Autor 8626 vizualizări


Amatorii de întoarceri bruşte în timp, asezonate cu neverosimile crâmpeie de modernitate, pot alege cu încredere o vacanţă în „republica lui Fidel”.

Televizorul plat din camera de hotel stă deschis pe CCTV – „CNN-ul chinezesc” – iar pe măsuţa din living dai cu ochii peste două beri „Cristal”, la cutie, şi peste o sticlă cu rom „Havana Club – 7 años”. Este imaginea turistică a Cubei post-Fidel, acolo unde nord-americanii şi europenii cu dare de mână îşi trăiesc, anual, cele două săptămâni de vacanţă.

Toată lumea din industria cubaneză a serviciilor se străduieşte să pară fericită, pendulând neverosimil între chioşcurile cu cărţi despre viaţa lui Che Guevara şi barurile unde se consumă cantităţi impresionante de alcool. Pe ici, pe colo, câte o adiere de „habanas”, ţigările de foi apreciate de orice fumător care se respectă.

În ţara libertăţilor pe cartelă, fiecare nou-venit în resort e liber să-şi omoare timpul după pofta inimii. Majoritatea stau pe plajă şi beau cât îi ţine ficatul, iar o minoritate greu de estimat numeric ia drumul „Cubei reale”, asumându-şi micile riscuri aferente. Cei care aleg evadările din resort trebuie să treacă, înainte de toate, proba transportului. Preţul poate fi unul extrem de piperat, ca în cazul oricărei achiziţii pe tărâm cubanez, dacă temerarul nou-venit n-are habar cam cum stau lucrurile în societăţile de tip socialist.

P.C.R. – Pile, Cunoştinţe, Relaţii

Aici cam totul este posibil şi, în mod „firesc”, regulile au o doză mare de relativism. De pildă, te poţi trezi că s-a stricat maşina de spălat prosoape, că nu mai sunt boluri pentru supă sau linguri la restaurant şi că turiştii trebuie să se descurce aşa cum pot. Nu uitaţi că vorbim despre complexuri hoteliere de cinci stele! Dacă ştii însă care-i „mersul lucrurilor”, adică persoanele cărora trebuie să li te adresezi, apar ca prin minune prosoape proaspăt spălate, boluri, linguri şi orice altceva ai mai avea nevoie. Cu alte cuvinte, trebuie să-ţi faci relaţii în vacanţa cubaneză, iar lucrurile vor merge strună, indiferent ce „urgii” s-ar abate asupra „ţarcului turistic”.

La fel şi cu ieşirile prin împrejurimi. Nu e vorba (numai) de bacşiş, ci de a ştii cum şi cui să-i pui problema în braţe. O cursă de aproximativ cinci kilometri poate costa foarte bine cinci pesos convertibili sau... zece, doisprezece. Cubanezii menţin de ani buni în circulaţie, pe tipar sovietic, două monede:pesosul intern, schingiuit de inflaţie şi de izolarea economică, şi pesosul convertibil, denumit CUC, care este puţin peste dolarul american ca valoare de schimb. În „republica lui Fidel”, CUC-ul deschide uşi şi rezolvă orice problemă ar avea turistul.

Aşadar, pentru a ajunge din punctul A în punctul B este indicat să te împrieteneşti cu un taximetrist local, făcându-i mici cadouri cumpărate „din Occident” – săpunuri ieftine, creioane colorate pentru copii sau nepoţi, vreo ojă „pentru doamna”. La fel şi în cazul cameristelor. Fidelizându-i astfel (culmea, în ţara lui Fidel), poţi purcede la „pasul 2”:descoaserea.

Avocatul bellboy

De la taximetrişti poţi afla istoria locului, aşa cum le-au transmis-o bunicii prin viu grai. Asta în cazul în care cel chemat de recepţionista hotelului să te poarte pe coclauri cubanezi cu un Ford decapotabil din 1927 nu-i născut cam prin aceiaşi ani cu maşina. Se poate întâmpla şi asta, iar atunci afli de la sursă cam cum stau lucrurile cu „marea revoluţie”.

Este surprinzător să constaţi că oamenii locului îşi cam dau drumul la gură şi le împărtăşesc curioşilor câte ceva din viaţa lor de merde, cum ar spune francezul. La început i-am bănuit pe toţi cei care-mi spuneau vrute şi nevrute despre ţara lor că sunt securişti. Barmanul, bellboy-ul, şoferul bătrân, domnul de la magazinul din colţ, toţi laolaltă îmi păreau că fac parte dintr-o conspiraţie cu parfum exotic.

Urmându-mi psihoza moştenită din vremurile „socialismului multilateral dezvoltat”, am început să aplic diverse strategii de comunicare cu cei care mi se confesau. Am folosit cuvinte bine alese, chiar măgulitoare, despre Cuba şi despre „realizările regimului politic”, care, iată!, a găsit o cale de reconciliere cu Statele Unite ale Americii, după mai bine de jumătate de secol de ostilitate reciprocă. Contextul mi-era favorabil pentru că picasem taman în preajma vizitei la Havana a secretarului de stat John Kerry. „N-aţi vrea să facem schimb de domicilii, măcar pentru un an?”, mi-a tăiat-o scurt bellboy-ul [uşierul], avocat de profesie, în paranteză fie spus. Ştergându-se de sudoare, după ce cărase o tură de bagaje cu tunica încheiată regulamentar până la gât, „amigo” m-a lămurit complet:ca avocat în Havana ar fi avut un salariu lunar de 20 de dolari. În resort poate face banii ăştia chiar şi într-o zi de muncă la cărat geamantane. Nu m-am putut abţine să-i reamintesc că şi Fidel Castro a practicat avocatura vreme de doi ani, între 1950 şi 1952.

Tânărul a râs zgomotos, iar eu mi-am zis că s-ar putea să-i fi bănuit pe nedrept pe interlocutorii mei. Nu dădeau semne c-ar„întorce placa”, ba dimpotrivă, îmi arătau blocurile-coteţ şi sărăcia lucie în care trăiau.

Maybe=Never

Aveam să aflu mai târziu, spre seară, că vorbisem cu confratele meu cubanez, avocat şi uşier, tocmai în ziua în care „El Comandante” împlinea 89 de ani. Mi-a atras atenţia faptul că barmanii şi chelneriţele erau cu toţii prezenţi la datorie, indiferent de tură, şi că, după o anumită oră, începuseră să tragă şi ei câte un păhărel. Apă tonică nu mai era de găsit, iar sticlele cu băuturi fine se goliseră suspect de repede, ţinând cont de obiceiurile zilnice de consum ale „colegilor” de resort.

Am întrebat-o pe o cubaneză care servea dacă mai are rom şi mi-a răspuns surâzând „Maybe”. După o aşteptare zadarnică de aproximativ 15 minute m-am dus la bar să capăt un răspuns mai clar la frământarea mea. Omul de culoare de după tejghea, care mi se plânsese cu o zi înainte că „negrii sunt discriminaţi în Cuba”, m-a tras deoparte şi mi-a şoptit la ureche că, în „limbajul corporatist” pe care au fost obligaţi să şi-l însuşească, „Maybe” se traduce prin „Nu” sau „Niciodată!”. I-am palmat un pesos (convertibil) pentru preţioasa informaţie furnizată, mi-am luat raţia de rom şi mi-am dat seama de ce la întrebarea mea de fiecare dimineaţă, anume dacă vom avea internet în ziua respectivă, mi se răspundea „Maybe”.

M-am întors în cameră, acolo unde televizorul rămăsese deschis pe CCTV. Bine măcar că aerul condiţionat şi telecomanda funcţionează perfect. Am adormit pe fondul muzical al petrecerii naţionale date în cinstea lui „El Comandante”. Din când în când, mai auzeam comentarii din studioul de la Beijing, într-o engleză acceptabilă, despre „greşeala Japoniei” de a intra în caruselul înarmării.

În ciuda tuturor frământărilor internaţionale, în zona caldă şi liniştită a Mării Caraibelor timpul stă (încă) pe loc. „Viva El Comandante! Viva la Revolucién!”.