Cucerirea Granadei, ultima cruciadă romantică
Cucerirea ultimului bastion musulman din Occident a concis cu începutul epocii de aur pentru Spania, ascensiunea regatului catolic fiind constantă pe parcursul secolului al XVI-lea.
Sfârşitul secolului al XV-lea va fi martor a desăvârşirii unificării teritoriale a Spaniei, după multe tensiuni interne şi secolele de relaţii reci dintre regatele Spaniei: Castilia, Aragon, Granada. 19 octombrie 1469 este o dată de referinţă în istoria Spaniei. Pe lângă semnificaţia dinastică de uniune dintre Regatul Aragonului cu cel al Castiliei, este şi cea simbolică (instituţională) ce se va transforma în următoarele decenii într-o realitate naţională, spaniolă.
Căsătoria Isabelei cu Ferdinand îşi va materializa uniunea politică începând cu anul 1479 după ce tatăl lui Ferdinand (regele Aragonului) moare iar Isabela îşi rezolva succesiunea cu rivala sa Juana, fiica din flori a fostului rege Henric al IV-lea de Castilia, scrie athenian-legacy.
Uniunea celor doi era personală, dar realizările politice comune vor duce la acomodarea celor două regate sub aceaşi coroană (Ferdinand începe să se implice tot mai mult şi in regatul Castiliei.
Uniunea personală a celor doi aduce ca prim efect, încetarea oricăror ostilităţi interspaniole. Hispanicii vor avea timp şi interes de acum, să privească spre sudul peninsulei, spre Granada, regatul profetului Mahomed rămas ca vârf de lance a musulmanilor arabi din Africa în Occident.
Conflictul de frontieră dintre regatul Castiliei (Andaluzia) şi Granada era vechi de câteva decenii. În 1481, maurii reuşesc să cucerească un oraş din Andaluzia oferind un pretex ideal spaniolilor pentru a deschide un conflict cu „necredincioşii”.
Ferdinand şi Isabela au speculat excelent contextul extern european, avansând ideea că această luptă împotriva islamului este o cruciadă „o expediţie sfântă a cărei intenţie este mai degrabă răspândirea în alte părţi a religiei lui Cristos, şi nu extinderea imperiului lumesc”. Odată cucerit regatul, cei doi ar fi putut încheia procesul de Reconquistă spaniol.
Papa a permis finanţarea cruciadei, oferit campionilor creştini o cruce de argint purtată cu multă mândrie în lupte.
Războiul a durat zece ani fiind deosebit de constisitor în resurse umane şi materiale, finalizat cu cucerirea oraşului Granada de către creştini (maurii erau divizaţi între ei iar nord africanii le-au oferit un ajutor mediocru).
Nobilii andaluzieni au constituit avangarda militară a campaniei fiind buni cunoscători ai terenului dar şi a moravurilor maure. Prezenţa personală a Isabelei şi a lui Ferdinand au stimulat „cruciaţii” iar folosirea artilerie de către creştini a fost definitorie în teatru de operaţiuni.
Războiul era foarte costisitor şi în condiţii normale probabil că monarhii nu l-ar fi putut finanţa un timp atât de îndelungat. Aceştia au reuşit să reziste zece ani datorită ajutorului financiar primit din Vatican dar şi de la Hermandad (forţele locale de menţinere a păcii). Evreii au constituit o altă categorie socială ce a finanţat puternic războiul.
Granada a fost cucerită greu, dar eforturile creştine nu au fost urmate de resentimente faţă de locuitorii zonei. Maurilor li s-a permis să îşi păstreze religia, proprietăţile, obiceiurile. Emigraţia nu era controlată astfel că 200.000 de mauri au plecat după război.
Cucerirea Granadei a fost bine primită de creştinătate. Pentru prima dată în evul mediu, Europa îşi întorcea faţa spre izolata Spanie. Papa şi numeroşi suzerani ai diferitelor regate europene au felicitat monarhii spanioli pentru victorie. Cei doi vor fi recunoscuţi de biserica catolică de acum încolo ca „monarhi catolici”.
Războiul împotriva maurilor va naşte un sentiment de solidaritate între cele două regate Iberice, practic locuitori a celor două regate luptase împreună împotriva puternicului duşman comun.
