Autor 4852 vizualizări


În scopul instituirii unei poliții unitare pe întreaga țară, cât și pentru evitarea conflictelor de atribuții, Legea de organizare a Poliției Generale a Statului din 23 iulie 1929 a reformat Direcția Poliției și Siguranței Generale (DPSG) și a transformat-o în Direcția Generală a Poliției (DGP). Noua instituție exercita poliția generală a statului pe întreg teritoriul urban al țării, colabora cu Inspectoratul General al Jandarmeriei, care executa atribuțiile de poliție generală a statului pe teritoriul rural al țării, colabora informativ cu organele militare, prin Serviciul „S”(ecret) al Marelui Stat Major, cu Secția a II-a din Marele Stat Major al Armatei și cu birourile statistice din Ministerul Apărării Naționale1.

În același scop, Brigăzile Centrale ale fostei DPSG, în număr de patru, au fost desființate, atribuțiile și activitatea acestora fiind preluate și concentrate într-un singur organism numit: Corpul Detectivilor - instituție despre a cărei geneză vom trata în rândurile următoare.

De ce acest interes? Deoarece documente de arhivă recent identificate dezvăluie aspecte inedite privind culisele înființării Corpului Detectivilor, în sensul că temuta instituție a statului român a fost organizată după modelul și cu sprijinul britanicilor de la Scotland Yard2.

Cine era și cu ce se ocupa Corpul Detectivilor?

Conform Legii de organizare a Poliției Generale a Statului din 23 iulie 1929, activitatea Corpului Detectivilor se desfășura în Capitală și, în anumite cazuri, își extindea activitatea în Provincie, prin echipe volante.

Corpul Detectivilor culegea informații, prin toate mijloacele tehnice informative (informatori, filaj, supraveghere, interceptări telefonice, de corespondență etc.), se ocupa cu prevenirea, descoperirea și urmărirea infracțiunilor împotriva ordinii publice și a Siguranței Statului, în cadrul legilor în vigoare și a actelor de guvernământ, supunând rezultatul cercetărilor Directorului General.

Activitatea Corpului Detectivilor se desfășura prin secții, ulterior grupe, care urmăreau problemele ce interesau ordinea publică și Siguranța Statului, după cum urmează:

Secția I: se ocupa de activitatea partidelor politice, studenților, asociațiilor profesionale fără scop lucrativ, asociațiilor și sectelor religioase, corpurilor profesionale, românilor macedoneni și francmasoneriei. Problema muncitorească era urmărită numai informativ, Secția semnalând lipsurile și nemulțumirile de ordin profesional autorităților competente. În perioada celui de Al Doilea Război Mondial, Secția I-a a urmărit și activitatea mișcării legionare (prin Secția legionari) și pe cea a mișcării comuniste (prin Secția comuniști);

Secția a II-a: denumită și Brigada Mobilă, se ocupa cu urmăriri și cercetări de drept comun în Capitală și Provincie. Din octombrie 1938, secția a avut atribuții și în urmărirea activității comuniste, mișcarea muncitorească, problema evreiască etc.;

Secția a III-a: se ocupa de activitatea desfășurată de: grupurile și partidele politice ale minorităților; iredentiști; străinii suspecți; legațiile străine din București și legăturile lor cu cetățenii străini aflați pe teritoriul țării sau cu grupurile politice ale minorităților naționale; emigranții ruși (albi); problema evreiască (din octombrie 1941, această chestiune a trecut la Secția a II-a);

Secția a IV-a: s-a ocupat cu urmărirea activității mișcării comuniste, a partidelor și grupărilor de stânga și de problema muncitorească;

Secția a V-a: avea atribuții exclusive de filaj;

Secția a VI-a: realiza paza familiei Regale și a înalților demnitari ai statului, în colaborare cu Prefectura Poliției Capitalei și Inspectoratul General al Jandarmeriei;

Echipa Specială și Economică: se ocupa cu supravegherea și filajul înalților funcționari de stat, conform ordinelor Președinției Consiliului de Miniștri și ministrului de Interne. Ulterior, activitatea acestei echipe a fost limitată numai la informații de ordin economic, iar o parte din personal a fost trecut la Direcția Poliției Judiciare, constituind o Echipă Specială pe lângă această direcție cu atribuții exclusive de cercetări în materie de drept comun.

Echipa de interceptări telefonice: funcționa în localul Societății Anonime a Telefoanelor, intercepta diferitele convorbiri telefonice care interesau Siguranța Statului, ordinea publică și unele cercetări mai importante. Interceptările erau ordonate de forurile superioare, iar unele cerute direct de autoritățile de colaborare (precum: Serviciul „S”(ecret)/Serviciul Special de Informații, Marele Stat Major al Armatei; Parchetul militar și cel civil);

Biroul de Siguranță al Gării de Nord: semnala deplasările persoanelor date în obiectiv; primea reclamații referitoare la infracțiunile săvârșite pe calea ferată etc.;

Poliția Aeroportului Băneasa: avea atribuțiile oricărei poliții de frontieră și anume: controlul documentelor de călătorie, asistență dată organelor vamale, controlul bagajelor și al persoanelor care călătoreau cu avionul, identificarea celor urmăriți și semnalați (antiterorism);

Secretariatul Corpului Detectivilor: lucra corespondența și ținea evidența internă; repartiza lucrările pe secții, potrivit rezoluției șefului Corpului Detectivilor etc. Din octombrie 1938, acest Secretariat întocmea zilnic printr-un birou special un buletin informativ al instituției3.

Așadar, Corpul Detectivilor era un organ de informații, contrainformații și contraspionaj, echipele sale fiind trimise pentru informații sau cercetări mai complicate în diverse centre importante din țară, sens în care Corpul Detectivilor îndeplinea rolul de organ central (național) de siguranță, prin antiteză cu organele similare exterioare (locale) ale Direcției Generale a Poliției. Pe lângă diversele organe ale Poliției administrative, centrale și teritoriale (locale), Corpul Detectivilor avea agenți atașați, cu competență teritorială pe întreg cuprinsul țării.

Stabilirea contactelor: punctarea și tatonarea britanicilor

Când s-a pus problema reformării sistemului național de Siguranța Statului și Apărare Națională, autoritățile române au studiat mai multe sisteme militare și organizații de poliție din Europa, inclusiv americane (de exemplu, Poliția din New York).

În cazul Internelor, ministrului I. Gh. Duca și lui Eugen Cristescu, director în Siguranța Statului, le-au fost prezentate o serie de rapoarte referitoare la organizarea acestor secții de poliție, la statutul polițistului, metodele de recrutare ale acestora, organizarea școlilor de pregătire, materiile predate etc.

Dintre toate sistemele de poliție analizate, Scotland Yard-ul a stârnit interesul polițiștilor români, considerându-se că metodele aplicate de instituția britanică corespundeau cel mai bine necesităților din România, iar o eventuală colaborare în acest sens era înlesnită și de mai vechile contacte existente între structurile noastre speciale și cele din Marea Britanie.

Cu toate acestea, nu s-a acționat direct. Documentele noastre de arhivă relevă că înainte de „abordaj” românii au reușit să intre în posesia unor date „sensibile” cu privire la ramificațiile spionajului britanic în spațiul Balcanic. De exemplu, în martie 1927, printr-o infiltrare spectaculoasă a unui agent român în cadrul spionajului german (tocmai la Amsterdam), Serviciul de informații externe al DPSG din România, camuflat la Legația noastră din Viena, a intrat în posesia întregii organigrame a British Intelligence Service din Balcani4. Prin această performanță, cu resursele altora, românii aveau acum o imagine de ansamblu a rezidenților spionajului britanic din zona noastră de interes, ocazie cu care s-a trecut la punctarea unora dintre ei cu scopul de a-i „determina” să susțină „cauza românească” pe lângă forurile decizionale din Marea Britanie.

Dar iată faptele! La 16 martie 1927, agenții români de la Viena au raportat Centralei că „Poliția de stat engleză, Intelligence Service, a expediat în ultimul timp mai multe echipe în Balcani pentru a studia situația politico-militară din aceste state”5, sens în care agentul englez Lawson se afla deja în România. O anexă a raportului detalia: „Serviciul de contraspionaj german din Berlin a intrat în posesia unor informații prin care i se comunică de către agenții lor de spionaj din Londra că oficiul Intelligence Service a detașat mai multe grupe la Serviciul Amiralității engleze, intitulat Board of Admirality, pentru a face informațiuni de spionaj în regiunea Sud-Est europeană [toate subl. în original, n.n.]. Redăm mai jos cele 7 grupe de agenți cu echipele lor care, probabil, că vor trece și prin țara noastră:

  • Grupa I-a: lt. Mc.Tomson; maior H. Stephens;
  • Grupa a II-a: H.W. Foxter; Ernest Mellon; A.D. Green; J.S. Farny; E.W. Campbell; G.J. Jenkins; W. Harrison
  • Grupa a III-a: T.S. Buxton; Herbert Phillips; J. Coleman; Robert G. Walker; G.L. Sunshild; David Atkkins; Henry J.S. Hydmill; D.R. Ellis;
  • Grupa a IV-a: F.L. Brown; lt. S. Ross; Alfred Dunlop; Isaac V.D. Borg; William Anderson; A. Page; N.H. Dan; A.E. Tinsly; G.T. Pearson;
  • Grupa a V-a: J.P. Newton;
  • Grupa a VI-a: Walter Carson; J.H. Forster; W. Hart; H.S. Stone; T.C. Brams; Norbert Jackson; G.H. Cooper;
  • Grupa a VII-a: G. Deans; S.K. Fleming; B.G. Lawson6.

Referitor la cei subliniați în text, agenții noștri din Viena avertizau Centrala că respectivii desfășurau acțiuni informative pe teritoriul nostru național. În cazul lui B.G. Lawson, se atenționa că numitul își „are domiciliul la Londra, E.C.2 Devonshire House, 136 Bishopgate, având pașaportul englez pe numele adevărat și urmează a se afla curând la București, sau Chișinău”. Câteva zile mai târziu, din Viena s-a alertat că „Lawson a plecat din localitatea Vlüssingen (din Olanda) acum 15 zile spre România” și, „întrucât, probabil, că nu am fost avizați oficial de călătoria sa de studii la noi în țară, ar fi important să se facă informații la hotelurile din București și Chișinău pentru a urmări eventuala sa activitate”7.

Așadar, nimic lăsat la voia întâmplării.

Negocierile cu Scotland Yard - sprijinul acordat părții române

Din documentele de arhivă identificate, puține dealtfel, rezultă că negocierile româno-britanice au fost destul de anevoioase. Fiind vorba de o chestiune de Siguranța Statului, în speță de înființarea unui serviciu secret, acestea s-au purtat pe cale ierarhică, între responsabili din conducerea Corpului Detectivilor și Scotland Yard, între conducerea generală a polițiilor din cele două state, prin miniștrii de resort, via Ministerul Afacerilor Externe din România, respectiv Foreign Office din Marea Britanie. La Direcția Generală a Poliției din România a fost deschis „Dosarul Anglia” cu nr. 13 7608.

La 12 august 1929, dr. Nicolae Stan Emanuel, Directorul General al Poliției București, a trimis o adresă șefului Metropolitan Police Londra - New Scotland Yard, în care i-a expus următoarea situație: „Guvernul român, din dorința de a moderniza Poliția Statului nostru, a elaborat o nouă lege de organizare a Poliției Generale a Statului [subl. în original, n.n.], în care se prevede și înființarea unui Corp de Detectivi, care să fie repartizați pe lângă fiecare unitate polițienească. Pentru ca acest Corp de Detectivi să fie unul cât mai apropiat de al celor care funcționează pe lângă poliția statelor cu organizații de acest nivel mai vechi și mai experimentate, Dl Ministru de Interne m-a însărcinat să fac apel la bunele Dvs oficii, cu rugămintea să binevoiți a ne comunica dacă s-ar putea ca un instructor de detectivi, sau un detectiv versat, din Metropolitan Police Londra, să primească misiunea de a veni la București, pe un timp determinat, spre a da îndrumările necesare organizării Corpului de Detectivi, în conformitate cu mijloacele cele mai moderne ale civilizației și științei în materie de Poliție (...). Ministerul de Interne din România își ia angajamentul să suporte toate cheltuielile de deplasare și întreținere a persoanei desemnate de Dvs, cum și să-i servească retribuțiunea ce i se va cuveni (...)”9.

În octombrie 1930, pentru a dinamiza tratativele, Eugen Cristescu, directorul Poliției de Siguranță, s-a deplasat la sediul Scotland Yard, unde „a convenit cu șefii poliției londoneze ca să fie trimis în România, la dispoziția Poliției noastre de Siguranță, un polițist englez, pentru a o pune la curent cu metodele adoptate de Poliția engleză, Scotland Yard - Metropolitan Police Service10.

În februarie 1932, o adresă a MAE relevă că Legația României din Londra a primit sarcina să „intervină la Foreign Office pentru a obține permisiunea autorităților locale competente pentru ca „un polițist englez să fie atașat pe lângă Poliția Română în scopul de a o pune la curent cu metodele adoptate de Poliția engleză, Scotland Yard și Metropolitan Police Service”. Partea română sublinia că „acest polițist trebuie să fie specializat în organizarea și funcționarea Corpului de Detectivi” și că „durata acestei însărcinări urma să fie de patru luni”.

La 14 martie 1932, Legația României de la Londra a comunicat la București că autoritățile britanice, prin Departamentul de Investigații Criminale (Judiciare, sau Scotland Yard, n.n.), au avizat pozitiv solicitarea Guvernului român, în speță a Ministerului de Interne, și că „persoana desemnată să fie trimisă în România este maiorul Arthur James McCoy, fostul șef Inspector de Investigații Criminale de la Poliția din Liverpool, care a servit ca membru în Misiunea Britanică de poliție din Grecia, din februarie 1930 și până în decembrie 1931”. Că „dacă Guvernul României este de acord, urmează a se stabili condițiile concrete pentru punerea în practică a celor convenite”11.

Cu precizarea că în România, ca urmare a materialelor informative și a instrucțiunilor sosite de la Scotland Yard, Corpul Detectivilor devenise deja o realitate.

În final, maiorul Arthur James McCoy sosește la București, unde își îndeplinește misiunea ordonată de statul britanic. Sunt semnalate apoi în Capitală alte cadre ale British Intelligence Service cu sarcina de a consilia la organizarea și activitatea Corpului Detectivilor, de exemplu: Oscar John F. Keatinge, „membru al Intelligence Service”, care la 18 mai 1932 a sosit de la Viena sub acoperirea de „director de bancă”. Sau la 29 iulie 1933, când la Hotel Stănescu a sosit din Alexandria, Egipt, „specialistul egiptean de poliție Mokhtar Zaher Effendi, care a făcut o vizită la Direcția Generală a Poliției pentru a cunoaște metodele adoptate de Poliția Română”, egipteanul fiind trimis de „Comandantul Poliției din Suez”12, zonă controlată atunci de englezi.


În primăvara lui 1932, pentru sprijinul acordat în chestiunea Corpului Detectivilor, directorul Eugen Cristescu (foto sus) a mulțumit d-lui John Moylan, „administratorul financiar al Scotland Yard”, și d-lui Leonard V. Harrison, care „lucra” la „Biroul Higienei Sociale” din New York, probabil acoperit în această funcție – căci numele său apare în organigrama Intelligence Service în Balcani (anul 1927). De asemenea, Eugen Cristescu solicita celui din urmă să-i trimită un exemplar din viitoarea ediție a lucrării „Sistemele polițiilor europene”13. Precizăm că pe lângă funcția de director al Siguranței Generale din România, Eugen Cristescu era pe atunci și membru al Comisiei Internaționale de Poliție, care se întrunea periodic la Haga, poziție din care românul avea contacte profesionale și de prietenie cu șefii serviciilor de siguranță din diverse state14.

La 11 iulie 1932, Eugen Cristescu îi mulțumește și lui (sir) Edmund P. Mulrooney, de la Police Commission of City of New York pentru primirea unei copii după Annual Report for the City of New York Police Department. Anterior, Eugen Cristescu i-a trimis respectivului un bogat material documentar referitor la Poliția Română, material folosit la raportul anual citat.

Colaborarea româno-britanică, devenită continuă și sistematică, se relevă și la 14 mai 1934, când șeful Scotland Yard (The Commissioner of Police of the Metropolis, New Scotland Yard, London) a trimis părții române, d-lui comisar șef Nicolae Turcu: „Regulamentele Poliției din Anglia și Wales”, împreună cu Regulamentele similare privitoare la „Poliția feminină” din Regatul Marii Britanii.

De asemenea, șefii Poliției Române au primit din partea d-lui John Moylan (administratorul financiar de la New Scotland Yard) recent apăruta lucrare intitulată: Scotland Yard and the Metropolitan Police, cu mențiunea: „Pentru a vă ajuta în munca și metodele moderne de Poliție”15.

Nu în cele din urmă, conducerea Corpului Detectivilor a fost încredințată inspectorului Vintilă Ionescu, la rândul lui un „detectiv versat”. Încă din mai 1910, acesta era șeful Serviciului de Contraspionaj Militar de pe lângă Direcția Poliției și Siguranței Generale, un serviciu mixt creat în comun de DPSG și Marele Stat Major al Armatei16.

Poliția română s-a interesat și de sistemul de selecție și instruire al cadrelor din Scotland Yard

Din materialele studiate la înființarea Corpului Detectivilor, reiese că șefii Poliției Române s-au interesat în mod special de sistemul utilizat de Poliția britanică pentru selecția candidaților și evoluția funcționarilor în carieră. S-a stabilit că acesta era: practic, dinamic și gradual, adică, am spune noi, un fel de „selecție naturală”. Spre comparație, sistemul omolog al Poliției Române era aproape complet opus. După angajare, polițiștii români rareori treceau de la un departament la altul, aceștia având funcții fixe și cariere certe.

Dar iată cum era organizată selecția candidaților și cum decurgea algoritmul unei cariere la Scotland Yard:

În perioada preînființării Corpului Detectivilor, lui Eugen Cristescu i-a fost prezentat și materialul intitulat „Educația profesională a unui polițist englez”, autor Cecil C. H. Moriarty, „comandantul sergenților din Birmingham”. Astfel, conform procedurilor britanice, personalul polițienesc în menționatul oraș pentru a putea fi admis definitiv în Serviciul Poliției, candidatul depunea o cerere și completa niște instrucțiuni, care erau trimise comandantului sergenților (șeful forței polițienești) împreună cu trei mărturii scrise despre moralitatea candidatului. Apoi, Poliția efectua o anchetă cu privire la veridicitatea mărturiilor, cum și la locurile de muncă anterioare ale candidatului. Dacă era căsătorit, se ordona o anchetă relativ și la soție. Dacă rezultatul era favorabil, candidatul era pus pe lista celor acceptați. Celor din Birmingham se recomanda să se încorporeze în alte orașe, deoarece „nu este indicat ca un polițist să își exercite funcțiunile în județul său natal (...)”17.

Când se întrunea un număr suficient de candidați acceptați (20-30), erau chemați la examen. Aceștia erau măsurați, cântăriți și examinați din punct de vedere medical, apoi examinați la ortografie și aritmetică. Dacă treceau toate aceste probe, cei admiși erau prezentați comandantului forței polițienești, care se întreținea cu fiecare în parte, iar dacă era satisfăcut de felul cum s-a prezentat candidatul, acesta era primit în Corpul Sergenților, ca sergent practicant. Atunci, era repartizat la Divizie și urma Școala pregătitoare. Primea uniforma, dar la școală se îmbrăca civil. Cursurile durau trei luni, timp în care practicantul le frecventata zilnic, iar seara mergea în patrulare timp de trei ori pe săptămână. Cursanții erau instruiți în următoarele specialități: îndatoririle unui polițist, legislație, legea explozibilor, dactiloscopie, investigații judiciare, aritmetică, gramatică, stil, geografie, gimnastică, prim-ajutor etc.

Ținând seama că „majoritatea recruților erau oameni care au părăsit de mult timp școala și au pierdut obiceiul de a studia, cursurile erau predate în mod gradual. După primele săptămâni, mai aride, elevii inteligenți începeau a face progrese rapide. După cele trei luni, dacă practicantul făcea progrese satisfăcătoare înceta a mai urma cursurile de zi și intra în Corpul Sergenților, în serviciul efectiv, dar continua să frecventeze cursuri serale, așa zise literare (compoziție, citire, geografie, aritmetică, cunoștințe generale)”. Aceste cursuri durau 14 săptămâni, de trei ori pe săptămână, de la 7 la 9 ore. La sfârșit, practicantul depunea un examen, iar dacă nu reușea mai urma o serie de cursuri. Dacă și în acest caz era respins la examen, el era descalificat, adică socotit incapabil.

După 9 luni de serviciu efectiv, practicantul era chemat la examenul final. Dacă nu reușea nici la acesta, i se mai acorda o șansă înainte de a fi demis. În cazul celor reușiți, după ce-și încheiau stagiul de practică de 12 luni, candidatul era confirmat în fața Comitetului de Pază și devenea gardian al Forței Publice.

Pentru cei care doreau să evolueze în carieră se țineau alte cursuri serale. Cei care se evidențiau în serviciu și dădeau dovadă de abilități excelente în descoperirea crimelor erau detașați ca detectivi la Departamentul de Poliție Judiciară (adică Scotland Yard). Aici, lucrau sub directivele unor detectivi experimentați, care îi învățau partea practică a meseriei. Aici ei urmau alte cursuri speciale, de patru ori pe săptămână, timp de 6 săptămâni. Se instruiau în Codul Penal și li se țineau conferințe speciale în materie de cercetări judiciare. La finalul instruirii, dădeau examen, scris și oral, în fața șefului Departamentului de Investigații Judiciare. Dacă treceau cu succes și aveau calitățile necesare pentru a deveni buni detectivi, erau trecuți definitiv la Departamentul de Investigații Judiciare18.

Așadar, notăm că în sistemul britanic de poliție candidații nu erau admiși dintr-o singură dată la diverse specializări, ci toți candidații acceptați începeau cu baza muncii de poliție, parcurgeau diverse etape de instruire practică și teoretică, apoi în funcție de rezultatele excelente avute în munca de poliție, dar și a interesului propriu manifestat pentru perfecționarea teoretică, printr-o riguroasă selecție graduală se făcea admiterea în funcțiile care solicitau cunoștințe mai complexe în activitatea de poliție.

Mai mult, inclusiv sistemul britanic de pregătire a polițiștilor se afla în plină evoluție, proces care și el era monitorizat de cei din Poliția română. Astfel, prin anul 1936, într-un raport al Direcției Generale a Poliției se arăta că marele reformator al Poliției Metropolitane (Scotland Yard) era lordul Hugh Trenchard19, „progres care a început în anul 1932”. Potrivit polițiștilor români, meritul acestuia era că „a cerut înființarea unei Școli de Poliție, la Mendon, pe care presa de stânga a luat-o în râs, aflând că elevii destinați criminalisticii și cercetării spionilor proveneau din rândul școlilor selecte, unde este obligatoriu să ai costum de serată”. Conform lordului Trenchard: „Este extrem de necesar să se ridice în mod considerabil nivelul Poliției, întrucât criminalul a devenit mai abil, mai mobil, mai științific, astfel că metodele întrebuințate contra sa trebuie să fie mai elastice și mai subtile”20.

Considerații de final

Conducerea statului român din acele vremuri căuta soluții pentru întărirea și eficientizarea sistemului de Siguranța Statului și Apărare națională. Au fost analizate și comparate diverse sisteme utilizate în statele occidentale. S-a optat pentru sistemul britanic datorită performanțelor notabile obținute pe teren împotriva celui mai agresiv sistem de spionaj din lume, cel sovietic (de tip hibrid), sub toate formele și manifestările sale: spionaj militar (Razvedupr), agitație-terorism (GPU – Direcția politică a securității statului) și propagandă (Komintern). Iar România era amenințată direct de regimul politic din URSS.

În particular, Scotland Yard a fost luat ca reper pentru organizarea unei instituții similare, numită Corpul Detectivilor. Era doar o etapă. Căci încă din noiembrie 1927, Mihail Moruzov (foto sus) începuse să organizeze Serviciul S(ecret) al Secției a II-a a Marelui Stat Major după modelul British Intelligence Service. Proiectul lui Mihail Moruzov, cerut de conducerea statului și Armatei Române, prevedea ca toate serviciile de informații ale statului să fie unificate într-o singură Direcție la Președinția Consiliului de Miniștri.

Brigăzile Centrale ale DPSG au fost unificate în cadrul Corpului Detectivilor, iar, la Marele Stat Major al Armatei Române, Secția Informațiilor s-a contopit cu Secția Contrainformațiilor într-o singură entitate informativă numită Secția a II-a, care coordona și un serviciu de informații în țările vecine21. Mai mult, în anul 1931, Serviciul S(ecret) a fost scos de sub tutela Secției a II-a și a intrat în subordinea directă a Marelui Stat Major, unde pentru Mihail Moruzov a fost creat încă din anul 1929 postul de șef al Serviciului Secret din Marele Stat Major al Armatei22.

Prin urmare, pachetul legislativ din anul 1929 asta urmărea, unificarea comunității de informații din România (civilă și militară) după modelul existent în Marea Britanie.

În ansamblu, Corpul Detectivilor și Serviciul S(ecret) al Armatei se completau reciproc ca structuri de informații, contrainformații și contraspionaj. În primăvara lui 1937, s-a mers mai departe și s-a decis unificarea acțiunii Corpului Detectivilor cu cea a Secției Contrainformații a Serviciului S(ecret), astfel că acțiunea contrainformativă, însumată, a Serviciul S(ecret) a devenit foarte puternică.

Niky Ștefănescu, șeful Secției Contrainformații/contraspionaj din Serviciul S, este delegat cu conducerea Corpului Detectivilor și racordarea activității acestuia la cea a Serviciului S23. Astfel, din punct de vedere operativ, Corpul Detectivilor (Ministerul de Interne) s-a subordonat direct lui Mihail Moruzov (Ministerul Apărării Naționale). Comparativ, putem afirma că astăzi Serviciul Român de Informații reprezintă o însumare a ceea ce a reprezentat, în perioada Interbelică, Corpul Detectivilor și Serviciul S(ecret) al Armatei.

Dar să revenim pentru moment la colaborarea româno-britanică a vremii. Este de presupus că structurile noastre speciale și cele britanice se susțineau reciproc24, dar asta nu însemna că spionii lor „zburdau” necunoscuți pe spațiul nostru de interes. De pildă, la 5 ianuarie 1934, Mihail Moruzov semnala următoarele cu privire la „activitatea agenților internaționali de spionaj”: „Grecia este centrul Intelligence Service englez îndreptat împotriva Turciei, Iugoslaviei și Albaniei. Principalul centru al Intelligence Service din Grecia s-ar afla la Atena, str. Pezmajoglu, centru aflat în comunicație și, totodată, camuflat la Secția Secretă a Pașapoartelor de la Consulatul Marii Britanii. La acest centru se află în permanență cpt. Harrison, fost în Turcia, care lucrează cu agenții: Karl Ulbrik, Jack Tunda, Nicola Terenkoff, Ferdinand Voghettis. La Salonic, Intelligence Service posedă un birou pe str. Mussis nr. 3, unde vine un oarecare Jean Mosseris, care lucrează în Turcia”. În legătură cu acest centru, continua Moruzov, „este și ex-cpt. Bennet, despre care se crede că ar lucra și pentru ruși. El are legături cu Haim Botton; un anume König; Bozovici, sau Pazarovici”25. Notăm, desigur, că numitul cpt. Harrison este probabil același Leonard V. Harrison, prezent în organigrama din 1927, care apoi, în 1932, „lucra” la „Biroul Higienei Sociale” din New York.

Sugestivă pentru această colaborare este și o întâmplare din timpul pregătirii reluării relațiilor diplomatice româno-rovietice. Astfel, la 6 septembrie 1934, organele speciale române erau notificate că de la Intelligence Service s-a primit o înștiințare că rezidentul din București al acestui serviciu englez a primit ordin din Marea Britanie pentru a organiza în România un Serviciu Special destinat supravegherii activității reprezentanților sovietici din București, în special de a identifica aparatul GPU care va funcționa pe lângă Legația sovietică din București. Că „în fruntea acestui serviciu ar fi numit Axacov Sivers Serghie, fost ofițer rus, care până în prezent a fost șeful Serviciului Special al Intelligence Service [contra URSS, n.n.] cu rezidența la Rezina”26, jud. Orhei, Nistru.

Și încă ceva. Corpul Detectivilor și Serviciul S al Armatei au avut la cârmă pe unii dintre cei mai de seamă profesioniști ai intelligence-ul românesc, ne referim aici la: Vintilă Ionescu, Mihail Moruzov și Eugen Cristescu. Dacă ultimii sunt mai bine cunoscuți publicului, în noiembrie 1940 Eugen Cristescu era desemnat în funcția de Director General al Serviciului Special de Informații (fostul Serviciu „S”), despre Vintilă Ionescu se cunosc puține lucruri. Or, acesta a fost unul din mentorii lui Mihail Moruzov, fiindu-i șef încă din anul 1909. În mai 1910, am notat că Vintilă Ionescu a fost numit șef al Serviciului de Contraspionaj Militar de pe lângă Direcția Poliției și Siguranței Generale, creat în comun de DPSG și Marele Stat Major al Armatei. În anul 1924, Vintilă preia conducerea Inspectoratului General de Siguranță Iași, poziție din care a coordonat Centrul Informativ pentru Teatrul de Operații din Est, structură acoperită a DPSG și a Marelui Stat Major al Armatei și destinată combaterii spionajului sovietic. Așadar, profesionalismul desăvârșit, vasta experiență și prestigiul câștigat pe „frontul invizibil” sunt valorile care l-au recomandat pe Vintilă Ionescu în funcția de șef al nou constituitului Corp al Detectivilor. Când Corpul Detectivilor va trece sub coordonarea Serviciului S al Armatei, Vintilă Ionescu intră la Marele Stat Major al Armatei, apoi va trece ca director la Poliția de Siguranță a Prefecturii Poliției Capitalei. A fost o viață întreagă dedicată contraspionajului27.

Prin urmare, aceasta este povestea „regăsită” a înființării Corpului Detectivilor, flancat de cei „trei crai” ai informațiilor românești.

Note:

1. Biblioteca Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul”, Fond Documentar nr. 151, material intitulat: „Atribuțiuni – Direcția Generală a Poliției și Siguranței Statului” (1920-1940).
2. Forța de poliție londoneză a fost creată în anul 1829, comanda instituției fiind asigurată din sediul situat în Whitehall, cu intrarea publicului prin strada Great Scotland Yard, denumire care în timp s-a răsfrânt asupra întregului Departament de Investigații Criminale (sau Juridice). După anul 1890, când au fost adăugate noi construcții sediului Departamentului de Investigații Criminale, acesta a devenit cunoscut și sub denumirea de New Scotland Yard; vezi și https://www.britannica.com/topic/Scotland-Yard.
3. Biblioteca Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul”, Fond Documentar nr. 151, material intitulat: „Atribuțiuni – Direcția Generală a Poliției și Siguranței Statului” (1920-1940).
4. British Intelligence Service era serviciul de informații al Foreign Office (ministerul afacerilor externe al Marii Britanii), n.n.
5. Arhiva Serviciului Român de Informații (în continuare se va cita: ASRI), Dosar nr. 8228, vol. 1, „Poliția engleză, 1927-1941”, f. 1.
6. ASRI, Dosar nr. 8228, vol. 1, „Poliția engleză, 1927-1941”, f. 1.
7. ASRI, Dosar nr. 8228, vol. 1, „Poliția engleză, 1927-1941”, f.1.
8. ASRI, Dosar nr. 8228, vol. 1, „Poliția engleză, 1927-1941”, f. 5 și următ.
9. ASRI, Dosar nr. 8228, vol. 1, „Poliția engleză, 1927-1941”, f. 5 și următ.
10. ASRI, Dosar nr. 8228, vol. 1, „Poliția engleză, 1927-1941”, f. 14.
11. ASRI, Dosar nr. 8228, vol. 1, „Poliția engleză, 1927-1941”, f. 14 și următ.
12. ASRI, Dosar nr. 8228, vol. 1, „Poliția engleză, 1927-1941”, f. 31.
13. ASRI, Dosar nr. 8228, vol. 1, „Poliția engleză, 1927-1941”, f. 14 și următ.
14. Cristian Troncotă, România și Frontul Secret, 1859-1945, Editura Elion, București, 2008, p. 137.
15. ASRI, Dosar nr. 8228, vol. 1, „Poliția engleză, 1927-1941”, f. 57.
16. Pentru detalii a se vedea: Sorin Aparaschivei, Sistemul Național de Informații de la Regulamentul Organic și până după Războiul de Reîntregire Națională, Editura Militară, București, 2018.
17. ASRI, Dosar nr. 8228, vol. 1, „Poliția engleză, 1927-1941”, f. 5 și următ.
18. ASRI, Dosar nr. 8228, vol. 1, „Poliția engleză, 1927-1941”, f. 5 și următ.
19. Hugh Trenchard (3 feb. 1873 – 10 feb. 1956) este considerat „părintele” Forțelor Aeriene Regale britanice (RAF), în anul 1927 a devenit primul mareșal al RAF, servind apoi câțiva ani drept comisar în cadrul London Metropolitan Police; conform: https://www.westminster-abbey.org/abbey-commemorations/commemorations/hugh-trenchard.
20. ASRI, Dosar nr. 8228, vol. 1, „Poliția engleză, 1927-1941”, f. 35.
21. ASRI, Dosar nr. 2652, ff. 155-162.
22. Pe larg despre subiect în: Sorin Aparaschivei, Florin-Badea Pintilie, Din istoria oficială a contraspionajului românesc, perioada 1918-1945, Editura Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul”, București, 2018, pp. 71-78.
23. ASRI, Dosar nr. 20954, Vol. 12, f. 228.
24. Informații privind prezența unor agenți britanici în România puteți afla și la: Dennis Deletant, Activități britanice clandestine în România în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Editura Humanitas, București, 2019.
25. ASRI, Dosar nr. 8228, vol. 1, „Poliția engleză, 1927-1941”, f. 49.
26. ASRI, Dosar nr. 8228, vol. 1, „Poliția engleză, 1927-1941”, f. 53.
27. ASRI, Dosar. nr. 20954, Vol. 14, f. 201.
""