Autor 8236 vizualizări


Teocraţia lui Inocenţiu al III-lea îşi desãvârşeşte expresia în acţiunile lui Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303), pe care le întreprinde în contextul unor condiţii politice noi, care nu mai sunt compatibile cu ideea supremaţiei papale. Anglia şi Franţa merg pe direcţia centralizãrii monarhiei şi nu mai pot accepta pretenţiile papale.

Prin bula papalã Unam Sanctam, Bonifaciu al VIII-lea afirmã cã altã posibilitate de mântuire în afara papalitãţii nu existã şi cã absolut toatã omenirea, incluzând capetele încoronate, sunt supuse scaunului de la Roma. Filip al IV-lea cel Frumos nu poate accepta asemenea poziţie de putere, de fapt, simpla afirmare a existenţei unei alte puteri în afara regatului sãu, precum şi imposibilitatea taxãrii clerului fãrã aprobarea sa conduc la conflict. Ameninţat cu excomunicarea, regele trimite o armatã care îl face prizonier pe Bonifaciu la Agnani, în 1303. Deşi este salvat printr-o revoltã popularã, Bonifaciu moare la puţin timp dupã aceea.

Clement al V-lea (1305-1314), care îi succede, vrea sã menţinã independenţa papalitãţii, dar se pare cã influenţa regalã este prea mare. Resedinţa papei se mutã la Avignon, iar numãrul de cardinali creşte. Clement este nevoit sã accepte dizolvarea ordinlui templierilor, condamnaţi la moartea în baza unor acuzaţii niciodatã confirmate. Şi urmaşii lui se subordoneazã fatã de regalitatea francezã, cãutând sã organizeze statul papal dupã modelul statelor centralizate. Se fac reforme în ceea ce priveşte sistemul de impozite, gestiunea financiarã, exploatarea de noi venituri din daruri, numirea de noi titulari sau beneficii ecleziastice. Totodatã se promoveazã masiv cultura şi se realizeazã ansambluri arhitecturale impresionante. Nici cardinalii nu se lasã mai prejos.

Aşadar Franţa controleazã îndeaproape papalitatea, spre nemulţumirea englezilor, care refuzã sã mai verse taxele cãtre aceasta sub pretextul situãrii acesteia pe teritoriu francez. Nici germanii, nici italienii nu au la inimã aceastã idee. Curentul în favoarea revenirii la Roma se concretizeazã în cazul papei Grigore al XI-lea, dar la moartea sa în 1378 cardinalii care îl urmaserã aleg tot papã roman, pe Urban al VI-lea (1378-89), cu care intrã în conflict. Este ales un alt papã în persoana lui Clement al VII-lea (1378-94), care revine la Avignon. Doi papi se luptã pentru moştenirea Sfântului Petru, situaţie posibilã şi datoritã implicãrii forţelor politice engleze şi franceze, polarizate în rãzboiul de 100 de ani. De partea Avignonului se manifestã puteri precum Ferrara, neapole, Savoia, Castilia, Aragon, Scoţia. Papa de la Roma este, pe de altã parte, susţinut de cãtre Italia Centralã, Germania, de centrul şi estul Europei, de Scandinavia, Flandra, de Portugalia. Datoritã acestor forte diverse marea schismã a Occidentului este o situaţie care se menţine pânã în secolul al XV-lea, când încep sã se caute cãi de ieşire.

Este astfel convocat un conciliu la Pisa, în 1409, la care reprezentanţii bisericii încearcã sã punã capãt bisericii bicefale. Benedict al XIII-lea aflat pe scunul de la Avignon şi grigore al XII-lea de la Roma sunt depuşi şi un alt papã, Alexandru al V-lea, apare în peisaj. Doar cã cei doi nu renunţã la tronul pontifical atât de usor…astfel cã în momentul în care este ales ca succesor al lui Alexandru papa Ioan al XXIII-lea, în 1410, Occidentul se trezeşte cu trei papi. Schisma este departe de lichidare, papalitatea medievalã coboarã pe panta declinului.

Glasurile care cer refacerea conducerii Bisericii se înmulţesc. Mişcarea conciliarã nu poate fi decât o acţiune comunã a unei adunãri generale a clerului şi credincioşilor. Sigismund de Luxemburg (1410-1437), regele, apoi împãratul Germaniei, în virtutea funcţiei sale convoacã conciliul de la Konstanz dintre 1414 şi 1418, la care iau parte şi reprezentanţii universitãţilor. Se modificã percepţia asupra responsabilitãţii pentru problemele ecleziastice, dar şi asupra organizãrii creştinãtãţii, care se împarte pe “naţiuni”. Rezolvarea schismei este precedatã de condamnarea ereticului Jan Hus, reformatorul ceh. Odatã eliminat acesta, se pun bazele doctrinei conciliare. Ce spune aceasta? Puterea de care beneficiazã papa nu are origine divinã, ci este delegatã de credincioşi, prin urmare conciliul ii este superior urmaşului Sfântului Petru. Conciliul are dreptul de a hotãrî în privinţa dogmei, disciplinei, vieţii temporale şi spirituale creştine. Îl poate judeca pe papã însuşi dacã este cazul.

Pentru a se asigura de viabiliatea acestei soluţii, papa se obligã sã convoace conciliul cu regularitate. Schisma este lichidatã în sfârşit, fiind ales ca papã Martin al V-lea. La conciliul de la Basel din 1431-1437 se încearcã concretizarea doctrinei stabilite la Konstanz, dar papa Eugeniu al IV-lea îşi afirmã superioritatea, convocând conciliul de la Ferrara în 1438, conciliu care anuleazã deciziile de la Konstanz. Mutat ulterior la Florenţa, conciliul îl avantajeazã foarte mult pe papã, întrucât o parte din ortodoxie acceptã unirea cu Biserica Romei. Este o decizie datoratã pericolului la care era supus Constantinopolul, dar în cele din urmã bizantinii refuzã unirea. Nu înainte însã ca papa sã-şi întãreascã puterea şi ideologia originii sale divine. Doctrina conciliarã nu mai are efectele scontate. La 1450 papa îşi reface oarecum prestigiul, dar conturarea naţiunilor aduce cu sine negarea treptatã a unei puteri universale. În plus, lipsa unor reforme în interiorul Bisericii va provoca în curând mişcarea de reformã religioasã din secolul al XV-lea.

""