Autor 16183 vizualizări


Violul s-a fixat ca sentiment de responsabilitate morală, fiind una dintre problemele serioase cu care se confruntă elementele şi factorii de control social. Este foarte dificil a defini propriu-zis violul. Imaginea acestei infracţiuni a fost distorsionată de-a lungul timpului. Factorii sunt multiplii şi diferă de la o societate la alta.

Într-o primă parte, această lucrare este dedicată evoluţiei reglementărilor juridice cu privire la infracţiunea de viol în secolul al XIX-lea, iar în cea de a doua parte, profilului fizic cât şi psihic al violatorului, al celui care comite un delict sexual.

Introducere

Coordonatele spaţio-temporale ale lucrării de faţă se vor întinde între:Franţa Vechiului Regim [1], Franţa secolului al XIX-lea cât şi spaţiul românesc.

Înainte de toate, doresc să lămuresc unele caracteristici ale modului în care infracţiunile erau judecate:în funcţie de mediul social în care acestea erau săvârşite;mai pe scurt, incompatibilitatea dintre anumite forme de crimă şi civilizaţia sau mai bine spus nivelul de civilizaţie. Consider că acestea sunt nişte reguli universale, nescrise, care jucau un rol major în Epocă.

Astfel în mentalitatea colectivă a vremii, locurile unde predomină ignoranţa şi superstiţia(mediul rural, nesecularizat) sunt fundamental diferite de cele unde pătrund progresul, civilizaţia, lumina(oraşul).

Alte detalii care se cer precizate pentru a putea continua sunt tot de natură socială şi se referă la imaginea femeii în Epocă. Femeia trebuia să îndeplinească nişte caracteristici în funcţie de pătura socială din care făcea parte. Deoarece fac referire la femeile libere, burgheze, menţionez:pentru o femeie măritată nu ar fi fost potrivit să fie văzută însoţită de un alt bărbat, chiar şi până la magazin, respectuoasă cu vârstnicii, cu forme fine. Studiul universitar era văzut ca un factor masculinizant şi, pe lângă aceasta, femeile cu studii superioare erau socotite sărace deoarece se considera  că şi-au cheltuit zestrea. Îndeplinirea sexualităţii era permisă numai după căsătorie, punându-se mare preț pe virginitate.

Bărbatul reprezenta imaginea virilităţii, forţei şi a sobrietăţii. Acesta domina femeia din toate punctele de vedere şi un detaliu ce merită menţionat este că mărturia lui avea întâietate, chiar și atunci când fie că era în postura de acuzat de viol sau adulter.

, , De-a lungul timpului, violul a fost considerat, dacă nu chiar un, , drept’’ al bărbatului, un fel de, , abuz uzual’’[...].Actul sexual comis cu violenţă asupra femeii era o acţiune foarte uzuală în epoca premodernă, în schimb plângerea (penală sau de altă natură) din partea ei era o acţiune foarte neuzuală. Ruşinea şi teama de oprobriul public o măcinau pe femeia siluită la fel şi frica de puterea şi autoritatea bărbatului violator.’’[2]

Paragraful surprinde foarte bine situaţia în care femeia lezată era pusă şi constrângerile sociale cu care aceasta se confrunta. În urma agresiunii, statutul social, imaginea femeii şi  familia ei aveau de suferit.

Reglementări cu privire la infracţiunea de viol în Franţa şi în Principate în Epoca Modernă

În timpul lui Ludovic al XV-lea(1715-1774), la Paris au avut loc cinci execuţii prin spânzurare pentru viol. Mai sus am pus în vedere faptul că anumiţi factori atât de natură socială, cât şi de natură juridică, constrângeau femeia în decizia ei de a denunța sau nu infracțiunea. Problemele cu care femeia se confrunta sunt valabile şi astăzi, numai că vom vedea în ce fel pătura socială din care victima făcea parte influenta acuzaţia.

Factori care influenţau denunţarea violului:, , caracterul şocant şi umilitor al experienţei prin care a trecut, eticheta ataşată ei şi familiei în urma unei astfel de experienţe, atitudinea de neâncredere a autoritaţilor’’[3]. Am menţionat şi mai sus faptul că mărturia unei femei, neîntarită de un martor, nu avea o valoare la fel de mare ca aceea a bărbatului. În unele cazuri nefericite, lipsa martorilor şi îndoiala privind consimţământul pot fi în avantajul acuzatului chiar şi după ce medicii ar fi dovedit agresiunea.

Exista o diferenţă între violenţa de natură sexuală sau violenţa fizică? Astfel era văzut violul în acea perioadă:, , actul unui om furios, violent, reprimat uneori prin sânge, cel mai adesea uitat în banalitatea de toate zilele’’. Adesea făptaşii au fost încurajaţi să se căsătorească cu victimele. În cazul unui stăpân care îşi violează servitoarea, acesta este condamnat la despăgubiri, este obligat să îi întocmească o dotă sau o zestre. De cele mai multe ori însă, o servitoare nu este crezută în aceeaşi măsură ca o fată educată.

Dacă se ajungea într-un final în instanţă, lucrurile decurgeau în felul următor:, , acuzatul puţin interogat, plângerea era puţin înţeleasă, îndeosebi când victima este o femeie adultă.’’[4] Tot în timpul procedurii juridice intervin şi circumstanţele agravante sau atenuante. Cel mai important aspect este cel social.

În secolul XIX, cea mai gravă infracţiune rămâne încă furtul şi înşelătoria. Însă societatea evoluează, tendinţa de a îngrădi comportamentul uman, convingerile, opiniile, practicile sociale, aduc schimbări. Asistăm la o evoluţie a factorilor de control, sunt propuse remedii ale sexualităţii., , Dacă orice individ ar fi liber să se exprime din punct de vedere sexual, ordinea socială în mod însăşi ar fi ameninţată.’’[5]

În codul penal din 1810, art. 331, se deosebeşte pentru prima dată atentatul la pudoare de viol. Astfel gesturile exercitate cu violenţă asupra unei persoane cu intenţia de a-i jigni pudoarea, sunt incriminate.

În spaţiul românesc găsim o situaţie similară. Biserica a militat întotdeauna pentru o împăcare paşnică a celor două părţi. Dacă victima nu accepta căsătoria, atunci primea o sumă de bani atractivă pentru a-i ţine loc de dotă. Judecătoarea Carmen Lupe a scris o lucrare ştiinţifică cu privire la evoluţia acestei infracţiuni în spaţiul românesc.

În anul 1646 a fost întocmită din ordinul lui Vasile Lupu, , Carte Românească de Învățătură’’. Circumstanţele agravante ale violului erau:intenţia, coautori, flagrant(vina de faţă). Era denumită, , sila fecioarelor’’, iar pedeapsa oscila din punct de vedere al statutului social al acuzatului.[6]

Dacă infracţiunea era urmată de căsătoria celor două părţi, nu se considera infracţiune.

După unirea Principatelor Române, în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, au fost elaborate Codul Civil şi Codul Penal(1864). Titlul IV, , , Crime şi delicte în contra particularilor’’, secţiunea V, , Atentate  contra bunelor moravuri’’.

Secţiunea V începe cu Atentatul contra pudorii, art.262-art.266. Ca împrejurări agravante, menţionez:victima avea vârsta mai mică de 15 ani, violul era urmat de moartea victimei, existau mai mulţi făptuitori, dacă violul se solda cu o sarcină, etc.  Toate aceste articole  pot fi consultate fiecare în parte, online.

Însuşirile psihico-morale ale criminalului

Factorii sociali şi culturali influenţează sexualitatea umană. Normele şi valorile sociale aplică o presiune continuă asupra instinctului sexual.

Observând cum o societate acceptă sau condamnă anumite practici:viol, prostituţie, homosexualitate, etc. pot fi deduse formele de expresie ale sexualităţii. Cum am găsit în paginile lucrării scrise de Sorin Rădulescu, sexualitatea poate fi definită ca un:, , impuls biologic modelat din punct de vedere social’’.

În literatura de specialitate de la sfârşitul secolului al XIX-lea au fost întocmite lucrări care au stârnit polemici şi au frapat publicul de specialitate, iar oamenii de ştiinţă ai vremii au studiat şi au creat teorii cu privire la, , antropologia’’ violatorilor. Autori cunoscuţi:Kraft-Ebbing, Cesare Lombroso, Sigmund Freud.

În timpul procedurii juridice presa acorda o mare atenţie acuzatului (numele îi este asociat cu o trăsătură specifică):îi sunt menţionate gesturile, poliţia se interesează de trecutul său, apărarea recurge la argumente cu privire la ereditate pentru a explica greşeala acuzatului; aşa numita ereditate degenerativă. In cazul oamenilor de cultură care erau acuzaţi de viol sau a învăţătorilor, a oamenilor educaţi, se crea o confuzie în rândul publicului, deoarece aprenţele lor (comportament politicos, un caracter sobru, ţinută impecabilă), contraziceau acuzaţiile care li se aduceau.

Printre principalele caracteristici ale violatorului, distingem:figura meschină şi respingătoare, privire cenuşie şi rătăcită, părţile inferioare ale feţei puternic dezvoltate, mărimea anumitor zone ale craniului (cerebelul era considerat organul energiei generative).

În, , L’Antropologie criminelle’’ (1891), C. Lombroso îi considera pe violatori, , indivizi rămaşi în urmă în cadrul evoluției’’. Violatorii sunt consideraţi plini de anomalii fizice şi mentale, cu, , tendinţe regresive transmise ereditar’’.

Henri Collin, medicul de la închisoarea Gaillon măsoară şi studiază caracteristicile fizice ale unui prizonier de 42 de ani, numit O.:, , membrul foarte mic măsurând în jur de 7 cm în stare de erecţie, , , , , schiop’’, , , conştient de starea sa de inferioritate’’[7].

Kraft Ebbing este primul care foloseşte termenii de masochism si sadism şi îi raportează la perversiuni şi cruzimimi sexuale. Sadismul ca formă de violenţă sexuală poate fi definit simplu prin nevoia pe care omul o simte de a învinge rezistenţa persoanei care exercită atracţia sexuală prin alte căi decât seducţia.[8]

Teoriile lui Freud despre aportul psihic în perversiuni şi despre insinctul sexual la nevropaţi merită menţionate:, , instinctul sexual trebuie să lupte împotriva unor rătăciri de ordin psihic printre care pudoarea şi dezgustul sunt cele mai evidente’’[9] Tendinţele psihice contribuie la perversiunea rezultată, considerată la rândul ei boală sau degenerescenţă:le declarăm, , patologice’’, în special pe cele care împing instinctul sexual, depăşind anumite obstacole (pudoare, dezgust, oroare, durere), să săvârşească acte extraordinare...’’.[10]

Concluzie

Violul este unul din actele de violenţă cu cea mai mare gravitate socială. Poate fi interpretat în diferite moduri, însă este greu de definit, de cele mai multe ori fiind o agresiune sexuală îndreptată împotriva femeilor, intensificat de sentimente de putere sau superioritate.

Este de apreciat faptul că în Epoca modernă au avut loc inovaţii legislative, astfel făcându-se distincția între violuri și atentatele la pudoare (încercare însoţită şi de violenţă).

Cunoaşterea factorilor sociologici este necesară în studierea cazurilor şi motivaţiilor violului. Lucrarea s-a dorit a fi una care să ofere o imagine a simultaneităţii evoluţiei ştiinţifice şi sociale cu privire la agresiunile sexuale, un, , eşantion reprezentativ’’ de informaţii importante prin tematica  lor.

Bibliografie

RĂDULESCU Sorin, Sociologia şi comportamentul sexual deviant, Editura Nemir&Co, 1996, Bucureşti.

VIGARELLO Georges, Istoria violului XVI-XX, Editura Amarcord, Timişoara, 1998.

LUPE Carmen, Evoluţia istorică a reglementarii răspunderii penale infracţiunile privitoare la viaţa sexuală pe teritoriul românesc, Revista Drept-Series Jurisprudentia, 2007, nr. 10.

FREUD Sigmund, Trei eseuri privind teoria sexualităţii, Traducere de Nicolae Anghel, Editura Măiastră, Bucureşti 1991.

OISTEANU Andrei, Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură, Ediţie online accesata la data de 31.12.2016. 

https://books.google.ro/books?id=RpJNDAAAQBAJ&pg=PT460&lpg=PT460&dq=istoria+violului+george+vigarello&source=bl&ots=PMuaMhRRyT&sâg=bo54Cp4Dd2rceacKY6YZ8UJcDAs&hl=ro&să=X&ved=0ahUKEwiYvZrMkojRAhVHShQKHenfCFcQ6AEITDAJ#v=onepage&q=istoria%20violului%20george%20vigarello&f=false

NOTE



[1]Perioada dintre Renaştere si Revoluţia Franceză, o caracteristică pregnantă a perioadei este dreptul divin al monarhului.

[2]OISTEANU Andrei, Sexualitate si societate.Istorie, religie si literatura, Editie online accesata la data de 31.12.2016.

[3]RADULESCU Sorin, Sociologia si comportamentul sexual deviant, Editura Nemir&Co, 1996, Bucuresti, p.124.

[4]VIGARELLO Georges, Istoria violului XVI-XX, Editura Amarcord, Timisoara, 1998, p.19.

[5]  RADULESCU Sorin, Op. cit.p. 10.

[6]LUPE Carmen, Evoluţia istorică a reglementării raspunderii penale în  infracţiunile privitoare la viata sexuală pe teritoriul romanesc, Revista Drept-Series Jurisprudentia, 2007, nr. 10, p.219.

[7]VIGARELLO Georges, Op. cit.p.244

[8]FREUD Sigmund, Trei eseuri privind teoria sexualitatii, Traducere de Nicolae Anghel, Editura Maiastra, Bucuresti 1991, p. 29.

[9]Ibidem, p. 32.

[10]Ibidem, p.31

""