Autor 20740 vizualizări


Cruciada cu cele mai sonore nume din istoria Evului Mediul este cu siguranță cea de-a treia, pentru că acum se întâlnesc unii intre cei mai faimoși conducători ai acelei epoci:împăratul german Friederic Barbarossa, regele francez Filip al II-lea August, regele englez Richard Inimă de Leu li sultanul Egiptului, Saladin.

După cuceririle făcute în prima cruciadă și extinse după aceea, a urmat o perioadă cu pierderi teritoriale pentru cruciați. Înaintea celei de-a doua expediții majore fusese pierdută Edessa, pe care cei înrolați în această cruciadă nu au reușit să o aducă în stăpânirea latinilor. După aceea, acum sultanul Saladin reușise, după 88 de ani, să recucerească Ierusalimul pentru musulmani în 1187, după lupta de la Hattin.

Pierderea Ierusalimului și începutul Cruciadei „vedetelor”

Situația socială în noile state formate de latini în Răsărit era extrem de fragilă. Populația majoritară era o mixtură între creștini ortodocșii, supuși Bizanțului, și musulmani. În acest context latinii, adică populația catolică, reprezentau doar elita conducătoare. Chiar și așa, principalul regat din zonă, cel al Ierusalimului, ajunsese să fie o forță militară de temut, mai ales în timpul domniei lui Balduin al III-lea (1143-1162). Statul său încheiase alianțe avantajoase și înlăturase rivalitatea Bizanțului, căsătorindu-se cu o rudă a bazileului, Theodora Comnen. Bun militar, Balduin al III-lea salvase Antiohia în 1149 de trupele lui Nur al Din, liderul musulman al Siriei-unul dintre cei mai puternici susținători ai djihadului islamic. Conflictul a continuat între cei doi, cu excese și măceluri continuând de ambele părți. Totuși, succesul djihadului musulaman s-a datorat unui general al lui Nur al Din, un lider de origine kurdă, Salah Al Din, intrat în istorie cu numele de Saladin.

Guy înfrânt de Saladin la Hattin

Trimis să îi ajute pe aliații Siriei împotriva cruciaților din Egiptul Fatimid, Saladin reușește să cucerească puterea aici. Personalitate complexă, energic, viteaz, abil politician, om de cultură, musulman fervent, fără a ajunge la bigotism sau fanatism, Saladin avea toate calitățile unui luptător excepțional. El a fost omul de care lumea musulmană avea nevoie. Pe bună dreptate, istoricii atât musulmani, cât și creștini l-au numărat printre cei mai mari conducători ai Islamului. Întemeietor al dinastiei ayubide, Saladin a pacificat, mai întâi, Egiptul, a impus ordinea în țară, dând legi drepte, dar și prin pedepse deosebit de crude pentru cine nu le respecta. Instalarea la putere a lui Saladin a coincis cu moartea lui Nur-al-Din (mai 1174) și a lui Amaury I (iulie 1174), urmașul la tronul regatului Ierusalim al lui Balduin al III-lea. Acest noroc i-a favorizat foarte mult cariera de lider a lui Saladin. El s-a întors mai întâi în Siria pentru a-l ajuta pe noul fiul lui Nur-al-Din. Însă pacificarea țării a venit cu un preț-și-a însușit tronul fără ca cineva să i se împotrivească.

Astfel, uniți sub o singură sabie, musulmanii deveneau o forță considerabilă. Moartea lui Amaury I aduce la tronul pe fiul acestuia, Balduin al IV-lea (1174-1185), un copil de 13 ani atins de lepră. Statul, altădată respectat de dușmani, era acum sfâșiat de lupte interne între diverși baroni. Atacurile lui Saladin sunt respinse doar datorită contele de Tripoli, Raymond al III-lea. Drept mulțumire, Balduin al IV-lea avea să-l desemneze prin testament rege al Ierusalimului, stârnind protestul lui Guy de Lusignan, un nobil căsătorit cu sora regelui, Sibila, și prin urmare îndreptățit și el să-i urmeze nefericitului Balduin la tron.

Anul 1179 a marcat prima victorie a lui Saladin asupra cruciaților, obținută în urma bătăliei de la Marj Ayun. Mii de cruciați pedeștrii, loviți de săbiile turcilor, au pierit sub copitele cailor, în timp ce cavalerii, care cum puteau, scăpau cu fuga. De acum, drumul lui Saladin era deschis spre Ierusalim și Antiohia, unde principele Boemund al III-lea se afla sub totala influență a unei spioane a sultanului, frumoasa Isabella de Burzey. Nu lipsea decât pretextul. El s-a ivit în luptele pentru tron, care s-au deschis între cei doi pretendenți după moartea lui Balduin al IV-lea în 1186, când Raymond al III-lea, fără să se gândească la urmări, a cerut ajutorul lui Saladin împotriva rivalului său Guy de Lusignan. Anarhia din regat nu o dată adusese prejudicii musulmanilor, aceștia fiind, cu precădere, victimele feudalilor răzvrătiți. Ultima picătură au constituit-o atacurile repetate ale seniorului din Kerak (Krak), Renaud de Chatillon, asupra caravanelor egiptene în drum spre Mecca, ceea ce însemna o încălcare gravă a înțelegerii încheiată de Raymond cu Saladin.

Lupta de la Hattin-un coșmar devenit realitate pentru cruciați

Așadar, Saladin, sigur de forța și capacitatea sa militară, a deschis ostilitățile, ca totdeauna surprinzându-și adversarul prin bruschețea atacului. Cu o oaste numeroasă egipteană, el a pătruns pe teritoriul cruciaților, fără a le da timp să se dezmeticească, a înaintat, fără să întâmpine prea multă rezistență, până la lacul Tiberiada și aici și-a așezat tabăra de luptă, ocupând poziția avantajoasă. Guy de Lusignan a adunat repede o armată de 80 200 luptători călare și pedeștri, dublu față de oastea musulmană și cam toate resursele de care dispunea Regatul Ierusalimului.

Așezați pe malul lacului, ei tăiau inamicului orice posibilitate de aprovizionare cu apă și acesta în plină căldură a lunii iulie. Cruciații nu se mai puteau întoarce. Ei se bizuiau pe superioritatea lor numerică, de aceea au rămas pe loc acceptând lupta, pe care o doreau cât mai curând deschisă. Dar se înșelau. Tactica lui Saladin consta tocmai în epuizarea nervoasă și fizică a adversarului. Miercuri 2 iulie 1187 era o zi fierbinte, iar pentru a mări pârjolul, sultanul a poruncit să se incendieze culturile de pe câmpia din jur. Zilele de joi și vineri francii le-au petrecut înconjurați de musulmani și flăcări, fără un strop de apă pentru a-și potoli setea ce-i ardea sau pentru a reface forțele cailor. Câteva încercări ale cruciaților de a ajunge la apele Tiberiadei au fost respinse de războinicii lui Saladin. Soarele arunca văpăi asupra cavalerilor îmbrăcați în fier-spune cronicarul arab Al Imad, flăcările se întindeau, amenințând oameni și animale. Singurul refugiu era înălțimea de la Hattin;spre ea cruciații s-au îndreptat în a patra zi, cea de sâmbătă. Atunci, Saladin s-a hotărât să atace cu călăreții și pedeștrii săi odihniți, care timp de mai multe zile se bucuraseră de răcoarea binefăcătoare a apei.

Descrierea luptei lăsată de cronicari se aseamănă cu un coșmar din care memoria amorțită înregistrează scene înfricoșătoare, de oameni urlând rostogolindu-se în flăcări, în timp ce săbii mânuite de mâini nevăzute îi așteaptă nemiloase pentru a-i sfârteca. Francii îngroziți, părăsindu-și caii, se cățărau pe dealul de la Hattin cu focul urcând după ei, încercuiți din toate părțile de musulmani. Aveau de ales între a muri de foc sau de fier. Mulți au fost făcuți prizonieri, printre ei numărându-se regele Ierusalimului, Guy de Lusignan, fratele său Geoffroy, seniorul Kerakului, Renaud de Chatillon, seniorul de Yubayl, Beirut și Sidon, Gerard de Rideford, marele magistru al templierilor, împreună cu numeroși ostași de ai săi, precum și mulți călugări ospitalieri. Crucea cea mare de aur a ordinului templierilor, împodobită cu rubine, a fost dată ca trofeu sultanului. Pentru Saladin, ziua de 5 iulie a fost o zi mare, înscrisă cu litere de sânge în cronica djihad-ului.

Regele a sorbit cu lăcomie câteva înghițituri, după care, dintr-o pornire firească, omenească, servitorul său a întins cupa și seniorului de Kerak, aflat alături, însetat ca și el. Atunci sultanul cu un gest furios l-a oprit răstindu-se:Nu ți-am îngăduit să-i dai și lui să bea. Apoi întorcându-se spre Renaud de Chatillon a adăugat:trădătorule și ticălosule, ai jurat credință și ți-ai călcat jurământul...În culmea mâniei sultanul s-a ridicat și l-a izbit cu sabia, cu atâta putere, încât i-a despicat umărul. Renaud s-a prăbușit. Mamelucii (războinici cu statut de sclavi) din garda sultanului au tăbărât asupra nefericitului senior și cu lovituri de sabie l-au ucis sub ochii îngroziți ai prizonierilor. În decurs de mai puțin de o oră Saladin își arătase cele două fețe:omenia și generozitatea, cruzimea și neînduplecarea față de dușman. Amândouă făceau parte din procedeele de guvernare ale temutului conducător. Regelui și câtorva nobili de seamă li s-a dăruit viața și au fost conduși la damasc, unde li s-a acordat un tratament princiar. Cât ce privește restul prizonierilor, ei au fost puși în fața alternativei:sau îmbrățișează Islamul sau moartea.

După ce s-a asigurat că ajutorul nu va veni pe mare pentru Ierusalim, sultanul s-a năpustit asupra acestuia. Aici apărarea rămăsese pe seama orășenilor și a puținilor baroni scăpați din dezastrul de la Hattin, conduși de Balian al II-lea, senior de Ibelin, astfel încât, rezistența nu putea fi de durată. După mai multe săptămâni de grele lupte și pierderi numeroase în oameni, patriarhul a încercat să salveze ce se mai putea salva, predând orașul lui Saladin în anumite condiții. Soldaţii lui Saladin doreau răzbunarea sângelui musulman vărsat în 1099. Însuși Saladin se pare că a spus:De ce m-aș purta eu față de voi altfel decât s-au comportat părinții voștri față de musulmanii din Ierusalim, pe care i-ați masacrat sau i-ați dus în captivitate în anul 477 al Hegirei? Dar înțelepciunea, calitatea de bază a sultanului, a înăbușit resentimentul. El a înțeles că este mai avantajos pentru el să primească o răscumpărare bănească din partea locuitorilor creștini, și mai prudent să nu continuie vărsarea de sânge, de aceea a acceptat să poarte tratative cu Balian. Înțelegerea la care au ajuns după mai multe negocieri a fost ca populația creștină să părăsească orașul plătind, cei bogați, 10 monede aur bizantin pentru un bărbat, 5 monede pentru o femeie şi o monedă pentru un copil. Pentru populația săracă, numărând 20 000 de suflete, Saladin a cerut reprezentanților orașului să plătească suma globală de 100 000 monede aur, ceea ce însemna 5 monede de persoană, indiferent dacă era bărbat, femeie sau copil. Ordinele călugărești au plătit pentru membrii lor și nu au mai avut bani și pentru alți coreligionari, mai ales că numărul acestora era atât de mare. În aceeași situație s-au aflat conducătorii orașelor. Din nou s-au purtat tratative și Saladin a acceptat să reducă prețul răscumpărării la 4 monede de persoană un bărbat putând fi înlocuit cu o femeie sau cu 10 copii. Dar și așa nu s-a putut strânge suma necesară decât pentru 7500 de persoane adulte;restul creștinilor, cu mici excepții, au fost transformați în sclavi.

Începutul Cruciadei

În ciuda mărinimiei arătate de Saladin la cucerirea oraşului (văduvele ultimilor doi regi ai Ierusalimului fiind lăsate să se retragă fără a plăti şi cu toate bijuteriile lor, patriarhul a fost lăsat să ia tezaurul BISERICII, mormintele regilor ierusalimului nu au fost profanate, nici cel considerat ca fiind a lui Hristos), pierderea Oraşului Sfânt a declanşat o isterie în Occident.

Imediat, cele mai bune armate şi cei mai bravi lideri ai momentului s-au pregătit de război. Bula papală pentru Cruciadă a fost dată abia de al treilea papa ales în câteva luni pentru că predecesorii lui Clement al III, respectiv Urban al III şi Grigore al VIII-lea, au murit la un interval scurt. Mai mult, chiar ideea de cruciadă i-a unit în acelaşi ţel comun pe regii Franţei şi ai Angliei aflaţi atunci în conflict. Totuşi, orgoliile erau destul de mari între cei doi;în plus cruciada era văzută mai degrabă ca o obligaţie şi multe din reguli au fost încălcate chiar de la început:de exemplu luarea soţiilor în cruciadă. În ciuda regulilor stricte pe care delegaţii papali le purtau cu ei, cele două contingente erau mai tot timpul gata sa se ia la harţă, iar cei doi regi nu au stabilit niciun fel de armistiţiu sau acord.

Cel de-al treilea cap încornat al Cruciadei este un personaj aparte. Adept al universalismului politic al acelui dominium mundi, Frederic I Barbarossa, împăratul cu voința de fier, educat în spiritul școlii de la Bologna, se credea continuatorul împăraților romani, iar pentru acest crez se luptase timp de 32 de ani ca să se impună în Europa și reușise. Danemarca, Boemia, Ungaria, Polonia îi recunoscuseră suzeranitatea, nobilimea burgundă i se închinase, însuși papa Alexandru al III-lea, care-l îngenunchiase pe regele Angliei Henric al II-lea, fusese nevoit, după îndelungi lupte, să încheie cu îndărătnicul Barbarossa un compromis (1176) și să-i recunoască drepturile în Italia. În Germania, Frederic I impusese pacea cu sabia în mână. Castelele cavalerilor briganzi fuseseră distruse, principii germani, veșnic în conflict cu împăratul, obligați să se supună. Chiar temutul Henric Leul, ducele Saxoniei, care se războise cu Frederic Barbarossa mai bine de 10 ani, în 1181, în dieta de la Erfurt, se arunca la picioarele împăratului depunând armele. În plină glorie, el se considera aleasul care va recuceri Ierusalimul, deşi avea deja venerabila vârstă de 70 de ani.

Drumul până la Constantinopol nu a fost cu probleme, dar aici aveau să apară neînţelegeri între cei doi împăraţi:basileul Isaac II şi Frederic I Barbarossa. În cele din urmă, de frică, împăratul bizantin a cedat şi i-a transportat pe cruciaţi în Asia Mică. Astfel în 1189, se dădea prima bătălie a Cruciadei a III-a la Iconium. Saladin s-a speriat din pricina acestei victorii, dar un accident nefericit avea să pună capăt prea devreme visului de mărire a lui Frederic. La 10 iunie, când armata se pregătea să treacă râul învolburat Saleph (azi Göksu), s-a produs accidentul. Frederic de Suabia, fiul împăratului și conducătorul avangardei, a intrat primul călare în apă, căutând un vad prielnic pentru cavalerii în armură grea. La un moment dat, împăratului i s-a părut că fiul său șovăie și s-a năpustit în râu ca să-i vină în ajutor. Calul împăratului s-a împiedicat și a căzut, aruncându-l pe Frederic din șa. Greutatea armurii l-a împiedicat să se ridice, apa a pătruns prin vizieră. Cavalerii înebuniți de spaimă i-au sărit în ajutor, dar până să fie scos la mal, fie din lovitura primită, fie prin sufocare, împăratul a murit. Deruta a pus atunci stăpânire pe cruciații rămași fără conducător, unii luând-o într-o direcție alții în alta. Frederic de Suabia a ajuns până la Acra, dar în cursul asediului cetății a murit. Leopold de Austria, cu o parte a trupelor, au rătăcit dintr-un loc în altul, până au întâlnit cruciații francezi, sosiți și ei în Palestina, după o întârziere de un an, cărora, mai apoi, li s-au alăturat englezii.

Trupele franceze ale lui Filip al II-lea August s-au îmbarcat la Genova, iar Richard la Marsilia în 1190. Cei doi au ajuns doar până în Sicilia, unde au întârziat cam un an din cauza certurilor dintre ei. O ședere atât de lungă a unor armate străine într-un oraș cu resurse puține nu putea să nu ridice probleme de aprovizionare. La refuzul locuitorilor de a mai furniza hrana necesară cruciaților, Richard I a găsit de cuviință să treacă prin sabie Messina, ca pe un oraș cucerit, dând frâu liber cruciaților să o jefuiască și să-i pedepsească pe cei ce li se opuneau. Atunci, din pricina cruzimilor săvârșite, i s-a dat regelui Angliei porecla de Inimă de Leu. Mândria îi era tot de leu. Ca și cum nu erau de ajuns cele înfăptuite, fălindu-se cu isprava sa, el a arborat steagul englez pe zidul orașului. Era o altă jignire adusă lui Filip al II-lea August, deoarece un vasal nu putea, în fața suzeranului său, să-și ia asemenea libertate, fără să pară o insultă. Abia în primăvara anului 1191 au plecat din Sicilia, dar în loc să ajungă în Palestina s-au oprit în Cipru pentru încă o scurtă perioadă de vreme.

Ajunşi în Palestina, s-au nimerit chiar în toiul luptelor dintre Guy de Lusignan şi Conrad de Montferat pentru alegerea ca rege. Pentru că îi plăcea să îl contrazică în permanenţă pe Filip al II-lea, Richard I l-a ales pe Guy. Disensiunea s-a adâncit și când Leopold, ducele Austriei, venit cu cavalerii lui printre cruciați, a trecut de partea francezilor. Faptul l-a supărat atât de mult pe Richard încât, într-o discuție mai aprinsă, a smuls steagul ducelui și l-a aruncat la pământ. Motiv suficient pentru ca între cei doi să se iște un duel. Filip al II-lea a reușit să aplaneze conflictul astfel că la asediul Acrei cei trei conducători au acționat în comun. Cu toată intervenția lui Saladin, la 13 iulie 1191, cetatea a fost recucerită de cruciați și, temporar, centrul regatului Ierusalimului se muta aici, odată cu recunoașterea lui Guy de Lusignan ca rege, iar Conrad de Montferat devenea moștenitorul prezumtiv al lui Guy. Din cauza că Filip s-a îmbolnăvit, el a fost nevoit să plece spre patria sa natală. Leopold l-a urmat şi el, lăsând comanda orgoliosului Richard Inimă de Leu. Regele Angliei, încrezător în forțele cruciaților și în steaua sa, a continuat drumul spre Haifa, a ocupat-o, apoi s-a oprit la Jaffa și s-a apucat să reconstruiască fortificația distrusă;de aici a trecut la Arsuf, Ramla și Toron. Capriciosului Richard nu-i lipsea vitejia, iar ca militar s-a dovedit un foarte bun strateg, cele două calități fiind triplate de neînduplecarea în timp de război, care-l făcea să nu-și cruțe dușmanul, nici când îl avea la picioare. Era un rival demn de Saladin și, după cum s-a văzut, acum mai puternic. Musulmanii s-au retras din calea lui, pustiind totul, îngroziți de cruzimile care se povesteau că le făcuse Richard Inimă de Leu la Acra.

Cruciații mai aveau 20 de km până la Ierusalim, dar venise iarna, iar armata obosise după mai multe luni de campanie. Saladin mobilizase trupe de beduini, obișnuiți cu intemperiile, ca să hărțuiască neîncetat pe cruciații cărora le lăsase intenționat iluzia unei victorii. În cele din urmă, Richard și-a oprit înaintarea și a încheiat un tratat de pace cu Saladin, în ianuarie 1192, Richard ar fi vrut să plece, dar luptele pentru tronul Ierusalimului l-au mai reținut o vreme. Conrad de Montferat a fost de data aceasta preferatul, iar Richard, pentru a evita noi certuri, i-a oferit lui Guy de Lusignan insula Cipru, drept despăgubire, nu fără a-i cere, însă, o sumă de bani considerabilă. Timp de 300 de ani, insula avea să fie stăpânită de famlia Lusignan (până în 1472), după care ea a intrat în mâna venețienilor, apoi a turcilor otomani (1571). Conrad nu s-a bucurat multă vreme de înalta funcție ce i se încredințase. După 2 luni murea, se pare, asasinat, iar soția sa Isabella era căsătorită de către baroni, pentru a doua oară, cu un nobil cruciat, Henric de Champagne, care astfel devenea rege al Acrei. Momentul era deosebit de critic.

Saladin nu renunțase la planurile sale de ofensivă. Pe furiș, încălcând tratatul de pace, a atacat Jaffa (1 august 1192) și nu era departe să o și cucerească, dacă Richard nu ar fi prins de veste și nu ar fi fost transportat, în grabă, cu o oaste de 2000 de luptători la locul bătăliei, de către galerele pizane și genoveze, aflate în porturile Palestinei. Lupta decisivă a avut loc la 5 august, în urma ei Saladin fiind din nou înfrânt. Saladin, temutul sultan de altădată, îmbătrânea și pe zi ce trecea era tot mai puțin ascultat. La 2 septembrie 1192, el era nevoit să încheie o pace generală cu cruciații pe timp de trei ani și trei luni, prin care recunoștea creștinilor dreptul de a vizita oricând, nesupărați, Ierusalimul.

Întoarcerea lui Richard şi moartea stupidă

În luna septembrie 1192, regele Anglei se îmbarca în portul Jaffa și părăsea Palestina, zorind să nu-l apuce ploile și schimbarea anotimpului în pământ străin. Dar furtunile parcă îl aleseseră pe regele Angliei ca să-l însoțească la orice traversare a mării. Din nou un vânt puternic a abătut corabia regelui din drum, împingând-o într-un golf al Adriaticii. Richard, imprudent, s-a fotărât să traverseze Germania, travestit în călugăr templier, crezând că astfel nu i se va bănui adevărata identitate. Precauțiuni inutile. Iscoadele lui Leopold de Austria, care nu uitase jignirea adusă în Paslestina, l-au recunoscut, l-au prins și l-au dus în fața ducelui. Acesta l-a ținut închis, mai bine de un an, în castelul de pe Dunăre, Triefels, și abia după aceea l-a predat împăratului german, judecătorul teoretic al tuturor regilor, pentru a clarifica diferendul. În dieta de la Hagenau, Henric al VI-lea, după o judecată sumară și părtinitoare, îl condamna pe Richard Inimă de Leu să plătească, drept despăgubire a injuriei adusă lui Leopold, suma enormă de un milion de scuzi aur, fapt ce l-a obligat pe rege la un nou prizonierat până supușii săi l-au răscumpărat. După eliberare, regele Angliei a reluat lupta cu Filip al II-lea August pentru stăpânirea provinciei franceze Vexin, regiune în care în anul 1198 a năvălit cu o armată, a ars mai multe sate și a asediat castelul Gisors. Filip al II-lea a sosit în grabă cu o oaste strânsă în pripă și ca atare puțin numeroasă, și abia a scăpat cu viață din luptă. Urmările ar fi fost grave pentru regele Franței dacă veșnic impulsivul Richard nu ar fi intrat în conflict cu vasalii săi din Franța. În anul 1199, el se afla la castelul Chalus din Limousin, aparținând unui nobil al cărui suzeran Richard I era, și unde se aflase că s-a descoperit o comoară care, potrivit dreptului feudal, îi revenea. Seniorul de Chalus nici nu voia să audă de așa ceva. A urmat o încăierare între oștile celor doi pretinși proprietari ai comorii, luptă urmărită cu mult interes de regele Angliei, de pe o înălțime din apropiere, de unde putea vedea perfect, ca dintr-o tribună. O săgeată rătăcită, un moment de neatenție când Richard, ca un adevărat suporter, își încuraja luptătorii cu strigăte și gesturi și Inimă de Leu, regele intrat în legendă, era rănit mortal, în chipul cel mai stupid. Se stingea din viață fără să fi făcut ceva pentru poporul și regatul încredințat lui spre cârmuire. Îi urma la domnie nevolnicul său frate, Ioan fără Țară, situație politică creată la momentul potrivit pentru ca Filip al II-lea August să-și ia revanșa.

 

 

Bibliografie:

Asbridge, Thomas,   The Crusades:The Authoritative History of the War for the Holy Land

Madden, Thomas F. The New Concise History of the Crusades