Autor 2370 vizualizări


Românii din Imperiul Austro-Ungar au participat la luptele Primului Război Mondial încă de la începutul conflictului. Aflați pe frontul din Galiția, ulterior pe cel din Italia, numeroși români au fost luați prizonieri sau au dezertat și au ajuns în lagărele din Rusia, Italia sau Franța. Intrarea României în război, alături de Antanta (1916) a condus la inițierea mai multor demersuri pentru încadrarea în Armata Română a prizonierilor români din teritoriile austro-ungare (Transilvania, Banat, Bucovina) aflați în lagărele din Rusia.

Ideea încadrării prizonierilor de război românim, aflați în Rusia, în Armata Română în vederea intrării în război împotriva Puterilor Centrale a apărut încă din perioada neutralității României. În primăvara anului 1916, Octavian Codru Tăslăuanu, fost ofițer în armata austro-ungară ce a dezertat în România în toamna anului 1914, l-a rugat pe Nicolae Filipescu, aflat vizită la curtea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei, pentru a negocia intrarea României în război de partea Antantei, să facă demersuri pe lângă partea rusă pentru integrarea prizonierilor români în Armata Română în eventualitatea intrării în război.

În septembrie 1916, generalul Alexandru Averescu a avansat aceeași idee într-un raport către regele Ferdinand, în vederea reorganizării armatei. De asemenea, lideri ai românilor transilvăneni aflați la București (Octavian Goga, Vasile Lucaciu) au făcut demersuri pe lângă autoritățile române solicitând măsuri pentru formarea unor detașamente de voluntari din prizonierii români aflați în Rusia.

La începutul anului 1917, aceste demersuri au fost reluate, însă s-au lovit de refuzul categoric al autorităților ruse. De același refuz s-au lovit și prizonierii români, care le solicitau rușilor permisiunea de a se alătura Armatei Române, în ciuda faptului că guvernul de la Petrograd a acordat un larg sprijin constituirii detașamentelor de voluntari formate din etnicii slavi din Imperiul Austro-Ungar (polonezi, cehi, slovaci, sârbi).

Înființarea Corpului Voluntarilor Români Ardeleni-Bucovineni

În cele din urmă, Ministerul de Război român a decis înființarea Corpului voluntarilor români ardeleni și bucovineni, alcătuit din prizonieri români din armata austro-ungară aflați în Rusia. Numărul acestora era estimat în august 1916 la peste 120.000 de soldați. La comanda nominală a corpului de voluntari a fost numit generalul Constantin Coandă, atașatul militar român pe lângă Marele Cartier General rus. La conducerea executivă a corpului a fost numit locotenent-colonelul Constantin Pietraru, însărcinat de autoritățile române să se ocupe de recrutarea voluntarilor și de organizarea lor.

Oficial, Corpul voluntarilor români ardeleni și bucovineni a fost înființat pe 16 martie 1917, cu sediul la Kiev. După abdicarea țarului Nicolae al II-lea, noul guvern de la Petrograd a fost mult mai îngăduitor cu prizonierii români care doreau să se înroleze voluntari pentru a lupta împotriva Puterilor Centrale.

Prizonierii români din Transilvania și Bucovina care au ales să intre în Armata Română au fost reuniți la Darnița, lângă Kiev. Aici a avut loc, în luna aprilie, o întrunirea delegaților prizonierilor români din Rusia, în urma căreia a fost emisă o proclamație (Declarația de la Darnița), prin care voluntarii români din Rusia se angajau să intre în lupta pentru îndeplinirea idealului lor, „de a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarchia Austro-Ungară în Una și nedespărțită Românie liberă și independentă”.

Primul detașament a fost organizat până la sfârșitul lunii mai și a pornit spre România la începutul lunii iunie. Voluntarii au ajuns la Iași pe 8 iunie 1917, fiind primiți într-o atmosferă de entuziasm general.

Prima manifestare de speranță într-o Românie Mare, cu ocazia încorporării în armata română și a depunerii jurământului de fidelitate față de rege a 300 de ofițeri și a 1.500 de soldați bucovineni și transilvăneni, prizonieri ai rușilor, care au cerut să servească România. […] Aceste trupe, îmbrăcate și înarmate de ruși, se prezintă bine”, nota în memoriile sale generalul Henri Mathias Berthelot, șeful misiunii militare franceze în România.

După un stagiu de instrucție de patru săptămâni, voluntarii au fost repartizați în patru regimente. Ei au luat parte la bătălia de la Mărășești din vara anului 1917. Pe 28 noiembrie 1917, Marele Cartier General al Armatei Române a decis reunirea tuturor voluntarilor români din teritoriile aflate în componența Imperiului Austro-Ungar într-un corp separat: Comandamentul Corpului Voluntarilor Români Ardeleni-Bucovineni cu sediul la Hârlău. Comandantul acestei unități a fost numit colonelul Marcel Olteanu.


Voluntari ai Regimentului Nr. 2 Alba-Iulia din Corpul Voluntarilor Români Ardeleni-Bucovineni, la Bacău, în 2 decembrie 1917

La aceiași dată și-a încetat activitatea Corpul Voluntarilor Români Ardeleni-Bucovineni din Rusia, ca urmare a tulburărilor majore din fostul Imperiu Țarist. Bazinul de recrutate a fost extins, la noua unitate aderând și voluntari, refugiați sau prizonieri din România, Italia și Statele Unite. În același timp, după preluarea puterii în Rusia de guvernul bolșevic (7 noiembrie 1917), recrutarea prizonierilor români a devenit din ce în ce mai dificilă, urmând a înceta cu totul la începutul anului 1918.

Până în martie 1918, din rândul prizonierilor români din Rusia, au fost recrutați 396 de ofițeri și 9.721 de soldați. Dintre aceștia, 374 de ofițeri și 8.261 de soldați au fost trimiși în România, iar restul au rămas în Rusia după data de 7 februarie 1918, pentru a păzi depozitele Armatei Române.

Corpul Voluntarilor Români Ardeleni-Bucovineni și-a încetat activitatea în mai 1918, după ce România a semnat la București o pace separată cu Puterile Centrale (7 mai).

Foto sus: Voluntari ardeleni întâmpinați de generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General al Armatei Române, în fața gării din Iași (iunie 1917)

Bibliografie:

General-maior (r) dr. Mihail E. Ionescu (coordonator), Românii în „Marele Război”. Anul 1917. Documente, impresii, mărturii, Editura Militară, București, 2018.
Glenn E. Torrey (ed.), Generalul Henri Berthelot. Memorii şi corespondenţă 1916–1919, editura Militară, București, 2012.