Autor 7501 vizualizări


Bătălia de la Hastings a reprezentat mult mai mult decât unul dintre multele conflicte care va tulbura Anglia medievală. După aceasta, sub sceptrul lui William Cuceritorul se vor face simţite transformări politice, culturale şi religioase care lasă urme până în ziua de azi. A fost o luptă decisivă în istoria Angliei medievale, şi una inevitabilă dacă avem în vedere evenimentele anterioare.

Să ne amintim că multă vreme Anglia a stat sub semnul influenţei scandinave, iar vikingii danezi foloseau adesea porturile normande pentru a se avânta în raidurile insulelor britanice. Poate că atacul normand al lui William s-a deosebit de celelalte incursiuni vikinge în primul rând prin influenţa Europei Occidentale asupra propriei politici şi culturi. Schimbările s-au produs gradual, acţiunile fiecărui rege de până la William conducând la producerea evenimentului decisiv, prin diversele turbulenţe, intrigi şi conflicte.

Să pornim din anul 978, de la Ethelred, care vine la tron datorită asasinării predecesorului şi fratelui său vitreg, Edward. Era o stare de fapt destul de întâlnită. Nu a avut o domnie prea strălucită, mulţi dintre cei loiali abandonându-l  şi nici witan-ul (adunarea convocată de regii anglo-saxoni) nu îl agrea prea mult. Neavând sprijin intern, regele se străduieşte să-i ţină la distantă pe danezi mituindu-i, dar săturându-se de multiplele invazii, se răzbună pe aceştia ordonând masacrarea în anul 1002 a tuturor danezilor din Anglia.

Nu se ştie cât de bine a fost pusă în aplicare legea, dar din nefericire pentru el, printre victime s-a numărat şi sora regelui danez Sweyn, care nu va ezita să invadeze Anglia. Dar deja în 1014 se aprinde altă dispută dinastică, pentru că Sweyn moare subit, lăsând în urmă trei pretendenţi:fiul său Cnut, Edmund Ironside, fiul lui Ethelred, şi pe Ethelred însuşi, ultimul chiar recuperându-şi tronul pentru scurt timp. Conflictul se va consuma apoi între Cnut şi Edmund Ironside în bătălia de la Ashingdon din 1016. Până în 1035 Cnut este stăpânul de necontestat al Angliei, al Danemarcei, chiar al Norvegiei şi al unei părţi din Suedia, în bună parte datorită calităţilor sale de conducător înăscut. Semnificativ este că nu a încercat să transforme Anglia într-o prelungire a Scandinaviei, ba dimpotrivă.

Rangurile cele mai importante le oferă anglo-saxonilor, nu danezilor. Aduce îmbunătăţiri legislaţiei şi ordinii, promovând stabilitatea regatului. Dar haosul se instalează iarăşi pentru că la moartea sa tronul ajunge măr de discordie între Hardcanut, fiul legitim, şi Harold I Harefoot, fiul nelegitim, care îi va uzurpa puterea şi va fi acceptat de witan, mai puţin de Godwin, lordul din Wessex, care guverna în numele lui Hardcanut. Dar alianţele din epocă erau fragile, după cum se întrevede din trădarea lordului care îl ajută pe Harold să-l învingă pe Alfred, copilul soţiei lui Cnut din căsătoria cu Ethelred. Harcanut va invada până la urmă Anglia în 1039, domnind până în 1042, când îi urmează Edward Confesorul, care va pune capăt succesiunii dinastine daneze.

Edward are deja legitimitatea necesară de a guverna, pentru că este fiul lui Ethelred şi stră-stră-strănepotul lui Alfred cel Mare. Îşi petrecuse viaţa în exil în Normandia, iar când ajunge pe tronul Angliei, încurajează comerţul şi producţia de bunuri, dar în schimb este incapabil să-i ţină în frâu pe marii lorzi care se instăpâneau asupra pământurilor vecinilor mai săraci. Aflat sub influenţa lui Godwin, Edward o ia în căsătorie pe fata acestuia, dar sătul de pretenţiile acestuia, îl exilează în 1051. Godwin îl însărcinează pe fiul său Harold să negocieze cu regele englez, care însă dă semne că l-ar vrea ca succesor pe vărul său, William de Normandia. Propriul său fiu, Edgar, era mult prea tânăr şi neexperimentat pentru a face faţă duşmanului redutabil din nord, Harald Hardraada. Aşadar, la moartea lui Edward se iscă marea controversă din jurul tronului englez.

Cei 50 de ani dinaintea bătăliei de la Hastings cuprind un lung şir de trădări, încurcături şi răfuieli care culminează cu incertitudinile lui Edward. Acesta începe însă să paveze drumul pentru ascensiunea normanzilor, folosindu-i în posturi cheie pentru a contrabalansa puterea familiei lui Godwin. Normandia se confrunta între timp cu propria-i criză, căci în 1035 Robert, nepotul ducelui Richard, moare lăsând în urmă un copil din flori drept moştenitor. Adolescenţa lui William va fi marcată de războaie civile, asasinate şi exil, din care scapă călit şi pregătit pentru noi provocări. Edward în schimb, după o lungă aşteptare, acaparează tronul englez la o vârstă înaintată, nevoit să facă faţă avizilor nobili şi refugiindu-se în credinţă. El va iniţia ridicarea catedralei de la Westminster.

După exilarea familiei lui Godwin, Edward devine cu adevărat puternic, iar oferta pe care i-o face lui William îşi pierde valoarea. Nu aceeaşi părere o are însă normandul. Situaţia se complică odată cu revenirea fiului lui Godwin, Harold, în 1052, care îl va propulsa pe Tostig, fratele său, în fruntea Northumbriei. Harold, abil şi curajos, va demonstra totodată că este gata să-şi sacrifice familia pentru a obtine puterea. Când localnicii din Northumbria se plâng de tratamentul brutal al lui Tolstig, Harold face un aranjament cu altă familie puternică, cea a lui Leofric, susţinându-l pe fratele său împotriva propriului frate în schimbul suportului pentru dobândirea tronului. Tolstig se vede nevoit să fugă în Norvegia, une complotează cu regele Norvegiei, Harald Hardraada. Acesta consideră că şi el are dreptul la tron, în baza unui aranjament între Hardcanut şi Magnus, care spunea că în cazul morţii fără succesor al vreunuia, celălalt să-i moştenească regatul. Magnus va invada Danemarca şi va ridica pretenţii asupra Angliei. Acum că murise şi Edward, Harald decide să se înstăpânească el asupra Angliei.

Între timp, Harold Godwinsson obţine mult doritul tron, dar se găseşte în mare dificultate. Primul căruia trebuie să-i facă faţă este regele norvegian. In lupta se la Stanford Bridge de pe 25 septembrie 1066 norocul îi va surâne lui Godwinsson, care pleacă apoi spre Londra pentru a se pregăti pentru celălalt inamic, pe care avea sa-l intalneasca in fatidica zi de14 octombrie. Şi Harold, şi William, erau generali capabili, numai că William era ceva mai calculat şi mai tacticos. Cum îşi organizaseră armatele? Harold se baza mai ales pe huscarlii şi nobilii (thegns) flancaţi de ţăranii liberi şi mai slab înarmaţi. Primul rând ridicase un zid de scuturi largi. Huscarlii erau înarmaţi cu securi grele şi bine protejaţi, ca şi normanzii de altfel. Armate lui William cuprindea un flanc cu bretoni, un flanc cu francezi şi mijlocul cu normanzi, fiecare diviziune fiind alcătuită dintr-un rând de arcaşi, unul de infanterie şi unul de cavalerie. În total în jur de 8-9000 de oameni. Harold plănuia să rămână pur şi simplu pe lângă lanţul de dealuri, menţinând zidul de scuturi.

Era un plan defensiv care urmărea să uzeze forţele inamice. William în schimb dorea lovituri consecutive din partea celor trei categorii de soldaţi. Planul pare să nu-i funcţioneze, căci armata lui Harold rezistă. Atacul precipitat al bretonilor cauzează pierderi mari şi o panică generală. Repetând tactica, dar mai bine organizat, William tot nu izbuteşte să spargă zidul de scuturi, ba mai mult, la un moment dat cade de pe cal, ceea ce îi dă mari sperante lui Harold.

Numai că normandul va avea o idee strălucită care va decide sorţii războiului:îi pune pe arcaşi să ţintească foarte sus, pentru ca săgeţile să treacă de zid şi să lovească în interior. Şi intr-adevăr, aşa se şi întâmplă, liniile anglo-saxonilor se spulberă, armata lui Harold se dezintegrează sub loviturile cavaleriei normade şi regele piere şi el. Atacul de la distanţă şi folosirea cailor şi-au spus cuvântul. Victoria răsunătoare de la Hastings a avut efecte de lungă durată. William şi-a recompensat susţinătorii acordându-le pământuri. Curând limba cea mai vorbită devine franceza. Normanzii se organizează conform sistemului feudal, introduc legi noi şi iniţiază mari programe edilitare. Anglia se leagă de Franţa, ceea ce aduce mai multă bogăţie, putere, unitate, dar şi complicaţii.

Înainte de cucerirea normandă, nu exista un sistem de guvernare centralizat. Puterea aparţinea celor care deţineau cel mai mult pământ şi cel mai mare număr de supuşi. William fundamentează feudalismul în Anglia. Cum mai avea şi alte stăpâniri, el va împărţi ţara în bucăţi mari pe care le va încredinta vasalilor, care la rândul lor au propriii vasali. Aceştia jurau loialitate seniorilor şi se ocupau de menţinerea legii şi ordinii în teritoriul lor. Biserica iarăşi era un factor important de control, adunând numeroase taxe de la ţăranii şi-aşa împovăraţi de tot felul de dări. Regii căutau în permanenţă să menţină o relaţie bună cu biserica, dar în Anglia se va remarca chiar din vremea lui William o tendinţă spre separarea dintre puterile laică şi ecleziastică.

Pentru a-şi întări stăpânirea asupra populaţiei care îl privea ca pe un tiran, în ciuda eforturilor sale de conciliatorism, William va introduce legi stricte, fundamentele legislaţiei engleze moderne. Domesday Book, o imensă documentaţie asupra domeniilor şi taxelor, îi conferea regelui o mare autoritate prin greutatea informaţiei scrise. Dările de seamă îl asigurau că niciodată vreun nobil nu va strânge o sumă suficientă pentru a plăti o armată privată cu care să emită pretenţii la tron.

Totodată, William va iniţia un amplu proiect edilitar, prin care va înlocui fortăreţele în general din pământ şi lemn cu măreţele castele de piatră, menite să amintească tot de forţa de necontestat a normanzilor. Cel mai faimos monument al perioadei este Turnul Londrei.

Şi nu în ultimul rând, odată cu cucerirea normandă se face trecerea de la engleza veche la engleza medie, puternic infuzată cu elemente romanice. Clasele privilegiate vorbeau franceza, iar treptat vocabularul se va diversifica în funcţie de mediul în care este utilizat, apărând dubletele de tipul sweat/perspire. Succesiunea la tron al lui William, posibilă prin complexul cumul de evenimente şi procese din vremea stăpânirilor vikinge, a adus aşadar cu sine importante modificări în toate domeniile, reprezentând un veritabil punct de cotitură în istoria Angliei.

Bibliografie:

Dumlao, M. et all, “Cultural Changes in England resulting from the Battle of Hastings”, USASMA, 2005.

Dupuy, R., “Battle of Hastings”, Encyclopedia od Military History, New York, 1977.

Citiţi şi Relatarea lui William de Malmesbury