Autor 3409 vizualizări


Pe 5 iulie s-au împlinit 182 de ani de la invazia Algeriei de către francezi. Avea să urmeze un conflict de 17 ani în urma căruia teritoriul din Nordul Africii a fost transformat în colonie franceză. Algeria va rămâne în posesia Franței până în 1962 când, în urma unui război de independență sângeros – care a atras Parisului numeroase critici din partea comunității internaționale, și-a câștigat într-un final independența.

Cucerirea Algeriei reprezintă, pentru Franța, principala achiziție teritorială în prima jumătate a secolului al XIX-lea, căci adevărata extindere a imperiului colonial francez începe abia după 1870, în perioada Republicii a III-a. Atunci Algeria era – doar nominal însă – sub suzeranitate otomană, fiind condusă sub forma unei regențe. Ca și celalalte două regențe din Africa de Nord (Tripoli și Tunis), Algeria era cunoscută pentru activitățile de piraterie din Marea Mediterană. Acestea erau atât de extinse încât unele țări – între care și Statele Unite ale Americii – au ajuns la un moment dat să plătească un soi de tribut (un fel de taxă pe securitate) regențelor din Africa de Nord pentru a-și proteja navele.

Expediția franceză în Algeria începe în vara anului 1830, însă ea a fost motivată ca pornind de la un incident ce avusese loc cu trei ani înainte, când conducătorul Algeriei, Hussein Dey, l-a ofensat pe consulul francez:în timpul unei dispute privind datoriile pe care guvernul francez le avea față de Algeria, Hussein s-a enervat și l-a lovit pe consulul francez. Dacă într-adevăr acesta ar fi fost motivul pentru intervenția armată în Algeria, Franța ar fi trebuit să acționeze imediat, nu trei ani mai târziu. A făcut-o însă în 1830 ca o ultimă încercare de recredibilizare a Restaurației, de refacere a prestigiului Regelui Carol al X-lea:astfel, expediția începe cu puțin timp înainte de Revoluția din Iulie în urma căreia Carol al X-lea, regele Bourbon, este înlocuit de Louis-Philippe D'Orléans.

Campania nu a durat mult;Hussein Dey capitulează, iar Franța ocupă Algerul. A urmat însă o lungă campanie pentru înfrângerea rezistențelor locale, campanie care se va sfârși abia în 1847. În acea vară a lui 1830, guvernul francez încă nu-și pusese la punct o strategie clară privind Algerul și nu-și stabilise țelurile pe termen lung. Noul rege, Louis-Philippe, nu dorea o colonizare propriu-zisă a întregului teritoriu algerian, preferând în schimb extinderea controlului în zona de coastă. Astfel, francezii vor cuceri în următorii ani principalele porturi, precum Oran, Bône sau Mostaganem.

Începând cu 1832 se remarcă personalitatea unui lider local, Abd el Kader, care le va face multe probleme francezilor, în jurul lui organizându-se principala mișcare de rezistență locală. Tânărul (născut în 1808, avea doar 24 de ani când conduce pentru prima oară revolta locală contra francezilor) s-a dovedit a fi un comandant foarte bun. Conflictul a avut mai multe faze, Abd el Kader încheind două tratate (de fapt armistiții) cu francezii, în 1834 și 1837, pe care nici una din părți nu le va respecta.

De-a lungul anilor de conflict, francezii și-au exprimat în mai multe rânduri suspiciunile privind ajutorul pe care englezii l-ar fi oferit clandestin lui Abd el Kader. În mod oficial, guvernul britanic nu a sprijinit rezistența locală, dar se prea poate ca suspiciunile Franței să fi avut ceva adevăr la bază.

Evident că, în 1830, Marea Britanie nu a fost mulțumită de invazia franceză din Algeria. La acel moment, Ducele de Wellington era prim ministru, iar acesta era cunoscut pentru lipsa de încredere pe care o avea față de francezi. Inițial, englezii speraseră că noul rege, Louis-Philippe, va renunța la ceea ce începuse ca o expediție punitivă, dar odată ce s-a dovedit că francezii vor continua cucerirea teritoriului algerian, nu au luat nicio măsură. Odată ce Lordul Palmerston a venit la conducerea Ministerului de Externe, a decis să nu se implice oficialîn acțiunile Franței din Africa de Nord, dar exista tentația – foarte mare! – de a oferi în mod clandestin sprijin inamicilor Franței, mai ales că englezii nu dorea ca Parisul să-și extindă controlul și în Maroc.

Abd el Kader a fost ales, la nici 25 de ani, liderul unei confederații tribale din Vestul Algeriei, și datorită carismei și talentului militar a ajuns repede în fruntea mișcării de rezistență. Odată ce și-a consolidat sprijinul din partea altor șefi locali, Abd el Kader a început să caute sprijinul altor țări, cu precădere al acelor țări care nu erau tocmai  în relații bune cu Franța. Mai întâi a fost Marocul, atras pentru scurtă vreme în conflict, însă adevărata miză era Anglia.  

Oficial, Foreign Office-ul a interzis reprezentanților săi să intre în contact cu liderul algerian, pentru a evita orice conflict cu Franța. Însă în 1837, în perioada armistițiului dintre Abd el Kader și francezi, încep să apară primele informații potrivit cărora membrii rezistenței locale aveau arme de origine britanică. După ce războiul a fost reluat în 1839, Mareșalul Bugeaud a fost numit guvernator general al Algeriei și a fost însărcinat cu distrugerea rezistenței lui Abd el Kader. Bugeaud a primit comanda unei armate de aproape 80.000 de oameni, însă nu a obținut imediat o victorie decisivă, ajungând la concluzia că mare parte din puterea lui Kader se baza pe armele de proveniență engleză de care acesta beneficia.

Abd el Kader a încercat să intre în legătură directă cu Marea Britanie după reluarea conflictului. În februarie 1840, el se adresează direct Reginei, printr-o scrisoare trimisă la Londra prin intermediul consulului englez din Tanger. Două luni mai târziu, Palmerston avea să-i scrie consulului că primise scrisoarea adresată de Abd el Kader Reginei și că guvernul crede că ar fi nepotrivit să-i răspundă la acel moment deoarece orice răspuns ar putea fi interpretat greșit atât de Abd el Kader, cât și de guvernul francez. Palmerston mai scria că guverul britanic nu intenționează să se implice în conflictul din Algeria, astfel că cel mai bine ar fi să nu răspundă scrisorii primite. Cu toate acestea, Palmerson îi mai scria consulului că, dacă are ocazia, ar putea să-i dea de înțeles lui Abd el Kader că scrisoarea lui a fost primită.

Abd el Kader a câștigat pentru scurtă vreme sprijinul Marocului, sultanul facilitând transportul de arme britanice către soldații lui Kader. De asemenea, s-a implicat militar în conflict, dar s-a retras la scurtă vreme, după ce a fost învins de armata lui Bugeaud. Odată cu retragerea din conflict, a dispărut astfel și interesul de a facilita în continuare transportul de arme britanice către forțele lui Abd el Kader. Mai mult decât atât, în noiembrie 1844, sultanul a dat ordin ca lui Abd el Kader să nu-i fie permisă intrarea pe teritoriul marocan și, dacă e posibil, să fie capturat. Lipsit de sprijinul marocan (asta după ce, cu un an înainte, francezii reușiseră să captureze principala tabără a rezistenței, inclusiv tezaurul, lipsindu-l astfel pe Abd el Kader de mijloacele financiare pentru a continua lupta), liderul algerian se transformă într-un fugar. Trei ani mai târziu, în 1847, se va preda francezilor. A fost închis în Franța până în 1852, când va fi grațiat și eliberat din ordinul lui Louis-Napoleon. Interesant este că după ce a condus lupta împotriva francezilor timp de 15 ani, Abd el Kader s-a transformat într-un admirator al Franței și, mai ales, al lui Napoleon al III-lea.

 

Bibliografie:John King, Arms and the Man:Abd El-Kader, în „History Today”, 40, nr. 8, 1990

""