Autor 7289 vizualizări


Cine-i studiază pe clasicii Antichităţii trebuie să ţină aproape o farfurie cu biscuiţi ca sursă de inspiraţie. Pentru că nu altceva aveau în farfurii pe vremea lui Pericle filosofii atenieni să-şi condimenteze maieutica. Grecii au inventat şi obleios, adică gofra numită de romani alita dolcia. Şi tot grecii au creat dipyres, adică aluatul copt de două ori. Exact asta şi înseamnă cuvântul biscuit, descoperit prin izvoarele medievale de secol X;panis biscotus, adică pâine coaptă de două (sau mai multe) ori, mama tuturor biscuiţilor cu care s-au îndulcit mai toate întorsăturile istoriei.

Ideea gastronomică de a amesteca aluatul cu alte produse (seminţe, miere sau fructe) este mult mai veche. Zahărul (sakharon, după cum îl pomenea Dioscorides în sec. I d.Hr.) a apărut în reţetă mult mai recent, întrucât ingredientul este relativ nou în bucătăria europeană (în Antichitate era folosit doar ca medicament). Însă biscuţii sunt mult mai vechi şi nu sunt patent european. În China se găteau sub forma de bao bing, iar bucătarii Orientului Mijlociu făceau qattaif (astăzi o fastuoasă şi delicioasă prăjitură). În picturile tombale ale faraonului Ti din a V-a dinastie egipteană se poate vedea un patiser care aţâţă focul unde se coc nişte prăjituri.

Grecii au dat biscuiţilor arome care i-au inspirat pe cofetarii romani. În Evul Mediu, se spune, în timpul Cruciadelor, în biscuiţi au început să se amestece aromele Orientului (anason sau chimion), iar marginile lor au început să fie canelate, aducându-l la forma cunoscută şi astăzi. Din secolul al XVII-lea, cofetarii au început să amestece cacao, vanilie sau nucă de cocos cu aluatul biscuiţilor şi este momentul în care banalul biscuit a dat naştere galaxiei de prăjiturele, pişcoturi, langues de chat, paleuri, sărăţele, pretzel (sau bretzel), foietaje cu brânză brie, albastră sau straturi de cremă de vanilie ornată cu un fruct confiat, adică toate acele bunătăţi care fac din desert, pentru mulţi, cel mai delicios şi important fel de mâncare. Pe scurt galette, prăjiturile rotunde şi plate (mult mai complexe, desigur, decât biscuiţii, dar rude îndepărtate şi mult-îndatorate acestora) pe care francezii le-au adus la perfecţiune.

Baza aluatului este constituită din făină, unt, ouă, zahăr, amoniac, eventual drojdie şi diverse arome. Biscuiţii Petit Beurre, de pildă, se fac în jumătate de oră din 150g de unt topit, tot atâtea grame de zahăr pudră şi de smântână, două gălbenuşuri, o cană şi jumătate de făină, praf de copt, toate frământate şi transformate într-un aluat pe care să-l întindeţi într-o foaie de circa 1 cm grosime. Se taie cu forma şi se pun cam jumătate de oră în cuptorul încins la maxim 180 grade. Poftă mare!