 armată a înfrânt ultimele rezistenţe de la marginea oraşului şi a început luptele de stradă. Acţiunile au continuat în zilele de 2 şi 3 iulie, ultimele trupe sovietice fiind înfrânte la 4 iulie, prin cucerirea fortului Maxim Gorki II şi a farului de la Kap Herssones, unde se refugiaseră resturile Armatei de Litoral sovietice. După 250 de zile de asediu, Sevastopolul se găsea sub controlul trupelor germano-române.
A fost o victorie importantă, atât la nivel strategic, cât şi din punct de vedere propagandistic. Eliminarea ultimei rezistenţe sovietice de la flancul sudic al frontului a înlesnit ofensiva ulterioară spre Caucaz, generalul von Manstein fiind avansat la gradul de mareşal. Ca de fiecare dată când deznodământul a fost unul fericit, înaltele oficialităţi militare germane au lăudat efortul depus de trupele române, von Manstein apreciind într-o scrisoare adresată mareşalului Ion Antonescu că diviziile române „şi-au îndeplinit întreaga datorie”. Opiniile germanilor se vor schimba radical, aşa cum vom vedea, doar câteva luni mai târziu.
