Autor 13520 vizualizări


În 1937, la Londra, doi români luau ochii întregului Regat Unit. La nici un an de când echipa naţională de echitaţie a României fusese „furată“ la Berlin, sub ochii lui Adolf Hitler, călăreţii Henri Rang şi Felix Ţopescu stârneau admiraţie într-un spectacol cu iz regal:încoronarea lui George al VI-lea.

Povestea următoare începe în vara anului 1936. Ne aflăm într-un Berlin guvernat de nazişti, într-un oraş în care afişele cu „Interzisă prezenţa evreilor şi a ţiganilor!“ abia fuseseră scoase, la presiunea opiniei publice străine şi sub ameninţarea unui boicot din partea sportivilor. Căci despre asta era vorba, în acea vară, despre una dintre cele mai triste şi controversate ediţii ale Jocurilor Olimpice de Vară, despre o lună în care sportul s-a aflat sub bocancul politicului, iar propaganda şi rasismul au luat faţa uralelor şi aplauzelor din partea publicului.

Printre participanţii la Olimpiada din 1936 se aflau şi doi sportivi români, membri ai echipei naţionale de echitaţie:Henri Rang şi Felix Ţopescu, tatăl cunoscutului comentator sportiv Cristian Ţopescu. Erau vremurile de aur ale echitaţiei româneşti, cu numeroase concursuri, premii, multe laude şi, mai ales, un respect teribil pe care acest sport nobil îl atrăgea dinspre marile cancelarii europene.

Pe 16 august 1936, acum 77 de ani, Henri Rang concura în finala probei de sărituri. Adversar îi era germanul Kurt Hasse, iar orice înfrângere a vreunui reprezentant al ţării organizatoare era de neacceptat. În tribune se afla însuşi Adolf Hitler, iar naziştii investiseră enorm în infrastructură şi în stadioane pentru a convinge restul lumii de superioritatea noului sistem. Accidentele nu erau permise.

În acel mijloc de august, aşadar, toţi cei prezenţi la cursa de echitaţie au ştiut, la final, că se făcuse o mare nedreptate. Henri Rang fusese depunctat cu puţin „ajutor“ din partea arbitrilor, iar Hasse a câştigat, în uralele celor din tribune. Călăreţul român nu a depus vreo contestaţie, însă, potrivit rudelor, ar fi avut o întâlnire secretă cu Hitler, de pe urma căreia s-ar fi ales cu un cadou blestemat. Acelaşi cadou avea să-i aducă şi moartea.

În august 1936, România pierduse medaliile de aur, însă echipa strălucise. La aproape un an distanţă, dovada acestei străluciri avea să fie confirmată într-un cu totul alt context. Londra sărbătorea încoronarea regelui George al VI-lea, iar Rang şi Ţopescu fuseseră invitaţi de către organizatori să participe la două dintre cele mai respectate şi admirate competiţii de echitaţie. Ambii români au câştigat. România strălucea, în aplauze regale, demonstrând ce era de demonstrat şi dând o palmă acelui sistem ce pune politica şi ideologia deasupra competiţiei autentice şi a spiritului sportiv. Aceasta a fost povestea, după cum spuneam la început. Cel puţin, varianta scurtă. Să o spunem, acum, în întregime.

 

Oraşul-lagăr

Când echipa naţională de echitaţie a României a ajuns la Berlin, în vara lui 1936, a descoperit nu un oraş, ci un curs intensiv de ideologie. Sportul fusese promovat agresiv de la venirea la putere a naziştilor, fiind văzut ca unul dintre principalele mijloace de a demonstra supremaţia fizică a rasei ariene. Aşa se face că, cu câteva zile înainte de începerea competiţiei sportive, publicaţia oficială a naziştilor, „Völkischer Beobachter“, analiza componenţa etnică a participanţilor, în termeni extrem de duri, cerând ca evreii şi persoanele de culoare să nu fie acceptaţi la înscriere.

Ameninţat cu boicotul din partea sportivilor prezenţi, regimul şi-a eliminat propriii sportivi „suspecţi“, dar a decis acceptarea celor din echipele străine. Afişele cu „Evreii nu sunt doriţi!“, ce împânziseră străzile din Berlin, au fost date jos, mai ales din zonele cu potenţial turistic. În schimb, ministrul de Interne al Germaniei a dat ordin şefului poliţiei locale să cureţe toate străzile de ţigani şi să-i ţină într-o „tabără specială“, denumită Berlin-Marzahn.

La câteva zile de la începerea competiţiei, căpitanul Wolfgang Fürstner, comandantul Satului Olimpic din Wusermark, era brusc înlocuit. Motivul oficial invocat fusese acela că nu s-ar fi achitat corespunzător de sarcini, acţionând cu „prea puţină energie“ în momentul în care descoperise stricăciunile produse de cei peste 370.000 de vizitatori. Motivul neoficial era însă că autorităţile vremii îi descoperiseră descendenţa evreiască.

De altfel, imediat după terminarea Jocurilor Olimpice, fostul comandant al Satului Olimpic avea să se sinucidă, în momentul în care şi-a dat seama că, potrivit Legilor de la Nürnberg, fusese clasificat drept evreu.

Născut la Lugoj, în 1902, locotenent în Cavaleria Regală Română, Henri Rang era, la momentul sosirii în Berlin, fără niciun dubiu, cel mai bun călăreţ din echipa naţională a României. Printr-o decizie de grup, fusese desemnat de ceilalţi doi membri ai echipei de sărituri, locotenentul Toma Tudoran şi Constantin Apostol, să fie cel care putea aduce în România un vis:medalia de aur. La startul întrecerii, erau 54 de concurenţi din 18 ţări. Treptat, s-au autoeliminat din concurs, lăsându-i, la final, pe români, reprezentaţi de Henri Rang, şi pe germani, conduşi de Kurt Hasse, să-şi dispute supremaţia printr-o probă de baraj.

 

„Inimile bat să se spargă“

Camil Morţun, primul jurnalist român trimis special la Jocurile Olimpice, descria momentul în detaliu:„O medalie de aur pentru România? Şi, iată, acum e rândul lui Rang. Inimile bat să se spargă. Delfis porneşte frumos, se apropie întins de primul obstacol şi-l sare elegant, fără sforţare. Apoi porneşte încălzit mai departe. Nemţii au înlemnit într-o tăcere grea. Locotenentul Rang călăreşte minunat, ajunge la al treilea obstacol, îl sare!… Fuge întins înainte, trece şi al patrulea obstacol fără nicio dificultate şi se pregăteşte pentru obstacolul cel mai greu. Îl va trece?… Sus… aşa… ah! Cei 120.000 de spectatori, care până acum au tăcut ca peştii, izbucnesc în urale. A greşit şi românul… Dar cine a câştigat? Iar egalitate? Iar baraj? Întrebarea flutură pe toate buzele. Tot speakerul ne dumireşte:«Deoarece lt. Hasse a parcurs distanţa într-un timp mai scurt (59, 2 secunde, faţă de 72, 8) i se acordă medalia de aur pentru superioritate în viteză. Românul Rang câştigă locul doi şi medalia de argint“.

Cursa lui Rang şi condiţiile în care germanul luase medalia de aur aveau însă să ridice mari întrebări. La numai o zi de la această cursă, lui Rang avea să-i fie înmânat, drept un soi de recompensă, un cadou ce avea să i se dovedească fatal. Iar omul ce-i dăduse acel cadou era nimeni altul decât Adolf Hitler.

 

„Păcat… Călăreţii noştri ar fi putut urca şi ei Olimpul...“

În aceeaşi seară, Henri Rang era chemat pe podium pentru a-şi lua medalia de onoare. Un scurt discurs, consemnat la câteva minute de la decernare, arată o persoană extrem de modestă, plină de fair-play, dar păstrând o evidentă urmă de regret:„Mărturisesc că, în acea clipă, am avut o senzaţie cu totul inedită. Am privit în jurul meu şi am avut impresia că fiecare e pătruns de aceeaşi emoţie şi căldură care m-a învăluit şi pe mine. Că fiecare mă priveşte cu alţi ochi, că nu mai sunt un anonim oarecare. Aceeaşi senzaţie au avut-o desigur toţi românii aflaţi aici... Păcat… Călăreţii noştri ar fi putut urca şi ei Olimpul...“.

Regretul lui Rang se lega, evident, de condiţiile în care medalia de aur fusese atribuită călăreţului german. În treacăt fie spus, istoria echitaţiei consemnează Olimpiada de Vară de la Berlin ca fiind probabil cea mai controversată întrecere din istoria acestui sport:câştigătorii tuturor celor şase probe din concurs au fost germani. Primul indiciu asupra a ceea ce se întâmplase avea să vină chiar dinspre Gustav Rau, considerat unul dintre cei mai mari specialişti mondiali în echitaţie, prezent la Berlin, în acel moment. Rau descria cursa lui Kurt Hasse:„...Tora începe! Cu sărituri foarte lungi, fără efort. Călăreţul, de asemenea, este liniştit. Calul face sărituri foarte puternice. La ultimul obstacol, un oxer (n.r. – tip de obstacol) uriaş, Tora bate puţin prea devreme şi atinge uşor bara a doua a oxerului. O greşeală!“.

 

Cum să ascunzi o greşeală

Greşeala germanului fusese însă îngropată de aparatul de propagandă. Pe foaia de final, redactată de arbitri la finalul cursei, Hasse apărea imaculat. Numai bun de câştigător. Povestea a rămas ascunsă printre puţinii spectatori neutri prezenţi şi în cadrul membrilor delegaţiei române la Jocurile Olimpice din 1936.

Confirmarea nedreptăţii este adusă de nepotul lui Henri Rang, băcăuanul Călin Petre Rang, în vârstă de 71 de ani. „Ştiu povestea de la mătuşile mele. Le povestise unchiul la întoarcerea din Germania. Juriul a măsluit rezultatele ca să-i facă o plăcere lui Hitler. Ica, aşa îi spuneam noi unchiului, a fost sfătuit de comisie să conteste rezultatul. I s-a promis că va lua aurul în câteva zile, doar să nu fie chiar atunci, în faţa a 130.000 de oameni, câţi erau în tribune, la festivitatea de decernare. El nu a făcut însă nimic. A acceptat medalia de argint“, povesteşte Călin Rang.

Comportamentul călăreţului român i-a atras atenţia lui Hitler. Nepotul lui Rang povesteşte cum, la sfârşitul festivităţii, Rang a fost chemat de Führer, în cancelaria proprie. „L-a chemat şi i-a dat ca premiu de consolare o motocicletă cu ataş, model Zundapp, mai scumpă decât o maşină la vremea aia. Putea să-i dea orice, de fapt, că tot nu putea refuza. Ce să faci când primeşti ceva de la Hitler, în ’36...“, spune Călin Rang.

 

Momentul aşteptat

Întors în ţară, Rang nu vorbeşte public despre ceea ce se întâmplase la Berlin. Singura menţiune consemnată în presa vremii se leagă de o discuţie privată, în care părea trist că nu reuşit să aducă României prima medalie olimpică de aur din istoria Jocurilor (n.r. – prima distincţie olimpică fusese medalia de bronz, câştigată de echipa naţională de rugby, la Jocurile Olimpice din mai 1924, de la Paris).

Concurează la zeci de întreceri interne şi internaţionale, câştigând tot ce se putea câştiga, toate cu acelaşi cal, Delfis. Atrage privirile tuturor, făcând întreaga lume bună a Europei să vorbească despre călăreţii români. Recompensa avea să vină la niciun an de la finalul Jocurilor Olimpice de la Berlin, în mai 1937.

Victoriile mi-au creat numeroase momente plăcute, dar niciunul nu a fost atât de puternic, încât să mă facă să simt fiorul care mă electrocuta, mă paraliza şi mă impresiona până la lacrimi, ca atunci când, la finalul concursului, auzeam numele «România».Henri Rang

 

Mărirea şi dispariţia unui călăreţ faimos

Ce diferenţă uriaşă trebuie să fi fost în 1937, când călăreţii din echipa de echitaţie a României descopereau Londra, şi amintirile din Berlinul nazist, rămase în minte din anul anterior! În luna mai a acelui an, capitala Regatului Unit fremăta în aşteptarea încoronării. Pericolul unui nou război mondial plutea în aer, iar veştile venite periodic dinspre Germania erau îngrijorătoare, dar, în acea zi, de 12 mai, toate aceste probleme păreau lăsate deoparte.

Încoronarea lui George al VI-lea nu mai avea fastul celei a tatălui său, George al V-lea, cu festivităţi separate organizate şi în India, însă britanicii împânziseră străzile încă din timpul nopţii trecute. Nu mai aveai loc să arunci un ac, tone de bere curgeau, ziarele cu ştiri despre festivitate se vindeau ca pâinea caldă, la fiecare colţ de stradă, iar atmosfera era una de sărbătoare. Călăreţii români ajunseseră cu o zi înainte, după o călătorie istovitoare. „Pe vremea aceea, caii se duceau la concursuri cu trenul. Făceai până la Londra cam o săptămână“, povesteşte celebrul comentator Cristian Ţopescu, fiul călăreţului Felix Ţopescu, sportiv prezent în 1937 la Londra.

 

Victoria de la Londra

George al VI-lea era desigur regele cu niscaiva probleme de comunicare, a cărui viaţă a stat la baza celebrului film „Discursul regelui“ (2010). În mod normal, la astfel de ocazii, avea loc un discurs al majestăţii sale, către supuşi. Date fiind condiţiile mai puţin obişnuite, oamenii din jurul regelui au decis, în schimb, organizarea unor competiţii sportive care să atragă publicul şi, implicit, înlocuirea vorbăriei cu un spectacol. La finalul acelei zile, 12 mai 1937, Henri Rang era desemnat câştigător al competiţiei Challenge Golden Cup (adjudecându-şi, în viteză, şi titlul de campion mondial militar la înălţime, cu o performanţă de 2, 14 metri), în timp ce Trofeul „Daily Mirror“ era cucerit de Felix Ţopescu. Reprezentaţiile celor doi au fost încheiate în uralele celor prezenţi. A doua zi, dis-de-dimineaţă, întreaga presă britanică vuia, cu laude la adresa celor doi călăreţi români. „Încântătoare şi maiestuoase“ erau descrise cele două reprezentaţii, în publicaţia „Daily Mail“. La un an de la Jocurile Olimpice de la Berlin, sportivi din România erau, din nou, aplaudaţi, la scenă deschisă, de conducătorul unui stat.

 

Laudele lui Iorga 

„Aceea a fost echipa de aur a României. Alături de Henri Rang şi de tatăl meu, mai călăreau Vladimir Constantinescu, Petre Kirculescu, Toma Tudoran, Constantin Zahei, Constantin Apostol – nişte oameni de o distincţie şi o eleganţă rară. Adevărate modele de sportivi“, povesteşte Cristian Ţopescu.

După concursul de la Londra, Henri Rang revine în ţară, unde primeşte „Premiul Naţional pentru Sport“, cea mai înaltă onoare pentru un performer. Continuă seria de concursuri câştigate, în toate colţurile lumii. Părea de neoprit.

Până şi Nicolae Iorga se simte dator să scrie ceva despre călăreţii români. Articolul său apare în publicaţia „Neamul Românesc“, pe data de 27 iulie 1937:„Dovadă de vitejie, dispreţ faţă de primejdie şi sfidare a morţii, care înfruntă şi cele mai grele crize morale ale acestui neam. Călăreţii români ridică steagul nostru desupra tuturor celorlalte naţiuni“, scria istoricul.

 

Perioada războiului

De la întoarcerea din Londra şi până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, Henri Rang participă la un număr record de concursuri hipice. În 1941, este chemat la ordine de către şefii Armatei Române. În tinereţe, călăreţul urmase cursurile Şcolii de Ofiţeri de Cavalerie din Târgovişte, după care fusese integrat în diferite regimente de cavalerie şi în Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie. Când i se cere să se dedice total Armatei şi să participe activ la operaţiunile militare din război, Rang acceptă imediat.

Este detaşat la Regimentul 1 Roşiori, din Lugoj. Actorul băcăuan Florin Blănărescu, în vârstă de 92 de ani, îşi aminteşte acele vremuri:„Mi-a fost comandant timp de trei ani la Lugoj, unde făceam armata. Era un om vesel, petrecăreţ şi un bun camarad. Mi-a lăsat cea mai bună impresie ca om, dar şi ca ofiţer, o persoană deosebită şi un prieten minunat. Se spune că ofiţerul de cavalerie este şi călăreţ, şi cavaler. Henri Rang era un cavaler prin excelenţă, un om foarte corect“, povesteşte Blănărescu.

Rang îşi împarte timpul între îndatoririle militare şi antrenamentele cu Delfis, calul său, despre care apropiaţii spun că era cea mai de preţ fiinţă pentru sportivul român. Ajuns la 44 de ani, călăreţul român era necăsătorit şi nu avea copii. Întreaga sa existenţă se mişca, mai încet sau mai rapid, în jurul visului de reveni, cândva, în arenele concursurilor de echitaţie.

 

Cadoul blestemat

În 25 decembrie 1946, Henri Rang trecea în viteză pe străzile Iaşului. Calul Delfis fusese înlocuit, într-una din rarele ocazii, cu o motocicletă agresivă, aceeaşi care fusese primită cadou, cu 10 ani înainte, de la Adolf Hitler, după ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice. Povesteşte nepotul fostului călăreţ, Cătălin Petre Rang:„El fiind mai trăsnit, mergea ca turbatul cu Zundapp-ul pe străzile Iaşiului, până a făcut un accident. A fost destul de grav, i-a intrat ghidonul în piept. Pe moment nu părea fatal. A fost dus imediat la spital, i s-a dat îngrijirea necesară. Părea chiar mai bine, dar au început iarăşi chinurile. Cumplit a suferit! A murit în ’46, chiar în ziua de Crăciun. Motocicleta aia nenorocită l-a ucis! Şi când te gândeşti cine i-o făcuse cadou… Asta a fost răsplata pentru fair-play-ul său“, spune nepotul campionului.

Moartea lui Rang prevestea dezastrul ce avea să urmeze. La numai câţiva ani distanţă, abia veniţi la putere, comuniştii au decis desfiinţarea gărzii militare de călăreţi. România părăsea definitiv o lume pe care o cucerise în ultimii ani, ieşind, în tăcere, de sub aplauzele frenetice şi admiraţia unanimă. 

 

Destinul hipismului românesc, de la glorie la dezastru

Nu este nicio exagerare. Generaţia lui Rang şi a lui Ţopescu este considerată, în unanimitate, „perioada de aur“ a hipismului românesc. De atunci şi până astăzi, acest sport, ambasador al ţării odată, a ajuns „Cenuşăreasa“ competiţiilor din România. Ţara noastră nu are, în prezent, niciun călăreţ în Top 500, iar caii sunt evaluaţi după cât de bine trag la căruţă. Spre exemplu, reprezentantul României la Jocurile Olimpice de la Atena, din 2004, Viorel Bubău, s-a clasat pe locul 75, din tot atâtea posibile. Între timp, un antrenor de origine română, Monica Teodorescu, conduce lotul olimpic al Germaniei, iar Federaţia Ecvestră de la Bucureşti anunţă că nu mai sunt bani. Şi asta, într-un sport destinat aproape exclusiv celor bogaţi. Un sport în care un armăsar campion ajunge să valoreze o adevărată avere.

În prezent, în România există 49 de cluburi hipice cu 500 de sportivi legitimaţi. Nu e nicio metodă mai potrivită pentru a lua pulsul competiţiei, şi al acestui sport în general, decât o vizită la Hipodromul din Ploieşti, cândva centrul competiţiilor de echitaţie şi una dintre mândriile României. Astăzi, singurul lucru care-ţi mai aduce aminte de ce a fost acolo cândva este sigla bălăngănindu-se pe poartă. În rest, fostul spaţiu competiţional este o suprafaţă atacată nemilos de buruieni cât casa, iar în locul fostelor tribune au rămas schelete din fier ruginit.

 

Evaluări ca la însămânţare

Când, anul acesta, un club de echitaţie din Ilfov a organizat, după foarte mult timp, un concurs în România, concluziile au devenit evidente. În timp ce ai noştri nici nu există în clasamentul mondial, bulgarii îl au pe campionul balcanic, pe Rosen Raitcev. În plus, din cei peste 140 de cai înscrişi în competiţie, doar 4 erau din România şi toţi participau în probele uşoare.

Situaţia cailor pentru concursuri hipice este una definitorie pentru modul în care lucrurile funcţionează, de ani buni, în România. Pe de-o parte, avem călăreţii, care se plâng că nu găsesc cai bine pregătiţi în ţară şi sunt obligaţi să îi cumpere la preţuri mari, din străinătate. În acelaşi timp, România deţine o rasă proprie de cai sportivi, în crescătoriile Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva. Deloc ciudat însă, având în vedere locul despre care vorbim, această rasă nu a fost exploatată la potenţialul său, întrucât între Federaţia Ecvestră şi Romsilva nu a existat o colaborare eficientă până în prezent. Alexandru Iavorovski, arbitru internaţional de echitaţie, susţine că sportul hipic românesc nu duce lipsă de cai valoroşi, ci de metode eficiente de evaluare. Vă vine sau nu să credeţi, în România, caii sunt evaluaţi după metode folosite în agricultură, nu în sportul de performanţă:„La noi, comisia vine într-o herghelie şi măsoară perimetre. Dacă poate să facă vreo 15 kilometri la trap, trăgând o căruţă, e bine… Noi ar trebui să vedem calităţile trapului, calităţile galopului, bascula pe săritură, sunt cu totul şi cu totul alte criterii“, spune Iavorovski. De ce nu s-au mai organizat competiţii internaţionale? În primul rând, a fost, probabil, şi o mai mică dorinţă la nivelul factorilor de decizie. Dar, cu siguranţă, au fost şi factori obiectivi, lipsa de fonduri. Ozana Moraru, proprietarul Clubului „Equestria“

 

 


Acest articol a fost publicat în "Weekend Adevărul"