Autor 2864 vizualizări


În episodul de astăzi vom aborda un subiect interesant, acela al rolului preoţimii în război, precum şi detalii despre participarea preoţilor români alături de ostaşii români în Campania din 1916-1918. Primul Război Mondial a fost un conflict care a afectat întreaga societate europeană, nerămânând zonă în care amprenta acestuia să nu se reflecte, iar dimensiunile nemaivăzute ale uriaşei industrii a morţii a aplecat şi mai mult oamenii spre religie. Liderii politici şi militari nu au rămas nici ei inflexibili la aceste sensibilităţi, astfel că, încă din 1914, armatele care şi-au măsurat forţele au avut propriile servicii religioase. Mii de preoţi din întreaga Europă au fost, astfel, prezenţi în teatrele de război,   furnizând consiliere şi asistenţă religioasă soldaţilor şi ofiţerilor. 

Aşa cum spuneam în materialul de săptămâna trecută, şi în România Armata şi-a creat propriul Serviciu Religios format din aproximativ 200 de preoţi care au însoţit corpurile de armată la trecerea Carpaţilor în Ardeal, la Turtucaia, pe Neajlov, în retragerea din Moldova, dar şi în capitala Ungariei în 1918-1919. În Marele Război, preoţimea română a fost greu încercată, fie că preoţii s-au aflat în teritoriul ocupat de duşmani, sau în Moldova alături de armată şi de populaţia aflată în refugiu. Până la urmă, şi activitatea lor a avut lumini şi umbre. Este suficient să ne gândim, apropo de lumini şi umbre, că şi în istoria noastră recentă, în perioada comunistă, preoţimea română şi-a dat măsura capacităţii morale. Au fost preoţi care au murit în temniţele comuniste, preoţi roşii, preoţi care au colaborat cu Securitatea. Dar nu este aici locul şi nici cazul să discutăm istoria recentă.

Cert este că, acum 100 de ani, au fost preoţi care au  fost răniţi în lupte sau au murit pe front, alături de soldaţii pe care-i însoţeau;alţi preoţi au făcut închisoare, iar aici avem în vedere preoţii ortodocşi din Ardeal, persecutaţi de autorităţile austro-ungare, dar şi pe cei din Muntenia ocupată de germani. Ocupaţia germană a fost foarte dură cu biserica ortodoxă, iar episodul în care au fost confiscate clopotele tuturor bisericilor din zona ocupată a fost doar un mic, dar semnificativ, exemplu al atitudinii ocupantului. Spre onoarea lor, cei mai mulţi preoţi au slujit cu devotament oamenii din parohii, au înfruntat ocupantul hrăpăreţ şi arogant. Nu au lipsit, din păcate, nici exemplele preoţilor care nu s-au ridicat la înălţimea acelor vremuri. În Muntenia aflată sub ocupaţie, unii dintre preoţii de la sate şi-au lăsat parohiile şi s-au mutat la oraşe. Li s-au părut mai atrăgătoare parohiile bogate, care fuseseră părăsite de preoţii ce au răspuns la chemările autorităţilor de a se alătura armatelor, sau au fugit, pur şi simplu, în Moldova de teama inamicului. Din păcate, inclusiv unii dintre înalţii ierarhi ai Bisericii nu şi-au respectat statutul moral şi au colaborat cu inamicul. Semnificativ, în acest sens, fiind exemplul mitropolitului primat Conon Arămescu-Donici. Acestuia nu i s-ar fi reproşat, probabil, colaboraţionismul, întrucât, cu bună ştiinţă, au fost şi oameni sacrificaţi, care au fost nevoiti să să accepte o colaborare cu inamicul. Filogermanul Alexandru Marghiloman poate fi încadrat aici (cu toate că şi el a fost acuzat de trădare, a existat totuşi o atitudine binevoitoare a clasei politice faţă de persoana lui, pentru că şi-a asumat o misiune ingrată într-o epocă tulbure). Ce a deranjat la mitropolitul Conon a fost faptul că acesta a aceptat să scrie o proclamaţie către armata română aflată pe frontul din Moldova, prin care cerea acesteia să înceteze ostilităţile. Actul său a fost văzut ca o trădare, iar la sfârşitul războiului, în decembrie 1918, Conon o fost silit să se retragă din funcţia deţinută în cadrul bisericii.

Eroul episodului nostru de astăzi este Iordăchescu Cicerone (1882-1966), unul dintre cei 200 de preoţi care au însoţit armata română în Marele Război şi a lăsat, ca mărturie pentru  posteritate, un jurnal intitulat „Însemnări din anii 1916-1919”, publicat în 1937-material care stă la baza acestui articol. Cicerone Iordăchescu a fost unul dintre preoţii cu o solidă educaţie intelectuală, cu studii teologice în străinătate (Germania), un bun cunoscător al unor limbi străine de largă circulaţie, autor de lucrări  religioase, traducător, iar peste ani avea să devină profesor de teologie şi decan al Facultăţii de Teologie de la Chişinău. Tot acest fundal al unei complexe formări intelectuale avea să se reflecte în fapte, iar jurnalul său de război este un argument în acest sens. El îşi începe descrierea activităţii, pe undeva cu o justificare, aceea a prezenţei preotului pe câmpul de luptă:

„Între război şi creştinism există un antagonism. Fără să vrei îţi pui întrebarea dacă învăţătura creştină, pe care o reprezinţi şi te trudeşti s-o reprezinţi şi s-o propovăduieşti se-mpacă cu războiul? [...] La prima ochire contradicţia este inevitabilă.”

Nici nu mai contează raţiunile prin care memorialistul argumentează prezenţa pe câmpul de luptă a preotului;ceea ce este semnificativ, în opinia noastră, este faptul că rândurile acestea sunt, fără îndoială, izvorâte din frământările de conştiinţă ale omului Iordăchescu Cicerone. Una dintre cele 10 porunci spune:„să nu ucizi!” Cât de greu este, ca preot fiind, să te duci să le vorbeşti soldaţilor, să-i îmbărbătezi să biruie duşmanul, ştiind că a birui înseamnă şi a ucide! După ce iese din această dilemă morală, preotul Iordăchescu relatează începutul său ca preot  în slujba armatei. A fost repartizat la regimentul IV Vânători de munte, unitate pe care a urmat-o în campania din Transilvania. Lejeritatea primelor zile de război, îi dă posibilitatea ca lecturând Imitatio Cristi, să poată reflecta profund la sensul vieţii şi religiei. Pare că pe undeva, pentru acest preot, războiul este un adevărat drum al Damascului, în care suferinţa şi perspectiva vecinătăţii imediate a  morţii îşi are locul său aparte în formarea sa ca om şi preot:

 

 

Continuarea pe Adevărul.ro