Autor 7423 vizualizări


Despre orașul Iași și rolul pe care l-a jucat în Marele Război se poate vorbi în două dimensiuni: cea tragică, a refugiului, și cea a rezistenței și renașterii naționale. De aceea, vom încerca să punctăm câteva aspecte ale evenimentelor de la Iași de acum 100 de ani care astăzi îi conferă o legitimitate istorică aparte și titlul îndreptățit de Oraș al Renașterii Naționale. Nu trebuie uitată, în acest sens, dubla sa contribuție la realizarea Unirii de la 1859, dar și la procesul de făurire a Marii Uniri de la 1918. Doar într-o paradigmă de istorie contrafactuală s-ar putea imagina ce ar fi fost astăzi România sau dacă statul nostru ar fi existat în forma actuală fără deciziile cruciale luate în acest oraș în momentele 1859 și 1916-1918.

Revenind la cele două dimensiuni ale Iașului din perioada Marelui Război, vom prezenta succint câteva aspecte ale acestora, tocmai pentru a schița un portret al orașului ca spațiu al refugiului, al tragediei, dar și al sublimului și miracolului pe care înaintașii noștri le-au trăit în urmă cu 100 de ani.

În noiembrie-decembrie 1916 a avut loc probabil cel mai mare exod al populației românești din toate timpurile: 1,5 milioane de oameni, civili și soldați români, cărora li s-au adăugat un milion de soldați ruși. Dimensiunea acestui formidabil exod și a tragediilor pe care le-a generat încă nu a fost studiată și nici măsurată, dar nu trebuie să ne mire acest fapt, pentru că de prea multe ori, în analele istoriei, suferințele individuale și chiar colective au fost tratate pe scurt și expediate în doar câteva rânduri. Alături de documentele aflate în arhive și neinvestigate încă rămân mărturie despre cumplita experiență a refugiului la Iași numeroasele jurnale ale celor care, la vremea respectivă, au trăit acolo. Se desprinde astfel perspectiva unui Iași suprapopulat, aflat într-o mare criză imobiliară, pentru că celor 70.000-80.000 de locuitori ai orașului li s-au adăugat peste 300.000 de refugiați civili, oficiali români și ruși. Când vorbim despre criza imobiliară și suprapopularea locuințelor, relevant este faptul că Regina Maria a trebuit să locuiască timp de două săptămâni în gara Grajduri, la 23 de kilometri de Iași, până i s-a găsit o locuință pe măsura rangului său, și anume casa lui Dumitrache Cantacuzino-Pașcanu (astăzi, Palatul Copiilor).

Memorialiștii au descris și ei dificultatea procurării unei locuințe, inclusiv faptul că nici înalții oficiali nu au avut posibilitatea să fie cazați în condiții adecvate. Hotelul Traian a fost compartimentat pentru a putea face loc numeroaselor cerințe de găzduire ale înaltei burghezii bucureștene, iar unii refugiați au primit camere în casele ieșenilor. Dar cei mai mulți dintre acești refugiați nu au avut acest noroc și au locuit în gara din Iași, în vagoanele de călători. Crizei imobiliare i s-a suprapus o alta, mult mai gravă: cea alimentară. Necesarul pentru populație și soldați era de 600.000 de tone de cereale, însă erau disponibile numai 100.000 de tone, iar cele 400.000 de vite câte existau puteau asigura hrana doar pentru șase luni.


Paralizarea transportului intern, dar și a celui extern făcea dificilă aprovizionarea. Cauza a fost faptul că s-a decis evacuarea întregului material rulant de care dispunea statul român. Pe cei 1.000 de kilometri de cale ferată din Moldova se aflau răspândite haotic și erau de multe ori abandonate garnituri întregi de vagoane de călători și de mărfuri. A fost nevoie de o decizie politică româno-rusă pentru a se găsi o soluție tehnică pentru deblocarea situației.

Drept urmare, în ianuarie 1917, din Rusia a venit inginerul Lomonosov, care a colaborat cu inginerii români, englezi și francezi pentru a decongestiona liniile ferate de materialul rulant inutil și pentru a permite reluarea normală a circulației. Din decembrie 1916 și până în aprilie 1917, când din Rusia au venit cantități suficiente de alimente, la Iași și în toată Moldova s-a suferit de foame. Elie Bufnea, personajul unui articol pe care l-am semnat, descrie în memoriile sale bucuria de a mânca pâine albă în Ucraina, după ce cunoscuse lipsurile și foametea din Moldova.

Partea cea mai dureroasă a tragediei din 1916 din Iași și din toată Moldova a fost izbucnirea epidemiei de tifos exantematic, care a decimat populația și armata, provocând moartea a 300.000 de oameni, dintre care 80.000 de militari. Take Ionescu avea să afirme că tifosul a făcut victime cât zece bătălii. Contemporanii vorbesc despre faptul că la Iași mureau zilnic de tifos 400-500 de oameni. Constantin Argetoianu și Regina Maria descriu și ei cutremurătoarea priveliște a muribunzilor din gara Iași. „În toiul epidemiei, în februarie și în martie, peronul gării, sălile de așteptare și holul în care erau ghișetele de bilete erau ticsite de soldați întinși pe ciment sau pe pardoseală, îmbrăcați în zdrențe și în mantale cârpite... Am văzut în viața mea multe imagini ale infernului, dar fantezia nici unui pictor sau desenator n-a putut zugrăvi o atât de tragică icoană a oribilului”, scrie Argetoianu, iar Regina Maria afirmă:

„Una dintre priveliștile cele mai îngrozitoare pe care le-am văzut vreodată este triajul din gări. Erau un fel de barăci de adăpost în care răniții stăteau până erau repartizați la un spital. Dante n-a născocit niciodată un iad mai înfiorător...”

Principesa Ileana, care avea doar șapte ani la acea vreme, a afirmat mai târziu că multă vreme a fost urmărită de coșmarurile suferinței și mizeriei provocate de tifosul de la Iași.

Așa cum afirmam mai sus, există și o a doua dimensiune importantă a refugiului de la Iași: redarea speranței. Foarte importante în acest sens au fost activitățile unor personalități ale vieții publice din acea vreme care și-au onorat „blazonul” prin ceea ce au întreprins, încurajând în permanență armata și populația, în rândul unei societăți demobilizate și greu încercate de urgia fără seamăn care se abătuse asupra țării. S-au remarcat în mod special Regina Maria și Nicolae Iorga.

Regina Maria a fost mereu prezentă în mijlocul suferinței și durerii. Şi Argetoianu a elogiat în memoriile sale sprijinul acordat de Regină:

„A fost cât a putut mai mult în mijlocul celor care aveau nevoie de o mângâiere, de o îmbunătățire a soartei sau a traiului. O găsim în tranșee printre combatanți, în rândurile înaintate; o găsim în spitale și în toate posturile sanitare, printre răniți, printre bolnavi... N-a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum n-a cunoscut teama și scârba de molimă”.

Memorabilă a rămas în epocă austeritatea Crăciunului regal din timpul refugiului de la Iași. În anii de pace și de belșug ai Vechiului Regat, Crăciunul era sărbătorit așa cum se cuvenea, cu fast și bogăție, la Sinaia și Peleș. Pe 25 decembrie 1916, la Iași, în Palatul Reginei Maria, denumit și „Inima Iașului”, colindătorii și ofițerii i-au trimis ramuri de vâsc, floarea speranței și a credinței în vremuri mai bune. În preajma Crăciunului, Regina le-a trimis soldaților de pe front 3.000 de pachete conținând cadouri simbolice, iar alte 1.000 au fost pregătite în interiorul Palatului chiar de ea și de doamnele din jurul său.

O altă personalitate remarcabilă a epocii care a jucat un rol semnificativ a fost Nicolae Iorga. Pe 14 decembrie 1916, în cadrul ședinței Parlamentului, acesta a rostit probabil cel mai important discurs al vieții sale. Cuvintele lui au dat speranță unei oștiri demoralizate și unei populații fără speranțe, fiind transmise peste tot în Moldova. Semnificativ rămâne finalul discursului:

„În colțul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm cu scumpătate sămânța de credință și vom vedea și noi la rândul nostru dispărând negura stăpânirii străine și vom putea zice ca Petru Rareș, fiul lui Ştefan, că vom fi iarăși ce am fost și încă mai mult decât atât”.

Fără îndoială că, despre Iași, ca oraș al speranței și al Renașterii Naționale, ar mai fi multe de scris. Aici au fost anunțate deciziile cruciale ale Reformei Agrare și ale votului universal, aici a fost reorganizată armata și tot aici s-au pregătit marile victorii ale anului 1917, precum și unirea Basarabiei cu România din primăvara anului 1918. Prin urmare, Iașul merita celebrat, în amintirea rolului de prim rang jucat în istoria noastră acum 100 de ani!