Autor 3053 vizualizări


Continuam in acest numar portretizarea sumara a unor figuri cu nume de rezonanta din galeria vechilor crai ai Bucurestilor de altadata. Am vazut in numarul trecut ce scandaluri au starnit in societatea primei jumatati a secolului al XIX-lea aventurile sentimentale ale unui Scarlat Barcanescu sau Barbu Catargiu. Fara indoiala, s-au gasit destui fanti demni sa le calce pe urme, dar, dintre acestia, doi merita in special atentia noastra:Ionel Isvoranu si Costica Paciuris (numit Custiga Paciurica in corespondenta lui Mateiu Caragiale). Vom continua apoi cu evocarea lui Duiliu Zamfirescu, Dimitrie Anghel, Mateiu Caragiale si Ion Minulescu, aristocrati ai condeiului, mai rezervati in ce priveste aventura decat congenerii lor, dar nu mai putin admirati si cautati de frumosii ochi ai tinerelor bucurestence.   

 

Un "Cyrano de Bergerac" fara spirit 
Da, bataiosul ofiter Ionel Isvoranu, individ cu o reputatie de redutabil si temut duelgiu al Bucurestilor Vechiului Regat, ar fi putut fi comparat cu usurinta cu Cyrano de Bergerac, renumitul scriitor si militar francez din secolul al XVII-lea, popularizat de drama lui Edmond Rostand. Aceasta... daca renumele lui nu s-ar fi redus doar la indrazneala cu care stia sa perturbe o reprezentatie teatrala sau sa-si infrunte pe teren vreun adversar incomod.

Nascut in anul 1845, Ionel era fiul paharnicului Alecu Isvoranu si al Elenei Butculescu. Era fratele Irinei Isvoranu (mama viitorului om politic Alexandru Marghiloman) si al Aristitei (sotia lui Cezar Bolliac). Norocul ii surase inca din tinerete, casatorindu-se cu Maria Creteanu. Familia sotiei numara un membru activ al Francmasoneriei si pe la fel de frumoasa Maritica Creteanu, sotia lui Ion Creteanu, consilier la Curtea de Compturi. Una dintre frumusetile Bucurestiului, aceasta a fost implicata in complotul vizand detronarea lui Al. I. Cuza, din noaptea de 11 februarie 1866, prin campania de seductie desfasurata asupra colonelului Nicolae Haralambie, comandantul garnizoanei Bucurestilor. Aceasta"campanie"il determinase pe Haralambie sa treaca in tabara ostila lui Cuza, a conjuratilor.

Casnicia Isvoranului cu Maria nu a avut viata lunga, deoarece Ionel era mult mai preocupat sa admire de la mesele de pe trotuarul Caii Mogosoaiei ale cofetariei Capsa, "acea expozitie de femei tinere si nostime"(Constantin Bacalbasa) care isi savurau inghetata sau prajitura din echipajele care circulau pe cea mai populata si populara totodata artera a vechiului Bucuresti. 

In anii premergatori Razboiului pentru Independenta Romaniei, in asteptarea unui prilej prielnic etalarii bravurii, teatrul de operatiuni in care isi desfasura Isvoranu talentele strategice era alcatuit din strada, localuri si salile de spectacol de pe Podul Mogosoaiei si de pe alte strazi bucurestene. Ofiterul nostru conducea o "banda"din care faceau parte fiul generalului Christian Tell si atleticul tenor Theodor Popescu, ultimul poate un indiciu pentru usurinta cu care Isvoranu tindea sa-si aleaga victimele mai ales dintre primadonele care incantau spectatorii pe scena Operei Italiene.

Se pare ca esecul unei astfel de aventuri a fost motivul dezlantuirii, intr-o seara, a unui scandal de catre Ionel si banda lui de pierde-vara. Opera Italiana a fost martora unui vacarm de nedescris care a intrerupt reprezentatia. Persoana vizata de huiduieli si insulte a fost chiar una dintre primadonele a carei aparitie era intotdeauna "cenzurata"de gasca respinsului ei adorator. Incidentul a determinat interventia agentilor din subordinea prefectului Politiei Capitalei, Hiotu. Cum scandalul a coborat in strada, acolo scandalagiii au fost luati in primire de jandarmii condusi de vestitul maior Fanuta, a caror vestimentatie o descrie cu lux de amanunte Ulysse de Marsillac:     

"Uniforma jandarmilor calari se compune dintr-o casca cu penaj alb, o tunica albastra cu revere rosii, pulpane dublate cu rosu, rasfrante in afara si inchise cu un nasture in genul uniformei garzilor franceze, eghileti si epoleti galbeni, pantaloni din tricot gros, alb, cizme de calarie. in tinuta obisnuita ei isi scot eghiletii si penajul castii."
O trupa de elita pe masura bandei cu care avea de-a face. Fara indoiala, intalnirile dintre jandarmii condusi de maiorul Fanuta si banda lui Ionel inregistrau o frecventa explicabila pe strazile Bucurestilor. Ionel, spre deosebire de ciracii lui, reusise sa scape de popreala, in seara scandalului de la Opera Italiana, ascunzandu-se intr-un benoar (loja aflata la parter), apartinand fostei sotii a fantelui, frumoasa Maria Creteanu, a carei iubire pentru nedemnul ei ex-consort se parea ca nu murise cu totul.

Fiind ofiter, membru al castei militare atat de respectate in societatea bucuresteana a timpului, posibilele diferende intre el si incomodul maior Fanuta nu puteau fi rezolvate decat cavalereste. Nu i-a fost greu lui Ionel sa gaseasca un motiv pentru a-l provoca la duel pe zelosul comandant al jandarmilor. O disputa politica in perioada electorala a fost suficienta pentru a determina iesirea pe teren a celor doi adversari neimpacati, unul reprezentantul ordinii civice, iar celalalt al delincventei urbane. Arma aleasa a fost spada (dupa moda germana), preferata duelistilor romani de cand pe tronul Romaniei se afla Carol I, reprezentantul Casei de Hohenzollern-Sigmaringen. Locul ales a fost un pavilion la Baneasa, iar intalnirea a avut loc intr-o zi de iarna, pe un ger teribil. in afara de martori, cei doi adversari erau asistati de doctorul Severeanu, un obisnuit al intalnirilor de onoare, renumit pentru prudenta si tactul cu care stia sa evite un sfarsit tragic intr-o asemenea situatie, oprind lupta la cea mai superficiala ranire. La fel s-a intamplat si in cazul duelului Isvoranu-Fanuta, desi n-a fost vorba chiar de o leziune superficiala. Lovitura incercatului spadasin Isvoranu i-ar fi putut fi fatala maiorului. Taiat la abdomen de sabia lui Ionel, Fanuta a scapat cu intestinele neatinse, numai datorita obezitatii sale, ne asigura Emanoil Hagi-Mosco.      
Ionel Isvoranu s-a bucurat in continuare de trista reputatie de scandalagiu, iar maiorul Fanuta s-a ales (a cata oara?) cu umilinta de a nu-l fi putut dovedi pe  incompletul Cyrano roman, nici pe strada, nici pe teren. Peste ani insa, il vor razbuna taranii de pe mosia Isvoranului, navalind asupra lui cu batele, in ciuda tirului prin care boierul incerca sa-i tina la respect din conacul sau, cu carabina Peabody (Mircea Constantinescu, Cand toca la Radu-Voda, Editura Militara, Bucuresti 1992).
Un sfarsit jalnic pentru una dintre gloriile rasfatate de Eros si Marte ale capitalei noastre.

Mateiu Caragiale si prietenii sai
Din scrisorile lui Mateiu Caragiale catre prietenul sau Nicolae A. Boicescu (care acopera perioada 1906-1908), fiul unui reputat medic roman, se desprinde povestea unei relatii asemanatoare celei Nick Carraway-Jay Gatsby din celebrul roman al lui Scott Fitzgerald "Marele Gatsby" sau Lucien Chardon de Rubempré-Vautrin din romanele lui Balzac "Iluzii pierdute"si"Stralucirea si suferintele curtezanelor".Este vorba despre tineretea bucuresteana a autorului "Crailor de Curtea-Veche", tinerete marcata vizibil de abilitatea cu care prietenul viitorului scriitor, Costica Paciuris (Custiga sau Custica Paciurica), stia sa se miste in cele mai selecte medii, gratie banului, a elegantei vestimentare si a relatiilor de care dispunea in high-life-ul Bucurestilor inceputului de secol XX... starnind in sufletul tanarului aspirant la titlul de dandy un enigmatic amestec de admiratie, invidie si dispret. Mai mult decat atat, scrisorile lui Matei catre Boicescu surprind in toata complexitatea ei panorama bucuresteana a inceputului de secol XX, cu toata gama de tipuri umane specifice acelui crepuscular Belle-Epoque. Pe fondul acestui decor citadin se misca, in medii dintre cele mai diverse, tanarul Matei Caragiale si prietenii sai Cantemir Campineanu si Ferdinand de Montesquieu-Fézensac, proprietar al mosiei Baneasa (nepotul domnitorului Gheorghe Bibescu si al Mariticai Vacarescu, prin fiica lor Maria, maritata cu contele Odon), toti formand o triada pe care Barbu Cioculescu o intitula sugestiv "filiera muschetarilor".

Fiu natural al lui Ion Luca Caragiale si al Mariei Constantinescu, pasionat de heraldica, inca din timpul studiilor la Colegiul Sf. Gheorghe, Mateiu Caragiale a petrecut o scurta perioada de timp la Berlin, fara a reusi sa se conformeze dorintei tatalui sau de a studia dreptul. Va ramane insa cu nostalgia marelui oras, pe care il va evoca in Remember. Din 1906, cunoaste viata universitara a Bucurestiului, fara a termina studiile de drept incepute. Tentatia dandysmului si ambitia de a se afirma drept un notoriu cuceritor si fluture de salon intreceau imperativele familiale. Iar in Bucurestiul atat de plin de ispite al inceputului de secol XX, tineretul nu prea avea scapare.

Bucuresti-orasul placerilor
Caracterizat inca din secolul al XVIII-lea drept un oras al pacatului carnal, de catre calugarul grec Daponte care afirma ca, dupa Cipru, Afrodita isi are tronul in Vlaho-Bogdania, de fapt in Bucuresti, orasul de pe Dambovita s-a bucurat de aceeasi reputatie in perioada Razboiului de Independenta (1877-1878) si in anii urmatori acestuia. Referindu-se la aceasta perioada, Mateiu Caragiale observa, nu fara acoperire, in romanul sau"Craii de Curtea-Veche", prin gura personajului Pantazi, faptul ca"in Bucuresti muscalii (ofiterii rusi, n.n.) aflasera o Capua" (vestit oras roman, renumit pentru placeri, n.n.). Da, in Bucurestii inceputului de secol XX, voluptatea putea exploda la orice colt de strada, chiar intr-o vitrina, atragand privirile tinerilor dornici de senzatii lubrice. Un fragment dintr-o scrisoare catre Nicolae Boicescu evoca, nu fara o usoara nota de trivialitate, figura lascivei principese de Brandi, Cécile Pignatelli, la origine fiica lui Gheorghe Bratasanu, coborator din familia lui Matei Basarab. Portretul ei nud, pictat de Voinescu-Docuzesti, profesor de desen la Sf. Gheorghe si profesor particular al fostei domnisoare Bratasanu, putea fi admirat intr-una din vitrinele capitalei, infierbantand simturile bucurestenilor:"Pe Cécile Pignatelli Brandi Bratashano de Tsukalas-Soparlitza am vazut-o (pictata de latosul Voinila) cu niste flori de sorcova in cap si cu sanii goi. ˝ jumatate Bucurestii se masturbau la vitrina privind pe cea din urma principesa de Brandi, pe castelana de Soparlitza."Desigur, ultimul element nominativ este un titlu fictiv, creat de fantezia debordanta a viitorului prozator.          

Fara a dispune de mijloace financiare pe masura ambitiilor sale, tanarul Mateiu nu era lipsit de initiativa, si nu se lasa descurajat de unul sau doua esecuri. Perseverenta este cheia succesului, asa cum marturiseste in repetate randuri, sub o forma sau alta, chiar el in respectivele scrisori si in sfaturile pe care i le da lui Boicescu, plecat la studii la Paris:"Nu te demonta. A fost un vis frumos. Stii cantecul. Strange-ti resturile si pleci iar la atac. Ai avut un an de succese, cauta ocazii noi si nu le scapa. Sezonul e foarte brillant, arunca-te fara retinere, ai numai ce castiga, ai posibilitatea sa castigi totul si nu risti nimic. Gandeste-te la steaua noastra care incepe sa se inalte pe orizontul gloriei. Fii pontagiu! Gaseste pe cineva sa-l tapezi (a tapa - a imprumuta bani fara a-i restitui, n. n.) ."

Perseverenta si optimismul viitorului autor al "Crailor..."nu se puteau manifesta daca n-ar fi fost stimulate. in acest sens, prietenia muschetarilor, Fr. de Montesquiou si Cantemir Campineanu ii oferea doi complici si competitori in acelasi timp, in goana dupa aventuri galante:"Daca comiti imprudenta sa nu incerci mereu, oricand si la oricine, niciodata nu vei reusi si ramai un tip  raté . Eu am avut in Bucuresti cateva ponturi iarna, dar e ceva meschin (parsiv). Zilele astea voi dejuna la F. De Montesquiou-Fez care intreaba mereu de mine. Peste o saptamana, Mme R. - stii cine - vine la Bucuresti. Pentru ca sa mi-o fac devotata, ii voi propune un mic joc intre caisa ei si banana mea. Are un béguin (dragoste trecatoare, n.n.) pentru mine. Printesa Olga M.  a avut o toquada ( toana, n.n.) pentru Cantemir Campinianu, dar acesta, care e un om moale si plictisit, n-a stiut sa chauffeze si afacerea a ramas balta."  
Mateiu Caragiale-Nick Carraway

Cand l-am comparat pe Mateiu Caragiale cu Nick Carraway, baiatul sarac pornit, ca broker, sa cucereasca "lumea buna",   nu cred ca am gresit prea mult. Dar putem identifica in caracterul lui si cateva dintre calitatile lui Gatsby, idolul lui Nick. Asemeni personajului lui Fitzgerald, bucuresteanul nostru avea, o spunem citandu-l pe romancierul american, "intr-adevar ceva splendid, o sensibilitate acuta fata de toate promisiunile existentei, o sensibilitate asemenea acelor complicate aparate care inregistreaza cutremurele de pamant de la o departare de zece mile."Si, ordonand altfel rolurile, N. A. Boicescu, citind scrisorile, ar fi putut spune despre tanarul Mateiu, asemenea lui Nick Carraway despre Gatsby, ca "avea o extraordinara vocatie pentru speranta, era stapanit de o febra romantica asa cum n-am mai intalnit si e probabil ca nu voi mai intalni vreodata la altcineva."

Pe Boicescu l-ar fi putut indreptati la o asemenea caracterizare a prietenului sau numai insiruirea cuceririlor certe sau posibile ale tanarului Mateiu:"Am o afacere galanta, iti voi da detalii cum iese ceva, sper zilele astea sa ating tinta. As vrea sa grillez (de la fr. griller - a arde, n.n.) o cocota blonda - foy de prince. E fina ca o arhiducesa si souple ca o liana. Iese numai in muscal (trasura, n.n.). intr-o seara cand imi plimbam melancolia intr-un muscal vertiginos la chaussée, am vazut-o. Pe loc i-am trimis o jerba de rose printr-un bugomil (probabil termen folosit pentru a ilustra dispretul fata de cineva anume, n.n.). As vrea sa o fac - cred si eu - dar á l' il (fara a cheltui, n.n.), fara bani.  Sa vedem ce fac cu mignonna mea poimaine. Am o freza de mec cu doua accroche-cours (inimi agatate, n.n.)."
"E deplorabil sa n-ai bani!" Aceasta lamentatie revine adesea ca un laitmotiv in corespondenta lui Mateiu Caragiale. "Eu sunt trist, foarte trist, vegetez oribil, caut parale, e un dezastru." "Bani nu sunt, ponturi, in perspectiva, nimic..."

De multe ori, lipsurile financiare sunt asociate cu esecurile sentimentale,   primele socotite a fi chiar cauza celorlalte. Motiv pentru tanarul dandy sa-si reverse dezgustul asupra prietenilor sai avuti, infierand snobismul, succesul social si firea risipitoare a acestora:"Ca amoruri o duc prost si cum sunt á bout (fr.- la limita, n.n.) trebuie sa pelotez o bona. Caut pe Mme Ionescu si n-o gasesc. Aci conservatorii sunt pe duca, eu ma bucur, jubilez (o palida consolare pentru esecul tanarului in cariera politica, n.n.), Luca Sturdza si-a dat demisia din postul de sef de cabinet, Vladoianu are niste ponturi mari. Acum am aflat ca facea curte domnisoarei Chamberlain. E un mare ipocrit, eu ma fac ca nu inteleg nimic. incolo ducem partida dubla si suntem vesnic impreuna. Rosnovanu s-a cununat. Radu V. e dezgustat. G. V. Bibescu ( printul George Valentin Bibescu, sotul Marthei Bibescu si fiul lui beizadea Iorgu Bibescu si al Valentinei de Caraman-Chimay, n.n.) sustine ca blazonul lor e de la 1400 ( horreur! horreur!). Cu aceste mizerabile cancanuri, iti raspund draga amice, la acele lucruri ce-mi scrii si cari m-au facut sa-mi vie apa la gura ca la un setos de lux si placeri. Mai scrie-mi tot la Capsa ca am un garçon fidel."

Aici se impune o paranteza. Jeannot Vladoianu, ofiter de cavalerie in regimentul 4 rosiori cu garnizoana in Bucuresti, viitor secretar de legatie, casatorit cu fiica lui N. Basilescu si vlastar al unei vechi familii boieresti din Dolj, Oltenia, pare a fi, asa cum observa Barbu Cioculescu, prototipul escrocului Gore Pirgu, din romanul "Craii de Curtea-Veche".Iar relatia ambigua a lui Mateiu cu acesta (melanj de dispret si tovarasie inexplicabila) aminteste perfect de relatia Pasadia-Gorica.

Hortense Suditu

Asa cum s-a observat, faimosul restaurant-cofetarie Capsa este terenul unde Mateiu Caragiale isi intalneste frecvent amicii si rivalii in acelasi timp. O prezenta vie in peisajul bucurestean al inceputului de secol era si Costica Paciuris, fiul lui Leon Paciuris si sotul Hortensiei (Hortense) Suditu, femeie frivola si infatuata ale carei insusiri Mateiu i le-a imprumutat personajului sau Raselica Nahmanson. Nu e de mirare ca parintii acestuia manifestau o ostilitate permanenta fata de Hortense, prilej de certuri (uneori violente intre batranii Paciuris si fiul lor). Iata un portret fidel al lui Custiga, dupa o descindere a acestuia la des-frecventata "Capsa":"Alaltaieri, la Capsa pe terasa s-a asezat Custica Paciurica langa mine, avea o palarie fina de paie ca a mea (un Delion de 18 000 de frcs) era in frac sub pardessus si cu niste escarpins ca o dama, foarte fini cu funda mica. Toti se uitau la el ca la o curiozitate. A povestit unuia cate aventuri de amor a avut el in tinerete, cum s-a amorezat odata de el o englezoaica care era cea mai splendida femeie din unne ville d'eaux, cum ea ii trimetea lui in fiecare seara un  trandafir sa i-l puie pe masa, cum el nu dadea atentie crezand ca e o farsa. Atunci ea i-a trimis un bilet in englezeste dar el n-a inteles si s-a dus la unul sa i-l traduca, cum si-au scris ani intregi, etc., etc. Era ceva poetic. Pe urma a plecat cu Arthur Rosetti sa dineze. (Hortense trebuie sa fie la Paris)" 

Cu lipsa de scrupule a unui cronicar monden, atent la detaliile cele mai scandaloase, Mateiu Caragiale insista si asupra caracterului misterios al casniciei lui Custiga cu Hortense. Desele plecari ale acesteia la Paris, escapadele nocturne ale sotului in lipsa consoartei, dupa ce schimba automobilele ca pe ciorapi, sa fie oare expresia unui compromis, a unui mariaj modern bazat pe respectarea reciproca a unei libertati de alegere intima in afara cadrului conjugal? Acest aspect poate fi doar banuit. "Custiga e in Bucuresti, singur, si si-a cumparat (sau inchiriat) un alt auto cu esenta, mare. E vesnic en bombe, dar fara dame. Se cunoaste ca nu e Hortense in Bucuresti. Toata noaptea zboara Custiga in sus si in jos, ziua la fel. E un mister ce e cu el si nu pot sti unde e Hortense. Pungasul si-a cumparat pe rand doua auto-uri. Cea din urma e un Dion-Bouton rosie mare, m-am plimbat si eu in ea o data. Pungasul n-are chauffeur (eu cred ca auto-urile l-au ruinat). (...) Si-a cumparat butoni cu safire de 250 de lei si traieste ca un imbecil fara sa profite de viata. El zice ca are 15 000 de lei venit. Eu cred ca abia 5 000. Auto-ul insa e foarte frumos, are un mers lin si egal. Daca l-am avea noi la Paris, draga Amice, ce tribulatii ar fi. Se vede ca lui Dumnezeu i-a fost frica sa ne dea asemenea lucruri si averi mari, ca sa nu-l eclipsam cu rapunerile noastre."

Atunci cand are ocazia, asupra frivolitatilor ispititoarei Hortense, Mateiu Caragiale se arata necrutator:"Hortense P. e in Bucuresti in deliciosul sau hôtel cu fina sa trasura electrica cu care zboara inconjurata de niste huligani ca Arthur Rosetti cu care flirteaza. (...) Hortense ensorceleaza (vrajeste, n.n.) pe Chrissoveloni, excursionand in auto-ul acelui levantin, intr-un cuvant se amuzeaza la desperare zicand ca la vie est courte mais bonne (viata e scurta, dar buna, n.n.). Dar ce usor e mon cher, cu ceva galetta (gologani, n.n.) sa o flambezi (sa o arzi, incingi, n.n.). Ah, de ce n-am 1000 de francs..."
Tribulatiile tanarului in ceea ce-o priveste pe Hortense nu erau nejustificate, el insusi inregistrand in carnetul sau intim un esec intr-o neinspirata tentativa de a o aborda pe pretioasa doamna Paciuris:"intr-o seara, pe cand ma intorceam acasa pe str. Soarelui, am vazut la o poarta un auto electric si o dama fina vorbind frantuzeste cu un chauffeur pontagiu. Am crezut ca e o minune cereasca si ca sunt pe o Avenue la Paris. Era Hortense P. cu o toaleta princiara si cu o palarie cu 24 de pene albe ca maresalul de Villars sau Rohan-Soubise. Eu eram cu capacele la ghete si oprindu-ma la doi pasi o admiram. Ea se uita la mine cu mirare, dar nu putea sa-mi distinga figura si vorbea mereu cu frantezul, lungind vorba. Auto-ul a plecat, ea a intrat in curte, eu am inaintat cativa pasi. Atunci s-a oprit in mijlocul curtei si s-a uitat cu un asa aer provocator - si gogue(r)nard (glumet, n.n.), atat ca nu mi-a adresat cuvinte invectivandu-ma. Eu nu m-am turburat, dar cu toate capacele de la ghete n-am avut tupeul sa intru in curte sa o sarut, ar fi fost o lipsa de tact. E o tipesa arhifina, dar nu poti s-o enlevezi (din fr. enlever - a lua, a rapi, n.n.), substanta necesara vietei ei cocodetta nu e maduva mea arzatoare, nici limbile mele fervente, ci poli, aur scanteietor si bilete de banca multe, multe. De asa ceva nu dispun eu, Matteo, principe Caragioli, chevalier chrétien et penseur français (cavaler crestin si ganditor francez, n.n.)."

Rateuri sentimentale
In lipsa unei prazi atat de scumpe, junele Caragiale se multumeste cu... o mica frantuzoaica pe care o intalnise cantand pe strada Manea-Brutar. intre timp, firea craiului nostru a cunoscut o metamorfoza dezarmanta. "Eu mi-am schimbat sistemul: acum, cand vad o dama, intru comme un beuf furieux (ca un taur furios, n.n.), fara nici un pic de rusine, ma obraznicesc, ma umilesc, mint, cant ca un adevarat napuletan, mai ales daca am avut si prevederea sa iau un Quiquina Dubonnet".Mai mult decat atat, afisarea unei false nobleti (prin cumularea numelui casei domnitoare valahe cu al celei transilvane, mizand pe ignoranta strainelor fata de genealogiile romanesti si maghiare), bine mascata de extravaganta vestimentara, reprezenta o achizitie noua in arsenalul seductiei propriu tanarului. Dar flirtul cu o pariziana in Cismigiu a intregistrat un nou esec:"... de la 4 la 6 am flirtat cu o pariziana in Cismegiu, imbracata ceva turbat. Eram eu impertinent, excitat, rulam fraze fine, dar si ea nu se lasa s-o intimidez. Mi-a spus ca am un aplomb (siguranta, indrazneala, n.n.). Un vrai aplomb princier ( o adevarata indrazneala princiara, n.n.) i-am replicat eu si m-am prezentat: prince Bassaraba-Apaffy. Eram imbracat bine, manusi gris-clair, ghetele cu capace si o cravata mauve, vieux-rose ca un lampion. Mi-a dat un rendez-vous, dar n-a venit; eram sigur."
Colectia de rateuri acumulata in timp i-a schimbat tanarului optica asupra educatiei sentimentale. O dovedesc relatiile intime cu doua femei mai varstnice decat el, dar bogate, aflate in amurgul tineretii si la apusul puterii lor de seductie:d-na Ionescu, nascuta Slatineanu si Anna Melik (zana lui), proprietara celei mai vechi case din Bucuresti. Pe ultima o cunoscuse gratie unei amuzante confuzii, cand trecand pe langa casa ei si auzind-o cum isi indemna servitoarea sa arunce cu apa in copiii care ii escaladau gardul, intrase in curte pentru a-i cere socoteala pentru insulta, crezand ca lui ii era adresata amenintarea.

Cel putin, despre aceste escapade amoroase nu mai putea spune ca "l-au dezgustat si i-au usurat punga", asa cum caracteriza scurtele aventuri cu cele doua frantuzoaice. "Ieri, m-am dus pe strada Spatarului sa vad daca doamna Melik (zana mea) s-a intors de la mosie. Asi, de unde, perdelele casei erau tot lasate in jos. Dar cum nu va mai intarzia, ma voi arunca ca intrepridul Zorila (consilier de curte, retras din magistratura si renumit vanator de zestre, pentru cele doua casatorii din interes, avantajoase financiar, n.n.). E singura combinatie care se poate imagina, o dama cu rente, si daca fisele ce am capatat sunt exacte, Mme M. nu sta tocmai rau."

Ah! Femeile...
Blazare, cinism si adaptare la ritmul cotidian, sub actiunea dezumanizanta si pietrificatoare pentru suflet a banului. Astfel poate fi caracterizata evolutia tanarului Mateiu Caragiale, atunci cand caracteriza astfel femeile din Bucuresti:"in Bucuresti e foarte greu de lucrat cu damele. Sunt dintr-o rasa imposibila. N-au incredere, le e frica, si n-au traditie de galanterie. Cele mai multe nu sunt capabile sa iubeasca numai pentru amor, trebuie sa aiba sau scop politic sau mai ales un plan financiar. Pentru jouissance (placere, n.n.) nu risca nici una, ca strainele, situatia lor. Lica Filitti, ofiterul, mi-a spus ca de trei ani, de cand se zbate, nu poate face nimic cu toata uniforma si dolmanul lui. S-a desperat de raceala lor. Mi se pare ca i-au tras chiulul si nu stie ca trebuie uneori sa constrangi o femeie, aproape cu violenta cand se pierde in ezitari."
Acestea despre bucurestence in special! Sa vedem ce are de spus despre femei in general:"Mon cher, odata cu batranetele vine si intelepciunea. Cu femeile trebuie sa fii neincrezator si perfid, sa nu te iei dupa pretinse reguli medievale care n-au fost inventate decat de niste dobitoci sub dominatia femeilor ca sa prosteasca generatiile viitoare. (...) De aceea nu e bine sa traiesti in ideea existentei femeilor pure. E posibil sa existe, dar rar, si cate din aceste sfinte n-au pagini secrete in istoria vietii lor. Sa nu te ineci nici in ochi albastri, nici sa nu te iei dupa rosata care le acopere fata cand le privesti, poate sa fie un efect al circulatiei sangelui, o constitutie particulara a epidermei care sa n-aiba nimic a face cu onestitatea."       

O viata de lux si de luxura, obtinuta cu orice pret, pare a fi mai mult decat un scop in sine, aproape o profesiune de credinta, daca urmarim reflectiile lui Mateiu la inmormantarea doamnei Anne de Kalindero, de a carei fiica Ionica se pare a fi fost legat sentimental:"Drumul e lung, viata e scurta, si o viata fara placeri e o lunga si trista preparare pentru examenul suprem al mortei. Pe (asa-zisa) viata viitoare - oricum ar fi, eu unul ma p... cu toata intensitatea la maximum. Un hotel fin, cal arab, electricitate, auto-uri, valeti stilati, Hortense, Ionica, Marquisette (personaj feminin din romanul L'Arriviste de Félicien Champsaur), asta ne trebuie noua. Filonul, filonul unde e? Eu cred ca se va ivi. Episodul cu Hortense m-a impresionat in sensul ca am putut sa-mi imaginez un singur moment ca traiesc o alta viata - acea viata despre care am vorbit atata, de atatea ori. Si mi-am zis, cu bani multi, inteligent intrebuintati, as putea sa am acum si auto si chauffeur si pe Hortense. Unde sunt acei bani multi? E datoria noastra sa-i gasim."

Evolutia ulterioara a tanarului, casatoria cincisprezece ani mai tarziu (1923) cu Marica Sion care ii aduce o mica proprietate la Fundulea (Ilfov) si alegerea unei cariere scriitoricesti si diplomatice (intalniri cu Titulescu in Italia) sunt semne vizibile ale unei maturizari sub care cu greu putem recunoaste pe tanarul arivist si dandy intarziat de la inceput de secol. Oricum ar fi evoluat destinul sau, Mateiu Caragiale, spre deosebire de Gatsby, a ramas un invingator. Gatsby a pierdut pentru ca nu si-a dat seama ca visul sau, "visul american" i-ar spune unii, (implinirea iubirii pentru Daisy cu ajutorul banului) ramasese cu mult in urma lui. Pe masura trecerii timpului, Mateiu Caragiale a constientizat acest adevar, abandonand "reveria si naivitatea" de care vorbea exegetul sau Barbu Cioculescu atunci cand ii definea fizionomia morala. A avut in schimb meritul de a ne lasa, sub semnul "prafului murdar starnit de visurile lui" (pentru a-l cita din nou pe Fitzgerald), amintirea unui Bucuresti vesel si trepidant, care isi consuma, cu o frenezie parca rau-prevestitoare, tipica Belle-Epoque-ului, ultimii ani de pace si dolce farniente dinaintea Marelui Razboi si a ocupatiei militare germane ce avea sa vina.      


Bibliografie:
Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Editura pentru Literatura, Bucuresti 1965
Al. Alexianu, Un bucurestean de altadata, Roma, Editrice Nagard, f.a.
Beatrice Marinescu, Aurel Dutu, Serban Radulescu Zoner, Bucurestiul si epopeea Independentei (1877-1878), Editura Academiei, Bucuresti 1978
Mircea Constantinescu, Cand toca la Radu-Voda, Editura Militara, Bucuresti 1992
Al. Oprea, Mateiu I. Caragiale-un personaj. Dosar al existentei, Muzeul Literaturii Romane, 1979                       
Ulysse de Marsillac, Bucurestiul in secolul al XIX-lea, Editura Meridiane, Bucuresti 1999
Emanoil Hagi-Mosco, Bucuresti. Amintirile unui oras, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti 1995

""