Autor 11600 vizualizări


Încă de la bacanale şi Saturnalii, zilele de haos pestriţ ale carnavalului au luminat cu torţele lor perioadele de privaţiuni care le urmau. În perioada romantismului, carnavalul veneţian a inspirat picturi, poeţi şi romancieri, devenind simbol al decadenţei. În zilele noastre, graţie marketingului şi grandorii, carnavalul din Rio este poate la fel de faimos. Oricum, petrecerile de stradă, artificiile, dansurile, ca să nu mai vorbim de costumațiile care ascund identități sau, dimpotrivă, dezvăluie și ce ar trebui să rămână acoperit, sunt marile atracții ale acestor evenimente unice, ale căror rădăcini se pierd în antichitate.

Carnaval, spun etimologiile populare, ar proveni de la cuvintele latineşti carne şi vale, ceea ce ar însemna „fără carne”, marcând astfel renunţarea la carne pe timpul postului. Mulţi filologi, deşi sunt de acord că există o legătură între carnaval şi carne, cred că ar fi vorba despre carne levare, care, în italiană, înseamnă renunţarea la carne. Organizat de lumea creștină înainte de perioada Postului Mare, carnavalul era o sărbătoare-gigant, un fel de dezmăț al plăcerilor lumești, înecat în alcool, mâncăruri grase în cantități extraîndestulătoare și cu elemente de circ și petreceri stradale. 

Moment de respiro înaintea unor perioade ascetice

Masleniţa sau Săptămâna Untului, corespondentul slav al carnavalului din Europa apuseană, are loc în săptămâna de dinaintea Postului mare şi este, zice-se, cea mai veche sărbătoare rusească păstrată. Blinelele (un fel de clătite) sunt cel mai întâlnit fel de mâncare şi se spune că tradiţia le-a impus, pentru că, rotunde şi bine rumenite, evocă imaginea Soarelui, căruia îi era dedicat carnavalul. Oricum, de la un capăt la celălalt al Europei, înaintea Postului mare, oamenii se distrau şi mâncau pe săturate, carnavalul fiind un fel de respiro înaintea unei perioade ascetice, marcată de practici evlavioase, penitențe și regim alimentar strict. Tot în perioada Masleniţei, chefliii se distrau purtând măşti şi travestindu-se transsexual. 

Deseori, carnavalul italian este pus în legătură cu festivalurile antice precum Saturnaliile sau bacanalele, bazate la rândul lor pe serbările grecești ale lui Dionysos. Şi atunci oamenii purtau măşti, jucau roluri, într-o lume pe dos, în care sclavii înşişi erau, pentru o zi, stăpâni. În perioada Evul Mediu sunt înregistrate, de asemenea, sărbători dominate de filosofia vremelniciei şi a ireversibilităţii timpului, înaintea posturilor sau imediat după, însă e greu de trasat o legătură clară între aceste ocazii, care au inspirat mare parte din opera lui Rabelais, şi carnavalurile moderne, scuturate de multe ori de implicaţiile metafizice. 

Măştile, marca cea mai importantă a carnavalului veneţian

Carnavalul de la Veneția a fost, mult timp, cel mai faimos carnaval care a supraviețuit abolirii intervenită în 1797, pentru ca, aproape 200 de ani mai târziu, tradiția să fie reluată. Evenimentul este renumit pentru măștile sale elaborate și lucrate manual. 

„Scenă de carnaval”,  pictura lui Giandomenico Tiepolo,  aflată In colecţia muzeului Luvru

„Scenă de carnaval”, pictura lui Giandomenico Tiepolo, aflată In colecţia muzeului Luvru

Se spune că tradiția carnavalului ar fi pornit de la o victorie a Serenissimei republici asupra Patriarhului Aquileia, Ulrico di Treven, în anul 1162. De bucurie, oamenii au început să danseze și să organizeze reuniuni în Piața San Marco. Festivalul devine oficial în perioada Renașterii. Măștile au fost marca cea mai importantă a carnavalului venețian. Venețienilor li s-a permis să le poarte între festivalul de San Stefano (26 decembrie) și miezul nopții de Lăsata Secului, ca și din 5 octombrie până la Crăciun. Se spune că astfel venețienii ajunseseră să-şi petreacă mare parte din viaţă deghizați, la adăpostul măștilor. 

Meşteşugarii care creau măștile se bucurau, de altfel, de o poziție importantă în societate și breasla lor era nu doar onorabilă, ci şi foarte bine plătită. Aceasta, pentru că rafinatele măști erau confecționate, de cele mai multe ori, din materiale scumpe:piele, porțelan, pene și pietre prețioase. 

De ce au simțit venețienii nevoia de a purta măști? Există puține dovezi care să susțină un motiv sau altul. Potrivit unor savanți, această deghizare ar fi fost reacţia naturală a venețienilor în fața unei ierarhii sociale foarte stricte. Masca a fost mereu însemnul transgresiunii etice şi al duplicităţii, astfel că e de presupus că multe istorii veneţiene de iubire sau de capă şi spadă se vor fi petrecut în spatele măştilor. Primele menţionări ale portului măștii la Veneția apar prin secolul XIII. Marele Consiliu a dat atunci un edict prin care le interzicea persoanelor mascate să joace jocuri de noroc sau să arunce cu ouă. O altă lege, din 1339, interzicea costumațiile vulgare sau vizitarea mănăstirilor la adăpostul măștilor. Abia către sfârșitul perioadei Republicii venețiene portul măștilor a fost restricționat în viața de zi cu zi. 

Stiluri de măști (maschere)

Bautaeste un tip de mască grotescă, confecționată din material aurit, al cărei design este conceput pentru a acoperi întreaga față. Este emblematică pentru carnavalul veneţian. Nasul este lung, foarte proeminent, găvanele ochilor adâncite sub sprâncene încruntate, fără bărbie și gură. Pe tâmple sau obraji au arabescuri aurite sau argintii, întruchipând frunze de acanth sau ţesături diafane de iederă, modele geometrice sau volute aeriene. Chiar dacă grotescă, masca era concepută pentru a permite utlizatorului să vorbească, să mănânce, să bea fără a fi nevoie să o îndepărteze. Purtătorii asociau această mască cu pelerine roșii sau negre și tricornuri. În secolul XVIII, autoritățile standardizează și limitează purtarea măștii doar la cetățeni și, dintre aceştia, doar la bărbați. 

Colombina (Porumbiţa)este, în fapt, o jumătate de mască (numită astfel după un personaj din commedia dell'arte, o servitoare adorată de publicul italian generații de-a rândul) care acoperă doar ochii, nasul și obrajii. Masca este cel mai adesea decorată cu aur, argint, cristale și pene și se ţine la nivelul feţei cu ajutorul unui bețișor, ca multe alte măști venețiene. Se spune că a fost creată special pentru a acoperi chipul unei actrițe care nu dorea ca fața ei foarte frumoasă să fie complet ascunsă. 

La Serva muta (Servitoarea mută)este o mască simplă, neagră, din catifea, cu orbite decupate, cu buze și nas acoperite. I se mai spunea şi moretta, adică „Negresa”. Prin urmare, purtătoarea nu poate vorbi, de unde și denumirea măștii. Pietro Longhi descrie această mască prin 1751, pentru ca apoi, în 1760, ea să devină desuetă.

Medico della peste (Vraciul ciumei), cu ciocul lung, este poate cea mai bizară, dar una dintre cele mai cunoscute măști venețiene, care însă nu a început ca o mască de carnaval, ci ca un mijloc de protecție față de răspândirea molimelor. Designul înfiorător a fost imaginat de medicul francez Charles de Lorne, care a purtat masca, alături de alte măsuri de precauție, atunci când trata bolnavii de ciumă. Masca este de culoare albă, are cioc lung și orbite acoperite cu discuri de sticlă sau de cristal, care creează un efect de ochelari. De multe ori, medicii puneau în ciocul lung al măştii diverse substanţe volatile (camfor, de pildă) pentru a se păzi de ciumă şi a înlătura mirosul morţii. Pe lângă mască, medicii care tratau ciuma se acopereau cu pălărie neagră și manta lungă, mănuși albe și băț pentru a putea deplasa pacienții fără a intra în contact fizic cu ei. Astăzi, purtătorii acestor măști sunt un simbol al timpului care trece. 

Volto sau larve (fantomă, în latină)este masca venețiană cea mai cunoscută astăzi. De culoare albă, strălucitoare, frecvent decorată cu aur, este purtată de obicei cu tricorn și mantie. Este fixată la spate cu o panglică și, spre deosebire de moretta, acoperă întreaga față, precum și partea de sus a frunții. Purtătorul măștii nu poate nici mânca și nici bea. 

Pantalone (cel care poartă pantaloni)este un alt personaj clasic de pe scena italiană, este un tip de mască cu cioc lung, sprâncene stufoase, imaginând un om bătrân, trist.

Născută într-un cartier sărac din Bergamo, istoria măștii Arlechinoeste înconjurată de mister. După unii istorici, ea ar fi fost opera lui Michelangelo însuși, care ar fi obținut-o prin modelarea măștii unui satir. Inițial confecţionată din carton ceruit, masca se întindea pe toată fața. În timp, ea s-a înjumătățit, dar a păstrat fantele subțiri ale ochilor, arcadele sprâncenelor ridicate, părând că întreabă mereu. Pentru unii expresia este un demoniacă, cu atât mai mult cu cât Dante are și el un personaj în Divina Comedie care se numește Alichino și care este un demon din Infern. 

Balurile mascate au devenit o banalitate a epocii

Costumul asociat măștii a trecut și el prin transformări interesante de-a lungul timpului. Inițial, hainele erau făcute din petice, amestec bizar de pânze colorate. Mai târziu, costumul a început să fie confecţionat din material roșu, albastru, verde și galben. Sub braţ se poartă inevitabilul batocio, ciomagul altminteri infensiv, care scoate zgomote obscene când îi izbeşte în cap pe tovarăşii de chef. 

De la venețieni, măștile au trecut la spanioli, portughezi, francezi, britanici, iar balurile mascate au devenit o banalitate a epocii, însoţind încă de prin secolul XV concursurile și procesiunile triumfale, căsătoriile nobiliare și evenimente dinastice. Se spune că petrecerile care au celebrat căsătoria lui Carol al VI-lea al Franței au început cu un bal mascat al unor nobili deghizaţi în pădurari. Regele și cinci curteni au apărut îmbrăcați în in și unși cu smoală și au început să se zbenguie încoace și încolo. În bucuria lor nebună, dansatorii s-au apropiat prea mult de torțe și, unii dintre ei, au luat foc. Nefericita întâmplare se pare că l-a inspirat pe Edgar Allan Poe să scrie nuvela Hop-Frog, despre un bufon care răzbună umilinţele unui prieten îmbrăcându-i pe făptaşi, adică regele şi camarila sa, în urangutani şi dându-le foc în timpul carnavalului. 

Istoria mai consemnează și un alt eveniment tragic legat de mascaradele atât de populare prin secolele XVII-XVIII. Gustav al III-lea al Suediei (1746-1792) a fost asasinat la un bal mascat de un ofiţer nemulțumit, sursă de informaţie pentru Eugène Scribe și Daniel Auber, care au scris libretul şi muzica operei Gustav al III-lea (1833). Verdi a scris şi el Un Ballo in Maschera (Bal mascat, 1859) pe un libret de Antonio Somma, bazat pe textul lui Scribe. 

Deghizările au oferit însă un prilej ideal pentru amorezi și infideli de a se întâlni fără mari riscuri, astfel că încep să apară și contestatarii, care sunt de părere că astfel de manifestări încurajează imoralitatea, plus că sunt de import și astfel ar fi mai bine să se renunțe la ele. 

Deghizare în costume din ce în ce mai sumare

Nu cred să existe pământean care să nu fi auzit de carnavalul de la Rio, eveniment care adună, an de an, milioane de oameni. Folosirea costumelor și a măștilor numără circa 100 de ani de succes nebun, cu un recul după 1930, când prețul materialelor și al ornamentelor a început să crească. Brazilienii au găsit însă repede soluția de a nu renunța la distracție, ajutați mai ales de căldura toridă:dau jos tot ce nu e absolut necesar. 

Unele dintre cele mai cunoscute deghizări ale brazilienilor sunt craniul, dar și măgarul, medicul, liliacul, diavolul sau moartea. Prințul, Rajahul și Maharajahul nu lipsesc. Încet-încet, participanţii la carnaval au început să prefere pantalonii albi și bustul gol. Femeile au optat pentru costume ușoare pentru ca, în final, să se rezume la costumele de baie, colierele ornamentale, paiete, penele de păun prinse cu broşe sofisticate. Şi la samba.

Copiii mai mici ai carnavalului, petrecerile costumate, sunt astăzi foarte prizate mai ales de tinerii occidentali. Dar, despre tematica lor şi ţinutele adoptate cu acest prilej, într-un număr viitor.