Autor 6137 vizualizări


Un accesoriu mic, elegant, acum prea puţin băgat în seamă de lumea modei. Evantaiul are în spate o istorie mai mare decât a unui geamantan – dar doar o mică parte aparţine modei, căci el este mai degrabă un instrument al societăţii. Număratele semnificaţii pe care le are în diferite colţuri ale lumii te fac parcă să confirmi că esenţele tari se ţin în sticluţe mici.

Când vorbim despre locuri unde evantaiul era mai mult decât un obiect mic şi fragil, ţinut în poşetă, ne gândim la acele tărâmuri unde arşiţa soarelui pârjoleşte vieţile oamenilor de dimineaţă şi până la apus. Vechile reprezentări artistice murale ne oferă informaţii preţioase despre primele evantaie: obiecte mari, în formă semicirculară, cu pene imense şi cu mânere lungi, pe care servitorii le mişcau dintr-o parte în alta pentru a face răcoare stăpânilor, dar şi pentru a-i feri de insecte. Vorbim aici despre Egipt, unde evantaiul, indispensabil oamenilor locului, îşi face apariţia în reprezentarea unei ceremonii din timpul faraonului Narmer, care a făcut parte din Prima Dinastie Egipteană existentă undeva în jurul anului 3000 î.Hr., şi despre care se presupune că ar fi unificatorul Regatului de Jos al Egiptului cu Regatul de Sus. Rămânând la civilizaţiile antice, evantaiul şi-a găsit locul şi în legendele greceşti sau în piesele de teatru romane. La greci, evantaiul era întâlnit sub denumirea de rhipis, iar la romani cel mai popular era muscaria, folosit în special pentru alungarea insectelor.  

Parte a ceremonialurilor religioase 

În Europa creştină, încă din primele secole ale erei noastre, obiectul este inclus în ceremonialul bisericilor. Flabellum este realizat din metal, piele, mătase sau pene şi este folosit de doi diaconi care, de o parte şi de alta a altarului, păzesc cupele cu vin de mici vietăţi zburătoare. Astăzi, el apare mai mult în bisericile grecilor şi ale armenilor. Trebuie menţionat faptul că prezenţa evantului în ceremoniale religioase s-a făcut şi în credinţe păgâne, un obiect cu aceeaşi valoare fiind găsit în mormântul faraonului Tutankhamon. Deopotrivă apreciate erau şi peste ocean, în ţinuturile aztecilor şi incaşilor: Montezuma i-a oferit în dar conquistadorului spaniol Cortez şase evantaie cu pene.


Aria religioasă a evantaiului se extinde până la mănăstirile buddhiste. Călugării le foloseau pentru a-şi acoperi faţa în timpul unor anumite ceremonii religioase din templu. Evantaiul era un accesoriu indispensabil pentru ei la înmormântări, mai ales pentru un anumit obicei conform căruia ei trebuiau să croiască robe monahale din giulgiul cu care cel decedat fusese învelit – evantaiul din frunze de palmier era folosit pentru ca ei să se poată proteja de mirosul de putrefacţie. Se spune că însuşi Buddha îşi acoperea faţa cu un evantai în timpul prelegerilor sale, obiectul căpătând astfel o autoritate spirituală.

Toate evantaiele duc în China 

Călătorind prin lume în lung şi-n lat, observăm că evantaiul şi-a păstrat mereu utilitatea, numai că, în timp, el a fost inclus treptat în lumea frumosului. Vrând, nevrând, când în mintea oamenilor apare figura unei chinezoaice, evantaiul este mereu prezent. Ochii migdalaţi răsar de după un evantai mic, din bambus, acolo existând câte un tip anume pentru clase sociale diferite: acum mai bine de 2000 de ani, în timpul dinastiei Zhou, evantaiul era o marcă nobiliară. Abia în timpul dinastiei Song evantaiele realizate din bambus sau din papură au devenit populare şi în rândul oamenilor obişnuiţi.

Tot din acea perioadă vin şi preferatele domnişoarelor de la Palatul Imperial – realizate din mătase, decupate în forma lunii. De obicei, evantaiele din China erau realizate din oase de animale, bambus sau lemn, în timp de mânerul era frumos gravat sau decorat cu pietre de jad. Şi tot de atunci, pictarea evantaielor a devenit o meserie, o formă independentă de artă. Temele abordate cu precădere erau florile, peisajele cu munţi şi ape curgătoare, dar şi mici portrete chinezeşti. Şi pentru că se apropiau din ce în ce mai mult de artă, evantaiele au fost promovate la scenă deschisă. În timpul dinastiei Han, răspândirea şi conservarea artei şi a tradiţiilor chinezeşti era prioritară. Iar dansul a devenit mai mult decât o formă de divertisment. Cu ajutorul unor evantaie colorate, şi cu mişcări elegante, chinezii ofereau privitorului legende şi părţi ale istoriei. Dansul evantaielor a fost preluat mai târziu şi în cabaretele europene şi americane, mult mai mari şi mai extravangate.

Cât despre momentul în care s-au inventat evantaiele, legendele ne duc tot în China, în timpul domniei împăratului Yuan, în jurul anului 2697 î.Hr. Se spune că fetei acestuia, în timpul unui bal mascat, i s-a făcut extrem de cald şi, pentru a se răcori, dar şi pentru a evita să fie recunoscută, îşi mişca masca extrem de repede în dreptul feţei, lucru imitat şi de restul celor prezenţi.

Arta războiului, arta evantaiului 

Din China în Japonia e numai o aruncătură de băţ. Aşa că se pare că vecinii din Ţara Soarelui Răsare au imprumutat modelul graţioaselor evantaie de la chinezi. Primele dovezi ale existenţei lor pe tărâm nipon datează din secolul al VI-lea şi sunt regăsite în picturile funerare. Orientalii sunt oameni practici, dar şi inovatori, aşa că nu după mult timp evantaiul a devenit pliabil. Primele modele au fost realizate în special pentru doamnele de la Curte, ele purtând şi denumirea de akomeogi, ce provine de la numele rochiilor akome.


Primul evantai pliabil a fost adus în China ca tribut de către un călugăr, în anul 988. Evantaiele japoneze se deosebeau de cele chineze şi prin materialele folosite. Utilele şi elegantele obiecte erau de două feluri: hiogi, realizat din lame de chiparos şi legate cu fir, şi kawahori-ogi – realizat din hârtie japoneză şi pliat în zig-zag.

Evantaiul şi-a găsit locul chiar şi în lumea samurailor. În perioada Japoniei feudale, folosirea armelor în anumite zone era extrem de limitată, aşa că luptătorii au fost nevoiţi să găsească alte modalităţi de a apăra onoarea şi dreptatea. Samuraii au adus o nouă formă de luptă: tessenjutsu, arta folosirii evantaiului ca armă. Tessen este un tip de evantai ascuţit, realizat din fier, dar care are modelul unuia obişnuit, realizat în aşa fel încât samuraiul să poată intra cu el oriunde. Gunpai erau evantaie mai mari, tot din fier, dar pe care ofiţerii de rang înalt le foloseau pentru a se apăra de săgeţi sau pentru a trimite semnale trupelor.

Moda face cale-ntoarsă 

Războinicul împotriva caniculei, evantaiul, se pare că şi-a pierdut urma în Europa timp de câteva secole. Abia în timpul Evului Mediu, cruciaţii l-au adus înapoi din Orientul Mijlociu. Atunci, europenii au adoptat modelul vechi, rigid, dar şi cel cu pene – regina Elisabeta I a Angliei având o colecţie impresionantă. Mai apoi, odată cu marile călătorii şi descoperiri, în perioada secolelor XV-XVI, comercianţii portughezi au adus din Japonia şi China evantaiul pliabil.


Modernitatea a adus cu ea schimbarea mentalităţii, dar şi schimbarea garderobei. Evantaiul a devenit, în secolul al XVIII-lea, un adevărat accesoriu al eleganţei, Franţa, bineînţeles, deţinând monopolul. Era epoca de aur a evantaiului. La fabricarea lui se folosea orice: de la aur, argint, pietre preţioase, mătase, dantelă la simplele hârtii şi lemn. Anii 1720 au adus evantaiul cu paletele ivorii şi pânza pictată manual, numit brisé, iar după descoperirea Pompeiului, în 1748, evantaiul căpăta binecunoscutele modele neoclasice. Revoluţia Franceză a adus siluete din ce în ce mai subţiri ale doamnelor, rochii strânse pe talie, inspirate din toga grecească. Damele au fost nevoite să îşi îndese tot ce doreau să poarte cu ele într-o gentuţă mică, ce stătea agăţată de talie. Chiar şi evantaiul. Aşadar, mărimea conta, şi accesoriul devenea mult mai mic.

Încet, încet, evantaiul începea să se impună. Devenise un accesoriu obligatoriu la nunţi şi înmormântări, iar un anumit tip era realizat anume pentru evenimentele naţionale. Dezvoltarea tehnologiei, printarea culorilor au dus elegantul evantai şi oamenilor de rând. Imediat după Războiul Civil, americanii au preluat şi ei moda evantaiului, însă au abandonat arta şi au adus în prim-plan afacerea. Acum, evantaiul nu mai este nici o armă, nici un accesoriu obligatoriu. Este scos de la naftalină numai atunci când este căldură mare... mon cher.