Autor 7170 vizualizări


În fiecare an, cu ocazia Crăciunului ori a Paştelui, cel puţin o televiziune comercială organizează un talk show ce îşi propune să producă dezvăluiri senzaţionale despre felul în care petreceau sărbătorile cu pricina Elena şi Nicolae Ceauşescu.

În acest sens, sunt convocaţi în studio pseudo-istorici, în realitate simpli comemoratori, ori sunt găsiţi tot felul de martori mai mult sau mai puţin credibili despre care ni se spune că ar fi servit ori s-ar fi aflat în relaţie apropiată cu cei ce au servit la curtea foştilor dictatori. Aceştia ne servesc, an de an, aceeaşi ciorbă reîncălzită căci nu fac altceva decât să ne încredinţeze, ba chiar să se jure că Elena şi Nicolae Ceauşescu nu uitau deloc cele două mari sărbători religioase, că le prăznuiau, că aveau pe masă bucatele tradiţionale, ş.a.m.d. Pretinsele dezvăluiri, atunci când nu sunt convocate în programele tv în lipsă de altceva mai bun, au scopul pervers de a proceda la „umanizarea” foştilor conducători.

În realitate, ele nu izbutesc decât să demonstreze cât de mare era distanţa dintre vorbă şi faptă, dintre clasa conducătoare şi cei conduşi, cât de mincinos şi schizoid era comunismul însuşi. Într-o ţară în care, în jurul celor mai mari sărbători ale creştinităţii, se crease un fel de conspiraţie a tăcerii, în care cuvintele Paşti şi Crăciun erau cvasi-interzise, în care ele nu puteau fi niciodată auzite la radio sau la televizor, dar nici citite în presa controlată de partid şi intens cenzurată de acesta şi oamenii săi era cel puţin bizar că liderii comunişti găseau de cuviinţă să le marcheze cu o masă tradiţională. Şi nu oricum, ci cu evlavie şi cumpătare, aşa cum se grăbesc să ne asigure comemoratorii mai sus amintiţi. Asta în vreme ce oamenilor obişnuiţi li se cerea să vină la serviciu în zilele cu pricina, în care în magazine nu se găseau cele necesare sărbătorii, în care alimentele de bază erau procurate în principal graţie economiei subterane, devenită în anii ’80 mai puternică decât economia oficială, în care în case era tot la fel de frig şi tot la fel de întuneric ca şi în celelalte zile.

În mod similar să fi stat oare lucrurile în toate celelalte ţări est-europene devenite comuniste ca urmare a voinţei Moscovei încuviinţată, aprobată şi reconfirmată de tratate internaţionale începând cu cel de la Ialta? Nici vorbă, în pofida faptului că peste tot ateismul devenise politică de stat.

Atitudinea cea mai liberală se înregistra în ţările ai căror cetăţeni erau preponderent catolici, adică acolo unde Biserica îşi păstrase independenţa în pofida tuturor vicisitudinilor sorţii. În care înalţii ierarhi nu plecaseră chiar atât de uşor capul şi nu încuviinţau, ba chiar aplaudau şi gratulau prin telegrame faptele nesăbuite ale conducătorilor, inclusiv demolarea programată a lăcaşelor de cult. În care atentatele la memoria şi credinţa naţională deveniseră elemente programatice.

Nici în acele ţări ceva mai libere lucrurile nu stăteau aidoma. În Polonia şi în Ungaria, de pildă, zilele de 25 şi 26 decembrie erau libere, liber puteau să îşi ia oamenii, dacă doreau, şi în 24 decembrie, însă această zi trebuia „recuperată”, cum se spune. Principale publicaţii controlate de stat, Trybuna Ludu şi Ziarul Armatei în Polonia, Népszabadság în Ungaria, nu doar că nu aveau interdicţie în a pomeni Crăciunul sau Paştele, ci îşi şi felicitau cititorii cu aceste ocazii şi le doreau odihnă plăcută. În paginile acestor ziare erau publicate editoriale în care se vorbea poate nu atât de semnificaţia religioasă, cât despre simbolistica şi semnificaţia morală a sărbătorilor în cauză, erau inserate articole în care erau evocate tradiţiile şi obiceiurile specifice, ş.a.m.d.

Posturile de radio şi de televiziune difuzau la rându-le programe adecvate, filme şi piese de teatru cu subiecte religioase, mediile oficiale de informare transmiteau în direct slujbele religioase. În Cehoslovacia autorităţile erau ceva mai rezervate, cenzura mai severă, însă primele două zile de Paşte sau de Crăciun erau necondiţionat sărbători legale. În îngheţata Germanie, zisă democrată, a lui Erich Honecker şi a atotputerniciei Stasi prima zi de Craciun era întotdeauna liberă.

În Iugoslavia, având în vedere compoziţia eterogenă a populaţiei şi popoarelor ţării, nu existau reglementări unice, însă autorităţile regionale erau îndrituite să ia măsuri şi să adopte hotărâri în conformitate cu compoziţia etnică, confesiunea şi credinţa cetăţenilor. Peste tot se organizau pieţe sau tărguri de Paşte sau de Crăciun.

Marile excepţii erau-cum altfel?-România şi Bulgaria. Ţări în care nu se procedase niciodată, din 1945 şi până în 1989, la o destalinizare adevărată. Ţări ai căror conducători, fie că s-au numit Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu sau Todor Jivkov, erau cel puţin la fel de stalinişti precum Stalin, încă şi mai dornici să îşi proclame ateismul decât Nikita Hrusciov sau Leonid Brejnev, încă şi mai ataşaţi de serviciile secrete decât Yurii Andropov, fost şef al KGB. Întovărăşirea aceasta dintre mai marii comuniştilor români şi bulgari era, până la un punct, curioasă, de la un punct încolo relevantă pentru natura profund bolşevizată a regimurilor din cele două ţări.

Până în ultimul moment al carierei sale politice, Todor Jivkov şi-a proclamat fidelitatea faţă de Moscova. El nu a schiţat niciodată, în deceniile lungi în care a condus Bulgaria, niciun semn de independenţă, de răzvrătire faţă de apăsătorul tutoriat politic, ideologic şi militar al Moscovei. În schimb, cu începere din aprilie 1964, liderii comunişti români, Dej sau Ceauşescu, şi-au proclamat în repetate rânduri independenţa faţă de Moscova, fără însă ca această independenţă să fie urmată şi de o liberalizare reală, resimţită ca atare de populaţie. Acţiunile lor curente nu au făcut decât să probeze că independenţa fără libertate nu înseamnă nimic. Că naţionalismul agresiv practicat atât de Sofia ce a urmărit bulgarizarea minorităţii turce cât şi de Bucureşti nu are nimic în comun cu valorile naţionale şi tradiţionale, cu adevărata spiritualitate.

Sigur, se poate vorbi mult despre „excepţionalismul” românesc, ca şi despre cel bulgar, de altfel. Îi pot fi decelate cauzele şi semnificaţiile. Ele se găsesc, fireşte, în natura tradiţiei religioase, în natura regimului şi a clasei conducătoare şi, nu în ultimul rând, în felul de a fi şi atitudinea populaţiei. Excepţionalismul cu pricina i-a costat mult atât pe români cât şi pe bulgari. Însuşi faptul că România, la finele lui 1989, şi Bulgaria, la începutul anului 1990, au fost ultimele ţări din lagărul socialist ce s-au despărţit de comunism e legat de “excepţionalismul” cu pricina. Care nu pare nici cu o iotă mai bun numai pentru că Elena şi Nicolae Ceauşescu şi-cine ştie?-poate şi Todor Jivkov sărbătoreau în intimitate şi “ilegalitate” Crăciunul sau Paştele.

        

 

Sursa:www.adevarul.ro

""