Autor 7191 vizualizări


În nord, înainte ca această perioadă a anului să fie asociată cu naşterea lui Iisus, iarna tot prilejuia mari dezmăţuri culinare şi mai ales bahice. Berea tare şi carnea de porc erau nelipsite. În cinstea zeilor desigur.

Iarna îi confrunta mereu pe vikingi cu provocări însemnate. Când zăpezile se aşterneau treptat, îşi căutau refugiu în casele întunecoase şi se înfăşurau în blănuri. Localnii nu aveau la dispoziţie prea multe resurse pentru a face faţă umezelii care afecta pereţii neprotejaţi. Focul înteţit în mijlocul camerei ţinea de cald dar lemnele lemnele se terminau rapid. Animalele care trăiau la un capăt al casei serveau şi ele la “încălzire”. Caii, vacile, oile şi caprele primeau adăpost şi contribuiau cu căldura corporală. În schimb, mirosul de bălegar combinat cu cel de fum se simţea în fiecare colţişor.

În timp ce se înghesuiau tuşind sub pieile de oaie, vikingilor le zburau gândurile şi la proviziile de mâncare. Pe parcursul lunilor de vară munceau din greu să obţină recolte bune, dar dacă nu existau şi condiţii favorabile, iarna devenea o luptă pentru supravieţuirea familiilor, sclavilor şi animalelor, fie chiar şi cu raţii stricte de hrană. Timpul trecea greu, însoţit şi de multă plictiseală. La lumina palidă care mai străpungea bezna aceştia confecţionau haine, reparau pânzele corăbiilor sau îşi îmbunătăţeau uneltele. Şi aşteptau cu mare entuziasm sărbătorile. Atunci uitau complet de griji şi se puteau desfăta nestingheriţi într-un hedonism de invidiat.

Vechiul cuvânt nordic pentru Crăciun este “Jól”, Jul în limbile nordice. Cuvântul are origini necunoscute, dar se ştie că desemna o perioadă de celebrări cândva între decembrie şi ianuarie;date certe nu se pot stabili din cauza precarităţii surselor. Nu se poate spune exact nici dacă julablot şi midvinterblot, un ritual sacrificial, reprezentau aceeaşi sărbătoare şi dacă se legau neapărat de solstiţiul de iarnă. Cele mai timpurii referinţe le regăsim în denumirea de origine germanică a lunii “fruma jiuleis” în gotică, câteva secole mai târziu poemele nordice vorbesc despre vechea sărbătoate de “jol” in luna “ylir”. Cercetătorii tind să o asocieze zeului Odin care apare, printre altele, şi cu numele de “jolnir”. Epopeile islandeze spun foarte vag că nordicii celebrau călătoria de întoarcere a soarelui, oferind mai multe detalii despre cum se petrecea.

Dacă privim prin acest binoclu islandez şi de poezie scaldică ne putem face o mică idee despre măreţia acestor festinuri, mai puţin despre conotaţiile religioase specifice pierdute în negura vremurilor (dacă era vorba şi despre păstrarea unor rituri funerare de pildă, nu numai de invocarea periodică a zeităţilor). Oricum, astfel de adunări, respectiv comensalitatea aveau şi au în continuare o importanţă majoră pentru întărirea legăturilor din interiorul comunităţii, cu atât mai mult cu cât vorbim despre nişte grupuri umane destul de răsfirate care creează un liant social prin astfel de manifestări.

 Vikingii adunau cât mai multe produse şi le puneau la comun. Puţine gazde aveau posibilitatea să întreţină o adunare foarte vastă aşa că toată lumea contribuia cu ceva, producând un ritual ce confirma comuniunea dintre oameni. Vecinii şi rudele veneau cu carne, bere, mied, chiar animale de sacrificiu, pentru a avea parte de un Crăciun îmbelşugat. Şi străinii care treceau prin zonă erau bine primiţi, deşi nu aveau nimic de oferit. În schimb, îi puteau încânta pe cei prezenţi cu poveşti despre călătorii la capătul lumii şi aventuri nemaipomenite, piperând discuţiile cu acest soi de “breaking news”.

Pentru unii insă sezonul nu era deloc prilej de bucurie. De ar fi să-i dăm crezare scaldului Torbjørn Hornklove, regele Harald Hårfarge obişnuia sa plece iarna departe de casă, pe mare pentru a …consuma singur alcool. Poemul cu pricina, Haraldskvadet, a fost scris în timpul vieţii regelui, în secolul al X-lea, şi cuprinde cea mai veche menţiune a legăturii dintre consumul de alcool şi menţinerea tradiţiei Jul, fapt sugerat de expresia “å drikke jul”, sinonimă cu a celebra Crăciunul. Festivalul midvintern se sărbătorea aşadar cel mai probabil cu cornuri umplute cu licori. Berea era foarte importantă pentru vikingi, consumând-o chiar şi copiii. Sortimentele mai tari şi mai savuroase se păstrau pentru ocazii speciale. Desigur că nu lipsea nici hidromelul. Fermentaţia producea un procent de alcool intre 10 şi 20%, cel mai ridicat pâna la procesele de distilare răspândite în jurul anului 1500. Căpeteniile sau nobilii consumau vin achiziţionat din sud-estul european ca simbol de statut social. Oaspeţii beau constant şi se ameţeau, dar o făceau cu solemnitate. Cel puţin la început, dacă invocau zeii în cadrul ritualului blot care servea menţinerii unei relaţii bune cu aceştia, în special într-un anotimp atât de sever.

Despre Juleblot povesteşte şi Snorri Sturluson, care descrie cum ar fi decurs un rit:gazda îndemna mesenii să ridice cupele în cinstea lui Odin, apoi le goleau închinând pentru victorie şi putere. Urma zeul Njord, care proteja marinarii şi călătoriile pe mare. În fine, apărea în peisaj şi zeul fertilităţii Freyr, răspunzător de pace şi belşug, de ivirea lăstarilor în primăvară. Cam în acest moment începeau să îşi facă efectul licorile, iar zeii ocupă un loc secundar. Doar lui Bragi, zeului poeţilor şi creativităţii, îi mai sunt închinat câteva pocale, pentru ca festinul să mai poată continua câteva nopţi. În toiul veseliei însă vikingii ţineau să îi amintească şi pe cei pieriţi în cursul anului, petrecerea răsunând de numele unor persoanje atât reale cât şi inventate.

Snorri nu povesteşte despre cât durau petrecerile sau dacă gazda le punea punct. Spune doar că nordicii reluau beţia imediat, însoţiţi de un oaspete de onoare:porcul. In saga se speculează cum că vikingii ar fi colectat sângele animalelor sacrificate şi ar fi mânjit pereţii cu el, oaspeţii fiind şi ei stropiţi cu acesta. Carnea sacrificială se gătea pe vatră şi includea atât animalele sacrificate cât şi hălcile uscate şi sărate din toamnă. Înainte de servire se rostea o binecuvântare. Peştele contribuia la diversificarea mesei, dar cel mai apreciat cu această ocazie era porcul, consumat de regulă mult mai rar. Aprecierea se observă şi în mitologie:în viaţa de apoi războincii aveau ocazia de a se înfrupta zilnic din carne de porc, întrucât porcul din Valhalla al lui Odin, Særimne, renăstea de fiecare dată după ce era sacrificat. Porcii consumaţi cu poftă de vikingi aveau un conţinut de grăsime mai ridicat decât cei de azi, iar berea se potrivea de minune.

Ne putem închipui că un astfel de festin arăta destul de haotic, cu sânge, bere şi mied împrăştiate peste tot. Mâncarea şi alcoolul ofereau, măcar pentru puţin timp, forţe proaspete pentru a rezista gerului. Iar poveştile interesante desfătau spiritul, înainte de întoarcerea în casele întunecoase şi pieile de oaie.

Preoţii creştini priveau cu dispreţ astfel de tradiţii. Personaje precum episcopul Thietmar sau Adam din Bremen se exprimau în termeni exageraţi cu privire la festinuri, pomenind inclusiv de sacrificii umane. Sursele arheologice sugerează într-adevăr existenţa unor astfel de ritualuri (la Trelleborg de exemplu), dar nu pe scară atât de largă. Nu doar feţele bisericeşti încercau să discrediteze comunităţile barbare atribuindu-le un stil de viaţă extrem de violent. Şi în propria tabără se manifestau contradicţii. Regele Håkon Adalsteinsfostre, cunoscut şi ca Håkon cel bun, a sosit în Norvegia în 930 pentru a prelua puterea. Fiul al lui Håkan Hårfargre dar crescut în spirit creştin la curtea regelui englez Athelstan, acesta nu s-a arătat deloc încântat de midvinterblot. Snorri povesteşte un episod în care regele a fost invitat în Mære, fiordul Trondheim, pentru a lua parte la sărbătoare, dar când regele a încercat să stea mai pe margine, fermierii l-au agresat şi l-au obligat să mănânce şi să bea cele oferite. Nici nu a îndrăznit să facă semnul crucii.

La finalul lui julblot, Håkon părea decis să încline balanţa în favoarea creştinismului, în principiu ca o formă de contracarare a puterii locale din regiunea relativ autonomă Trøndelag. Şi a făcut-o nu prin violenţă, ci simbolic, cerând ca toate sărbătorile de tip blot să fie mutate pe 25 decembrie, de ziua lui Iisus. Decretul recunoştea că vechile credinţe nu pot fi pur şi simplu şterse, dar prin suprapunerea ritualurilor până la mascarea celor vechi se promova convertirea. Mesenii poate că nu se mai stropeau cu sânge, dar petreceau la fel de mult. Poate că nu avea aşa mare importanţă dacă închinau cupele in cinstea lui Iisus sau lui Odin. Posibil ca o bună bucată de vreme să-i fi pomenit pe amândoi. Porcul a rămas până azi unul din cele mai râvnite alimente pe masa de Crăciun a nordicilor. 

""