Creștinarea Rusiei Kievene jpeg

Creștinarea Rusiei Kievene

Părerile privind patria de origine a slavilor sunt împărțite:majoritatea specialiștilor polonezi susțin că vatra de formare a așa zisei etnii slave s-ar afla în sud-estul si estul Poloniei actuale. Specialiștii ruși, ucrainieni dar și arheologul polonez Kazimierz Godlowski, plasează vatra de formare a slavilor undeva în centrul și vestul Ucrainei de astăzi. Marea migrație a triburilor slave a culminat și cu marea expansiune a acestora spre toate punctele cardinale, avand ca direcție relevantă pentru istoriografie zona de sud (Peninsula Balcanică).

Triburile slave sunt menționate târziu în documentele scrise. Primele atestări istorice sub numele de slavisau sclaveniau loc cu puțin timp înainte de 550 d.Hr. la Procopius. În 545 are loc un raid al slavilor ce traversează Dunărea urmând a jefui si înrobi o parte din populație. În 548, un alt raid al sclavenilor traversează Dunărea, pătrunzând adânc în Imperiul Roman, până la Dyrrachium, în Epirus Nova. În anul următor, alți 3.000 de sclaveni au traversat Dunărea, ajungând până la râul Hebru (Marița de azi) în Tracia. Între anii 550-551, Procopius scria cărțile I-VII din Războaiele, oferindu-ne informații despre o campanie militară a trupelor romane conduse de Germanus ce avea ca misiune respingerea unui eventual atac vast al slavilor, care tocmai trecuseră Dunărea. Procopius ne relatează că slavii s-au stabilit în Dalmația pe tot parcursul iernii.

Există și teorii panslaviste, incorecte politic, încă din sec XIX, care susțin originea antică a triburilor slave;teorie ce transformă acest grup etnic într-unul omogen și unitar, plasându-l alături de greci, romani, traci, hitiți sau celți. Din punct de vedere lingvistic și cultural, slavii se împart în trei mari categorii:

1. Grupul estic (răsăritean) unde avem rușii, bielorușii și ucrainienii2. Grupul vestic (apusean) unde avem polonezii, cehii și slovacii3. Grupul sudic din care fac parte slovenii, croații, sârbii, macedonenii, bulgarii, muntenegrenii și bosniacii.

În 988, are loc botezul creștin al lui Vladimir cel Mare al Rusiei Kievene, la Chersoneu, luând numele de Vasile, după ce, cum spune Cronica Primară Rusă, Vladimir a ales religia creștină în detrimentul celei islamice și iudaice, prin prisma politicii pro-bizantine.

Legende și adevăr

O legendă ne spune că în anul 988, Vladimir ar fi cucerit Chersoneul, fortăreața bizantină în Crimeea, amenințând să atace Constantinopolul. Împărații bizantini Vasile al II-lea și Constantin al VIII-lea (este vorba de împărații Vasile al II-lea ce a domnit între 976-1025 și Constantin al VIII-lea, ulterior singur împărat între 1025-1028) le-ar fi acordat mâna surorii lor, prințesa Ana.  Cei doi frați au obținut și convertirea la creștinism a lui Vladimir și a poporului său. Căsătoria unei prințese bizantine cu un prinț străin, mai ales păgân, era de neconceput pentru tradiția bizantină. Convertirea colectivă s-a desfășurat la Kiev, unde cneazul a dat ordin supușilor săi să intre în apele Niprului și să asculte rugăciunile preoților veniți odată cu prințesa Ana.Apoi, întorcându-se la Kiev, a distrus toate monumentele păgâne, inclusiv sanctuarele închinate lui Perun, urmând a ridica biserici creștine în locul lor. Prezentând convertirea rușilor în acești termeni, legenda despre Cherson acredita idea unui stat rus puternic șI independent în raport cu Imperiul Bizantin. Deși adesea acceptată de către istorici, legenda necesită totuși o serie de rectificări.

În 987, împărații bizantini erau amenințați de către Bardas Phocas, un uzurpator ce ajunsese cu trupele sale până sub zidurile Constantinopolului, ceea ce i-a determinat să ceară ajutor rușilor, practică deja curentă în epocă.

Botezul cneazului Vladimir la Kiev și căsătoria sa cu prințesa bizantină Ana urmate de botezul în masă al kievenilor au avut loc, în realitate, câteva luni mai târziu. Cucerirea și prădarea Chersonului, care ar fi trecut de partea rebelului Bardas Phocas se situează în 989. Din această perspectivă, botezul rușilor se înscrie firesc în contextul relațiilor curente ale acestora cu Bizanțul în secolul X, fără a fi câtuși de puțin mărturia superiorității ruse pe care cronica vrea s-o acrediteze. Statul cneazului Vladimir era într-o fază incipientă, mult inferioar celui bizantin. Și rușii se confruntau cu multiple rezistențe:rezistența radimâșilor, supuși în 984 și procesul de pacificare a viaticilor.

441px Vladimir Svyatoslavovich jpg jpeg

Noua Biserică din Est  

Noua Biserică depindea, din punct de vedere juridic, de Patriarhia de Constantinopol. Numirea mitropolitului, șeful local al Bisericii ruse, revenea patriarhului. Episcopii erau aleși de către mitropolitul Rusiei Kievene, bineînțeles, cu acordul cneazului. Resursele materiale bisericești proveneau din donații și dijme, ce reprezentau a zecea parte din veniturile princiare., în conformitate cu legile Vechiului Testament. Așadar, procesul creștinării Rusiei Kievene avea să dureze încă multă vreme:triburile viatice spre exemplu, au fost convertite după secolul al XII-lea. Potrivit studiilor oficiale ce țin de arheologie, procesul de creștinare definitivă a Novgorodului s-ar fi încheiat undeva spre sfârșitul secolului XIII. Cultura rusă avea să poarte, de altfel, până în secolul nostru urmele sistemului numit in rusă ”dublă credință” (dvoeverie), ce desemnează întrepătrunderea creștinismului cu elemente de origine păgână.

Istoria creștină a Rusiei Kievene nu începe odată cu botezul lui Vladimir, în 955, prințesa Olga s-a botezat la Constantinopol, primind numele de botez Elena, același nume ca  împărătesa bizantină. Astfel, împăratul a devenit nașul ei (este vorba despre împăratul bizantin Constantin VII Porfirogenetul 913-959). Chiar si tatăl lui Vladimir, cneazul Sviatoslav a refuzat să adopte noua religie, gândindu-se la umilința ce avea s-o primească dacă trecea la noua credință, din partea camarazilor săi de luptă.

Vladimir a încercat mai întâi introducerea la Kiev a cultului zeului Perun (divinitatea principală în panteonul politeist slav) în calitate de cult oficial și monoteist, după tipologia și forma creștină, acesta acțiune sortindu-se cu un eșec de proporții. Astfel, Vladimir, din ratiuni ce țin de politica internă și externă, a adoptat creștinismul bizantin.

Creștinarea a contribuit la consolidarea poziției cneazului ce stăpânea întreg teritoriul kievean, după modelul politico-religios bizantin, unde rolul conducătorului ca trimis al Lui Dumnezeu avea ca scop divin mântuirea sufletelor supușilor. Creștinismul la ruși a contribuit la consolidarea triburilor și la uniformizarea lor din punct de vedere ierarhic. De asemenea, noua religie a reușit să stabilească o unitate socială și religioasă a tuturor triburilor ce trăiau pe teritoriul Rusiei Kievene, punând astfel capăt luptelor și divergențelor între familiile de nobili (boieri), în mod special. Pe plan extern, creștinarea Rusiei Kievene a întărit relațiile cu alte state slavone, cum ar fi Principatul Serbiei (Raška, Рашка), Bulgaria sau proaspătul regat creștinat polonez al dianstului Mieszko I(966). Cronicile slavo-bizantine menționează că Vladimir, marele cneaz al Rusiei Kievene, a efectuat o vizită în scopuri politice, la Constantinopol (Țarigrad) unde, copleșit de mareția catedralei Sfânta Sofia, a ales să treacă la religia creștină.

Bizanțul, prin creștinarea rușilor, își punea în evidență voința sa divina, de tip misionar. Dat fiind faptul că înainte de creștinare, pe teritoriul Rusiei Kievene nu exista o unitate etno-lingvistică, putem afirma, fără a intra pe tărâmul propagandei creștine, că adoptarea noii religii de către cneazul Vladimir I a reprezentat un factor esențial de unitate etnica, lingvistică, religioasă și culturală pentru tânărul stat european. Dacă motivele politice par să fie certe în alegerea noii religii, nu e mai puțin plauzibil să credem că slavii au încercat să imite splendoarea riturilor creștine bizantine. Acestea, prin frumusețea și tenta mistică a ceremoniilor, atrăgeau foarte puternic pe toți aceia care avuseseră ocazia să asiste la oficierea ceremoniilor religioase în Bizanț sau în coloniile bizantine din Crimeea. Ca factori negativi, pentru țărănimea rusă, aș putea enumera secularizarea societății, în special pe criteriul funciar, prin atribuirea cneazului, boierilor și mai ales reprezentanților clerului bisericesc a unor imense suprafețe de teren.

Ritualurile păgâne

În De administrando imperioa lui Constantin Porfirogenetul, din secolul al X-lea, aflăm că rușii veneau după iarnă la Constantinopol pentru comerț. Ei opreau pe o insulă unde se afla un stejar mare și sacru, unde obișnuiau să sacrifice păsări. Acest ritual implica de asemenea o metodă asemănătoare cu cele menționate mai sus, înfigându-se săgeți în pănânt, în formă de cerc. La Thietmar din Merseburg, Herbord și Saxo Grammaticus (1) este descris un ritual în care de asemenea, se înfigeau sulițe în pământ, și peste care un cal trebuia să treacă. În funcție de cum se întâmpla acest lucru, se putea prezice viitorul.(2) Altă informație importantă despre sacrificiile păgâne ale slavilor le putem afla din scrisoarea lui Nicholas I Mystikos(913-914), patriarhul Constantinopolului. Acolo, acesta se plânge de un sacrificiu păgân al slavilor, ce trebuia să aibe loc pentru a ratifica un tratat. Acel ritual constă în faptul că trebuiau ucise câteva animale, urmând a arde complet cadavrele acestora. Animalele puteau fi vite, câini sau oi. (3)

Templele păgâne sunt consemnate în sursele medievale doar la slavii răsăriteni. Descoperirile arheologice din arealul de locuire al slavilor orientali indică existența unor astfel de locuri speciale de rugăciune, decorate cu idoli, sub cerul liber. Uneori, printre acestea se găsesc și clădiri închise ce serveau, probabil, pentru ritualuri. Aceste edificii religioase au trecut prin două etape de dezvoltare. La început a apărut construcția închisă, unde puteau fi depozitați unul sau mai mulți idoli, ritualurile urmând a fi oficiate afară, sub cerul liber. Mai târziu, a aparut un sistem de temple ceva mai complex, având un sistem corespunzător de ventilație pentru fumul rezultat în urma oficierii ritualurilor de ardere. Astfel, au apărut și altarele din temple. Aceste temple erau construite în păduri, iar lângă respectivele edificii religioase se găseau hambare speciale de depozitare a idolilor, precum și vânatul sau rezervele de hrană, ce erau susținute de niște stâlpi înalți. Aceste hambare se construiau de regulă la popasuri, și în calea turmelor de reni. Astfel de construcții se întâlnesc la neneții din Siberia sau laponii din nordul Scandinaviei, Finlanda și Peninsula Kola din Rusia. Hambarele erau poziționate față de sol la înălțimea unui om. Cele mari erau susținute de câte patru sau șase stâlpi, iar cele mici de câte unu sau doi stâlpi. Hambarele erau făcute din scândură masivă, pentru a rezista unor eventuale atacuri de pradă din partea urșilor sau altor animale sălbatice. Accesul prin ușa hambarului se făcea pe o scară, deasupra căreia se afla o scândură pentru a proteja intrarea frigului în hambar. Pe măsură ce evoluau, unele hambare preluau funcții de templu.

Pe teritoriul Rusiei, s-au descoperit o serie de mici clădiri, ce au fost folosite pe post de capele creștine, după creștinarea rușilor. Aceste clădiri mici erau asemănătoare cu hambarele sus menționate, deosebindu-se doar prin disproporția dintre lungimea stâlpilor și dimensiunea ”hambarelor”. Aceste clădiri din perioada creștină aveau o cruce pe acoperiș, fiind posibil ca în multe din aceste construcții să fi existat, alături de icoane, și idoli. De la stilul de construcție al acestor capele paleocreștine, s-a dezvoltat stilul arhitectural bisericesc rus, de mai târziu. Pentru templul dotat cu altar unde se ardeau produsele oferite zeilor, un model antecedent a fost reprezentat de către bucătăria țărănească de bordei, stil întâlnit nu doar in spațiul est-european.(4) În 1948, arheologii ruși Yefimenko și Tretyakov au descoperit hambare similare unde se puteau observa cadavre incinerate și garduri circulare poziționate în jurul lor. Acest lucru indică faptul că slavii incinerau chiar și cadavre pe acel altar specific din hambar, nu doar produsele oferite zeilor. Despre divinitatea malefică din mitologia slavă, numită Baba-Iaga, se spune că ar locui într-un asemenea hambar suspendat.(5)

Cele mai venerate zeități slave au fost Perun și Veles. Primul guverna geniul militar și războinic iar cel de-al doilea reprezenta puterea economică. Se poate deduce cu ușurință de ce slavii erau agricultori și crescători de vite. Pentru a putea supraviețui, ei aveau nevoie de protecția unei forțe divine exterioare, care să le asigure suportul spiritual prielnic pentru practicarea economiei de subzistență, dar și pentru apărarea lor, de unde și caracterul războinic al slavilor păgâni, foarte asemănător cu cel scandinav.(6) La vechii slavi este de asemenea semnalat și un cult al calului.(7)

Religia “păgână” a slavilor, precreștina, a fost una de esență indo-europeană, cu caracter urano-solar. Utilizarea termenului ”păgânism” în locul celui ”politeist” are o conotație propagandistică creștină. Astfel s-ar induce posibilitatea falsă că politeismul slav precreștin nu ar fi avut nici cel mai mic contact cu sacralitatea;păgânvine de la paganusși are înțelesul de ”spurcat”, ”necurat” sau ”otrăvit”.(8) Mitologiștii ruși Gavrilov și Nagovițin sunt de părere că cel mai corect ar fi să folosim termenul tradiționalismdeoarece utilizarea termenului de păgânisma venit în perioada când persecutarea tradițiilor vechi avea să înceapă. Un caz similar îl putem constata față de termenul barbar, unde grecii și romanii numeau barbari pe toți cei care nu erau din același neam cu ei. După ascensiunea creștinismului, termenul păgâna reprezentat eticheta propagandistică a Bisericii, pentru a-și putea instrumenta acțiunile propagandistice de convertire la creștinism ultimele popoare ”păgâne”. Etimologia cuvântului păgâneste interesantă. În rusă язычник(языкъîn slavonă veche) s-ar traduce prin ”familie”, ”trib”, ”rasă”. După părerea celor doi istorici menționați mai sus, tradiționalismuleste un mod de gândire, bazat pe ideea de om și natură, în jurul cărora gravitează toate celelalte elemente înconjurătoare.

Acest concept include evident și latura spirituală, ce se află în capul listei elementelor Universale. Tradiționalismul, ca și păgânismul, nu este o religie, nici monoteism, nici politeism, ci un sistem de gândire universal, ce leagă elementele magice umane cu cele cosmice. Pentru a demonstra acest lucru, ne putem pune întrebarea:cărui zeu, sau căror zei ne rugăm? Este imposibil de răspuns deoarece păgânismul reprezintă un sistem de credințe interfuncționale, iar cel mai bun exemplu îl putem constata din sistemul de credințe indo-european, care nu poate fi împărțit și analizat în acest mod. În opoziție cu iudeo-creștinismul, păgânismul ne învață că orice om poate deveni un Hercule sau un Odin, fiecare ființă umană fiind un strămoș al zeilor, nu un sclav, ca în cazul iudeo-creștinismului. Conform informațiilor din textul medieval numit Povestea campaniei lui Igor, slavii sunt ”nepoții zeului Dažbog”. În păgânism, nu avem un sistem sclavagist cum este cazul iudeo-creștin, unde se pune etichetă de ”nație”, ci avem un sistem bazat pe familie, comunitate sau trib.(9)

Evident, aici avem de-a face cu o părere influențată de politica marxistă cu care au crescut cei ce ne oferă aceste idei. Importantă este părerea celor doi istorici asupra faptului că scrisul la slavi nu a apărut prin ”apostolii” Chiril și Metodie, fiind cunoscută scrierea runică a slavilor păgâni, ceea ce este cât se poate de adevărat. Chiar și proto-bulgarii de pe Volga, înainte de expansiunea lor către Balcani (secolul al VII-lea), cunoșteau o scriere runică, apropiată de cea slavă și cea turcică runică, numită ”Alfabetul Orhon”.

Religia păgână a slavilor se baza pe venerarea naturii, populată de spirite și demoni, unde viitorul putea fi prezis în funcție de interpretarea fenomenelor naturale. De exemplu, în ceremoniile de naștere, căsătorie sau moarte, slavii foloseau idoli în miniatură ce reprezentau zeii lor și care erau cărați în sacoși sau folosiți drept artă mobiliară în casele lor. (10) Multi istorici au văzul în creștinarea rușilor adevăratul început al istoriei rusești, un adevarat avânt cultural ce depindea de o puternică influență bizantină. Acest proces cultural, în speță religios, oferea rușilor doar un mijloc de activare a dialogului cultural, într-o lume în care ei erau de mult prezenți:Europa creștină.

Note

1. Istoric danez (1150-1220), secretar al arhiepiscopului Absalon, sfătuitorul regelui danez Valdemar I, care a distrus templul slav de la Arkona, convertind la creștinism triburile slave din insula Rugia.

2. Eugenio R. Luján, Procopius, De bello Gothico III 38.17-23:a description of ritual pagan Slavic slayings?, p.108-109.

3. Ibidem, p.109.

4. А.А.Шенников, О языческих храмах у восточных славян în Л.С.Клейн, Язычество восточных славян, Ленинград, 1990, p.43-48.

5. Bonnie Marshall, The Snow Maiden and Other Russian Tales, Greenwood Publishing Group, 2004, p.19.

6. Ilie Danilov, Dicțonar de mitologie slavă, Editura Polirom, București, 2007, p.10.

7. Emil Condurachi, Răzvan Theodorescu, Revista de Istorie, Tom. 34, 1981, nr.2, Editura Academiei Republicii Socialiste România, p.192.

8. Ilie Danilov, op.cit., p.7.

9. Гаврилов Д.А., Наговицын А.Е., Боги славян. Язычество. Традиция., Рефл-Бук, Москва, 2002, p.4.

10. Christian Lübke, Christianity and Paganism as Elements of Gentile Identities to the East of the Elbe and Saale Riversîn Franks, Northmen, and Slavs:Identities and State Formation in Early Medieval Europe, Editura Brepols, Turnhout, 2008, p.193.

Bibliografie:

1. Condurachi Emil, Răzvan Theodorescu, Revista de Istorie, Tom. 34, 1981, nr.2, Editura Academiei Republicii Socialiste România2. Cronica lui Nestor, traducere G.Popa-Lisseanu, Tipografia Bucovina, București, 19353. Danilov Ilie, Dicțonar de mitologie slavă, Editura Polirom, București, 20074. Гаврилов Д.А., Наговицын А.Е., Боги славян. Язычество. Традиция., Рефл-Бук, Москва, 20025. Kondratieva Tamara, Vechea Rusie, Editura Corint, București, 20006. Lübke Christian, Christianity and Paganism as Elements of Gentile Identities to the East of the Elbe and Saale Rivers în Franks, Northmen, and Slavs:Identities and State Formation in Early Medieval Europe, Editura Brepols, Turnhout, 20087. Luján Eugenio R., Procopius, De bello Gothico III 38.17-23:a description of ritual pagan Slavic slayings?8. Marshall Bonnie, The Snow Maiden and Other Russian Tales, Greenwood Publishing Group, 20049. Martin Janet, Medieval Russia (980–1584), Cambridge, 199510. Шенников А.А., О языческих храмах у восточных славян în Л.С.Клейн, Язычество восточных славян, Ленинград, 1990