Criza cehoslovacă în dinamica Războiului Rece

Autor 3107 vizualizări


Şocul resimţit odată cu condamnarea stalinismului de către Hruşciov s-a transformat, probabil firesc şi cumva dincolo de voinţa acestuia, într-o mişcare de toleranţă nu doar faţă de coordonatele politicii interne, ci şi faţă de cele din cadrul Europei de Est. Pe acest fond apare şi momentul retragerii trupelor sovietice din România în 1958, „actul de naştere” al politicii de nealiniere ce avea să devină o realitate în anii regimului Ceauşescu. Deşi se vehiculează insistent opinia conform căreia retragerea trupelor sovietice s-a datorat „dibăciei” diplomatice a puterii de la Bucureşti, în realitate acest moment a fost unul foarte bine calculat de liderul de la Kremlin, un jucător într-o arenă universală, fără nicio legătură cu politica măruntă făcută la Bucureşti.

Îndepărtarea lui Hruşciov a schimbat paradigma, iar noua conducere sovietică a devenit mai puţin tolerantă la disensiunile din ţară şi din Europa de Est. Invazia Cehoslovaciei şi justificarea sa ulterioară, devenită doctrina Brejnev, au creat condiţiile pentru întărirea disciplinei ideologice, respingerea experimentelor în domeniile artistice sau în presă şi pentru represiunea din ce în ce mai dură a oricăror proteste politice. Brejnev şi susţinătorii săi păreau hotărâţi să controleze totul, inclusiv ideile, în cadrul sferei lor de influenţă. Nu justificau asta printr-un apel la moralitate sau lege, aşa cum s-a întâmplat dincolo de ocean în timpul scandalului Watergate, ci la ideologie. S-a ajuns până la afirmaţia conform căreia în marxism-leninism ei descoperiseră mecanismele prin care funcţiona istoria şi implicit mijloacele prin care se puteau îmbunătăţi vieţile oamenilor.  

Război Rece sau nu prea? 

Dar era limpede că istoria era departe de a funcţiona în logica materialismului dialectic. Hruşciov dezvăluise faptul că Lenin şi Stalin subjugaseră mai mulţi oameni decât eliberaseră, iar până în momentul răsturnării sale de la putere, Uniunea Sovietică şi ţările-satelit din Europa de Est rămăseseră cu mult în urma Statelor Unite şi a majorităţii restului lumii capitaliste, la majoritatea indicatorilor economici care dădeau măsura prosperităţii.

Folosirea forţei pentru a menţine comunismul la putere în Cehoslovacia în 1968 a spulberat orice fel de iluzii potrivit cărora oricine putea să îmbrăţişeze în mod voluntar această ideologie. Suprimarea „primăverii de la Praga” a avut un puternic efect psihologic: a făcut ca un număr crescând de oameni din Uniunea Sovietică şi din Europa de Est să continue să se supună public doctrinei marxist-leniniste, în timp ce în particular încetaseră să mai creadă în ea. Astfel s-a dezvoltat ceea ce istoricul Timothy Garton Ash numea „o viaţă dublă”, anume „separarea dintre limbajul oficial şi neoficial, dintre conformismul exterior şi opoziţia interioară”, conform principiului „aplaud politicile statului la care nu aş subscrie niciodată în viaţa privată”. Acest model de gândire a fost, pe termen lung, fatal sistemului.


Lumea Războiului Rece avea puţin spre deloc din valorile la care ne raportăm astăzi. Ar fi dificil, de exemplu, conform oricărui principiu moral să-i spunem „tradiţional”, să găsim justificare pentru împărţirea artificială a unor ţări întregi, precum Germania, Coreea sau Vietnam – cu toate astea, Statele Unite şi aliaţii săi sacrificaseră mii de vieţi şi cheltuiseră miliarde de dolari să menţină aceste divizări. Valorile democratice aveau evident de suferit când erau „încurajate” dictaturile de extremă dreaptă în mari părţi din „lumea a treia”, ca modalitate de prevenire a apariţiei dictaturilor de extremă stângă – şi totuşi, fiecare administraţie americană de la Truman încoace a făcut asta. Pe măsură ce Războiul Rece se derula, aceste compromisuri au devenit nu doar necesare, deci banale, ci chiar de dorit. S-a instaurat astfel o formă de anestezie morală, stabilitatea relaţiilor sovieto-americane fiind dependentă mai degrabă de frica faţă de alternativa războiului. Atunci când toată lumea realizează că se găseşte în aceeaşi barcă de salvare, nu o mai clatină nimeni.

Desigur, administraţia americană nu încălcase vreodată drepturile omului la scara pe care o făcuseră Uniunea Sovietică, blocul socialist din estul Europei sau China. Însă oficialii de la Washington erau conştienţi că singura cale prin care ar fi putut să împiedice astfel de încălcări ar fi fost războiul, perspectivă care nu putea decât să agraveze lucrurile. Acţiunea militară americană – avertiza John Foster Dulles în mod public în momentul insurecţiei din Ungaria, 1956 – „ar... precipita un război total la scară mondială şi probabil rezultatul acestuia ar fi că toate popoarele ar fi exterminate”. Invazia Cehoslovaciei în 1968 a demonstrat administraţiei Johnson cât de puţin putea să facă dincolo de prostestele la adresa acestui act, de avertismentele repetării ei oriunde în lume şi de anularea reuniunii la nivel înalt la care preşedintele în curs de a-şi încheia mandatul urma să înceapă cu Brejnev negocieri cu privire la limitarea armelor strategice. Ceea ce s-a întâmplat în Europa de Est – explica mai târziu, cu multă sinceritate, secretarul de stat al lui Johnson, Dean Rusk – „nu a fost niciodată o chestiune de război şi pace între noi şi Uniunea Sovietică, indiferent de cât de scandalos ar suna asta”.

„Dezgheţul” însemnase reducerea riscurilor de război nuclear, încurajarea unei relaţii mult mai previzibile între rivalii Războiului Rece şi ajutorarea acestora pentru a-şi reveni din urma tulburărilor interne cu care se confruntaseră pe durata anilor 1960. Nu se intenţionase, cel puţin în primă fază, să se asigure „dreptatea”: aceasta, credeau majoritatea suporterilor săi, ar fi putut să apară numai ca urmare a unui echilibru al puterii pe care fiecare dintre marile puteri îl considerau legitim. Kissinger a fost cel mai preocupat susţinător al acestei poziţii. Legitimitatea situaţiei europene de după 1815, scrisese el în 1957, „n-ar trebui să fie confundată cu dreptatea”. „Implică acceptarea cadrului de ordine internaţională de către toate marile puteri, cel puţin în măsura în care niciun stat nu este atât de nemulţumit încât... să-şi exprime nemulţumirea printr-o politică externă revoluţionară. O ordine legitimă nu face conflictele imposibile, dar limitează sfera acestora”.

Cu alte cuvinte, în căutarea stabilităţii politice, administraţia Nixon începuse să sprijine stabilitatea internă din URSS. Căutase să organizeze şi să controleze sistemul internaţional din timpul Războiului Rece în aceeaşi măsură în care Metternich şi Castlereagh organizaseră şi controlaseră Europa după Napoleon – prin echilibrarea antagonismelor în interiorul său. Dar dacă apelurile la reformă erau uşor refuzate în secolul al XIX-lea, acest lucru era infinit mai dificil într-o epocă mult mai transparentă şi democratică. Evident, Kissinger nu intenţionase niciodată ca „dezgheţul” să asigure viitorul regimului sovietic. „Miza lui Brejnev” – îi scrisese lui Nixon în vara anului 1973 – „este că, pe măsură ce aceste politici capătă avânt şi longevitate, efectele lor nu vor submina sistemul din care Brejnev îşi trage puterea şi legitimitatea. Pe de altă parte, scopul nostru este să realizăm cu precizie asemenea efecte pe termen lung”. Kissinger însă se găsea între ciocan şi nicovală: liberalii, convinşi că politica externă trebuie să fie întotdeauna în căutarea libertăţii, au condamnat cinismul lui în căutarea stabilităţii înainte de orice altceva. Conservatorii, convinşi că nu vor putea avea niciodată încredere în Uniunea Sovietică, au denunţat naivitatea lui Kissinger de a fi atât de dornic să procedeze astfel. În cele din urmă, Statele Unite au sfârşit prin a adopta o poziţie în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, din 1948, a Naţiunilor Unite, cum că „nici suveranitatea naţională şi nici cerinţele diplomatice n-ar trebui să permită statelor să-şi ameninţe propriii cetăţeni în vreun fel, după bunul plac”.

Cehoslovacia, de la stalinism la iluzia reformei 

Înainte de Primul Război Mondial, Partidul Comunist Cehoslovac nu era, spre deosebire de cele din ţările vecine, nici ilegal, nici clandestin. Mai mult decât atât, era al doilea partid ca mărime din ţară. A scăpat de compromisul alianţei generale comuniste cu Hitler în perioada 1939-1941 pentru că Cehoslovacia era deja ocupată de germani, iar partidele din ţară interzise. A jucat un rol patriotic în timpul războiului şi s-a afirmat după război drept cel mai numeros partid datorită interzicerii partidului colaboraţionist al agrarienilor. Liderul său, Klement Gottwald, a devenit prim-ministru. Rezultatele primelor alegeri libere de după război au consolidat poziţia lui Gottwald, căci comuniştilor le-au revenit 39% din voturi, cel mai mare procent obţinut de partidele înscrise pe listele electorale. În plus, când, în 1948, partidele necomuniste au încercat să submineze autoritatea comuniştilor demisionând în bloc din guvern şi forţându-l pe preşedintele Benes să formeze un guvern de tehnocraţi, acesta l-a sprijinit pe Gottwald şi planul a eşuat. Separarea Iugoslaviei de blocul comunist i-a dat lui Gottwald un motiv pentru a înăspri controlul intern.


Nici evenimentele din 1956 din Ungaria nu au însufleţit în vreun fel opoziţia, Cehoslovacia fiind, alături de România, cel mai docil stat satelit. Cel care a dirijat această apatie a fost Antonin Novotny, prim-secretar al Partidului Comunist Cehoslovac din 1953 şi preşedinte al Republicii din 1957. Novotny era un ceh care îi dispreţuia pe slovaci, fără a face din sentimentele sale un secret. Atitudinea lui a condus la crearea unei mişcări de opoziţie care a determinat înlăturarea sa din funcţia de preşedinte, în martie 1968, şi din partid în mai în acelaşi an. Înlăturat din ordinul Moscovei, el a fost înlocuit în funcţia deţinută în partid de primul secretar al Partidului Comunist Slovac, Alexander Dubček, iar în cea de-a doua, de generalul Ian Svoboda. Cea dintâi şi cea mai importantă dintre aceste schimbări s-a făcut în cadrul unei reuniuni speciale a Comitetului Central al partidului, convocate cu scopul de a soluţiona o neînţelegere ivită în cadrul prezidiului. Conflictul s-a încheiat cu o reorientare a politicii în cadrul partidului, provocată în mare măsură de aripa slovacă.

Dubček era un naţionalist slovac şi un reformator, adept al unei formule ce a făcut istorie: „socialismul cu faţă umană”. Iniţial, autorităţile de la Moscova au fost destul de şovăitoare în ceea ce îl privea. Primele măsuri ale noului guvern au fost vagi şi nu au reprezentat o ameninţare clară pentru monopolul pe care îl aveau comuniştii asupra puterii sau pentru Tratatul de la Varşovia, dar Programul său de acţiune, publicat în aprilie, şi promisiunea că se vor organiza alegeri în mai au pus Moscova într-o situaţie foarte delicată, pe care a rezolvat-o la sfârşitul lui august prin invadarea Cehoslovaciei.

Cehoslovacia era un stat industrializat, care a fost puternic afectat de trasarea Cortinei de Fier şi de includerea lui în „lagărul socialist”. Din punct de vedere economic, jumătatea de vest a ţării vest făcea parte din lumea occidentală; despre Slovacia nu se putea spune acelaşi lucru. Economia ţării s-a refăcut simţitor după război, dar era vlăguită şi chiar a stagnat în anii ’60. Puterea ei de dinainte de război în domeniul industriei şi al exporturilor bunurilor de consum a fost subminată de insistenţa cu care ruşii au impus extinderea industriei grele ale, cărei produse erau cerute în URSS, fără să existe pieţe de desfacere în afara blocului comunist – pentru că din punctul de vedere al occidentalilor tehnologia statelor satelit era învechită.

Tehnologia folosită de Cehoslovacia era (ca şi în cazul Poloniei) extrem de poluantă. În plus, producea de două ori mai mult decât putea vinde. Izolarea a fost şi ea un factor al declinului economic. Principala orientare a conducerii şi controlului comunist central impunea din principiu o stagnare, iar o revenire la bunurile de consum era împiedicată de noi interese legitime în industria grea (care ar fi fost însă foarte vulnerabilă dacă s-ar fi trecut la dezarmare). Cehoslovacia a evitat să se îndatoreze prea mult în Occident, aşa cum o făcuseră Polonia sau Ungaria, dar nu îşi putea readapta şi reface economia fără capital occidental.

Economiştii erau conştienţi de aceste pericole. În 1958 au fost iniţiate câteva reforme ineficiente, iar în 1965 a fost implementat un amplu program vizând descentralizarea la nivelul industriei. Cum discuţii similare au avut loc şi în ţările vecine, inclusiv în URSS, nu exista niciun motiv care să dea de înţeles că Moscova se va opune tipului de politică economică pe care Dubcek voia să îl promoveze.

Doar că această descentralizare economică la nivelul conducerii industriei a fost echivalată cu o formă de democraţie incipientă prin participarea muncitorilor la discuţii, suprapusă în mod firesc cu cereri vizând o mai mare libertate în general, în special libertatea exprimării în presă şi la radio şi democratizarea politicii partidului şi a Parlamentului – ceea ce a creat serioase probleme pentru conservatori şi prosovietici. Deşi în ianuarie 1968 ruşii au decis, aparent, că Novotny şi-a pierdut autoritatea şi trebuie înlăturat şi că Dubcek e un înlocuitor corespunzător (Dubček chiar a proclamat solidaritatea Cehoslovaciei cu URSS şi a făcut o vizită la Moscova imediat după numirea sa), câteva luni mai târziu, Brejnev şi colaboratorii săi au început să fie îngrijoraţi de programul lui şi poate şi de perspectiva ca Dubček să adopte probabil o orientare liberală datorită entuziasmului produs de schimbarea de guvern de la Praga.


Această schimbare la vârful politicii a fost urmată de o considerabilă relaxare a cenzurii, de o serie de schimbări la nivel ministerial şi de perspectiva unei democratizări politice, precum şi a unei liberalizări economice. Opinia publică a făcut presiuni asupra lui Dubček pentru a opera aceste reforme radicale ce aveau inevitabil să ridice semne de întrebare asupra relaţiilor externe ale Cehoslovaciei. De la sfârşitul lunii martie au început să se facă auzite critici în Germania de Est şi Polonia, iar liderii de la Moscova s-au întrebat dacă reformele nu sunt cumva mai radicale decât păreau la început.

Atunci când, la începutul lunii aprilie, reformatorii şi-au făcut public programul, a devenit limpede că propunerile erau radicale în ceea ce priveşte reorganizarea anumitor funcţii din cadrul partidului şi al guvernului, reabilitarea victimelor epurărilor din 1949, poziţia Slovaciei, reînfiinţarea Parlamentului şi anumite libertăţi pentru partidele mici (în cadrul Frontului Naţional pe care comuniştii continuau să îl controleze). Reformismul radical al lui Dubček – ca şi cel al lui Gorbaciov de mai târziu – era însă limitat şi se baza în mod greşit pe capacitatea lui de a remodela Partidul Comunist şi de a obţine sprijinul acestuia pentru programul său. A rămas indiferent la ameninţările privind o eventuală intervenţie militară a Moscovei în Cehoslovacia.

Reacția sovieticilor la reformele din Cehoslovacia 

Pentru ruşi, Programul de Acţiune al lui Dubcek era supărător şi în principiu, şi în contextul mai amplu al Europei centrale şi răsăritene, pentru că aducea ideea de libertate personală şi politică în centrul unei dezbateri care cu greu se putea menţine în interiorul Cehoslovaciei. Era vital să nu existe un alt exemplu negativ, pe modelul Ungaria 1956. Perspectiva ca Cehoslovacia lui Dubček să iasă de sub controlul Moscovei şi să se alieze cu Iugoslavia lui Tito şi cu România lui Ceauşescu era foarte alarmantă din punct de vedere strategic şi o manifestare inacceptabilă de independenţă politică.

Situaţia s-a tensionat, iar vizitele reciproce la Moscova şi Praga s-au intensificat. În iunie, trupele Tratatului de la Varşovia au avut manevre în Cehoslovacia. Manevrele fuseseră, în mod evident, planificate cu mult timp înainte, dar proporţiile au fost amplificate, iar tancurile ruseşti care sosiseră odată cu trupele nu păreau deloc grăbite să se retragă. Această aluzie sau demonstraţie de forţă a ruşilor a coincis cu publicarea unui nou manifest liberal – Cele Două Mii de Cuvinte. Ambele au încurajat spiritul reformist al lui Dubček şi au sporit tensiunea dintre elementele democratice şi contrareformiste de la Praga. Situaţia devenise atât de tensionată încât partidele comuniste francez şi italian au încercat să reconcilieze cele două părţi, iar vest-germanii, îngrijoraţi şi ei de turnura evenimentelor, şi-au retras trupele de la graniţa cu Cehoslovacia pentru a contrazice zvonurile că ei şi aliaţii lor instigă o rupere a acesteia de Pactul de la Varşovia sau îşi propun să profite de pe urma neînţelegerilor din cadrul acestei organizaţii.

Sovieticii doreau să evite forma extremă de invazie militară, care ar fi produs mari pagube atât mişcării comuniste în general, cât şi poziţiei Uniunii Sovietice în cadrul acestui sistem. Din luna iulie şi până la jumătatea lunii august, liderii de la Moscova au fost preocupaţi de modul în care să acţioneze şi cât de dură să fie intervenţia lor. După o primă întâlnire organizată la Varşovia (la care românii şi cehoslovacii nu au reacţionat), s-a redactat o scrisoare în care comuniştii cehoslovaci erau avertizaţi că reformele propuse de ei sunt în măsură să permită preluarea puterii de către alt partid decât partidul comunist. Au urmat şi alte întâlniri, inclusiv la Bratislava, ale tuturor membrilor Pactului de la Varşovia (cu excepţia, fireşte, a României). Atunci când propaganda Moscovei împotriva autorităţilor de la Praga a încetat, era limpede că va urma ceva mai grav. La 20 august 1968, armata rusă, însoţită de unităţi aparţinând est-germanilor, polonezilor, ungurilor şi bulgarilor, a invadat Cehoslovacia.

Invazia 

Cel mai probabil, intervenţia a fost provocată de publicarea, la 10 august, a noului statut al Partidului Comunist Cehoslovac, care consfinţea renunţarea la centralismul democratic şi garanta drepturi substanţiale partidelor minore. Acest statut urma să fie discutat o lună mai târziu, la Congresul partidului, şi avea cu siguranţă să fie adoptat, dacă nu cumva aveau să se ia măsuri drastice între timp pentru a schimba conducerea partidului şi pentru a împiedica desfăşurarea congresului.

Deşi invazia a avut un caracter eficient din punct de vedere militar (ţinând cont de faptul că trupele cehoslovace nu au opus rezistenţă), din punct de vedere tactic, ea a fost confuză, iar obiectivele ei politice au fost doar parţial atinse. Dubček nu a fost îndepărtat de la putere. A fost arestat, dus la Moscova şi silit să-şi dea consimţământul în ceea ce priveşte invazia ruşilor în Cehoslovacia. A făcut acest lucru având convingerea că invazia era inevitabilă şi că fără consimţământul său poporul va opune rezistenţă inutil, iar această rezistenţă se va solda cu multe victime. Pe de altă parte, sovieticii au evitat să-l înlocuiască din funcţie, fapt care s-a întâmplat ulterior, în 1969, la presiunea forţelor comuniste conservatoare din Cehoslovacia.


Douăzeci de ani de regim comunist au înăbuşit viaţa culturală şi politică şi au creat un dezastru economic din pricina unei birocraţii sterile, pe de o parte, şi a lipsei de realism, pe de alta – niciunul din planurile cincinale nu a funcţionat aşa cum au prevăzut autorii planificării. Reformatorii din anii ’60, pe lângă că erau antisovietici, au vrut să realizeze un alt tip de socialism, cu „faţă umană”, pe care conducerea de la Moscova îl respingea cu fermitate: reforme în oricare dintre statele satelit constituiau o ameninţare la adresa întregului sistem. Simbolul concret al acestui imperativ a fost un tratat semnat în octombrie, care a permis trupelor sovietice să staţioneze în Cehoslovacia un număr nedefinit de efective. Dubček a fost treptat retrogradat, trimis în Turcia ca ambasador şi apoi rechemat pentru a fi dat afară din partid. Reforma a fost înlăturată.

În ciuda unor vagi proteste occidentale, această invazie nu a reprezentat o ameninţare la adresa păcii internaţionale şi nu a oprit cursul destinderii sovieto-americane: s-a înregistrat doar o scurtă întrerupere a tratativelor care au condus la începererea negocierilor SALT în 1969 şi la încheierea acordului cu Bonnul în 1970. Invazia a obligat însă Moscova să adopte o doctrină extremă în ceea ce priveşte limitele independenţei suverane în cadrul blocului comunist şi să dea de înţeles că destinderea sovieto-americană nu implică pierderea frâielor puterii în interiorul acestui bloc. Invazia şi „doctrina Brejnev” au zguduit Europa de Est prin violenţa acţiunii şi prin implicaţiile doctrinei, iar folosirea Tratatului de la Varşovia, despre care se credea că e îndreptat împotriva Occidentului, împotriva unuia dintre membrii săi a evidenţiat tendinţele care dominau în cadrul blocului la 20 de ani de la crearea sa. Statele din blocul estic, ca şi cele din vest, nu doreau să-şi subordoneze identitatea naţională unor cauze sau organizaţii supranaţionale, iar Uniunea Sovietică a contribuit la tendinţele secesioniste îndeosebi prin brutalitatea cu care a intervenit în momentele de criză.

Bibliografie selectivă:
Vladimir Kusin, The Intelectual Origins of the Prague Spring. The development of reformist ideas in Czechoslovakia 1957-1967, Cambridge University Press, 2002. 
Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Bucureşti, ALLFA, 2000.
John Lewis Goddis, Războiul Rece, Bucureşti, Editura RAO, 2009.
Mihai Retegan, Din primăvară până în toamnă, Bucureşti, Editura RAO, 1998.


""