Autor 5323 vizualizări


La 26 mai 1925, C.Z. Codreanu e achitat la Turnu Severin, deşi împuşcase mortal un om (C. Manciu) şi rănise grav alţi doi. Verdictului îi urmează în Turnu Severin şi în ţară manifestări de simpatie faţă de C.Z. Codreanu de o neobişnuită amploare.


Deliberarea juraţilor durează numai 5 minute!

S-o luăm de la sfârşit:pronunţarea verdictului. „Universul”de joi, 28 mai 1925, descrie astfel atmosfera ultimului moment al procesului de la Turnu Severin:

Citește aici prima parte a articolului!

„La ora 4.30 juraţii intră în deliberare. Ochii tuturor îi urmăresc când ies pe uşe şi parcă vor să le pătrundă în suflet, ca să citească cu o clipă mai devreme verdictul. D-ra Elena Ilinoiu, logodnica lui Codreanu, s-a strecurat în primele rânduri şi s-a lipit aproape de banca acuzaţilor, în imediata apropiere a logodnicului ei. Îl priveşte cu înduioşare. Îi zâmbeşte şi pare mulţumită de marea manifestaţie de simpatie ce se face.

Deliberarea durează 5 minute. Clipele sunt solemne. O nerăbdare manifestată nervos domneşte în sală. Nimeni nu mai stă la locul său. E nevoie să intervie d. preşedinte, care face apel la spiritul de ordine al mulţimii, să restabilească liniştea. Comisia juraţilor îşi face intrarea. O tăcere desăvârşită se face în sală. Fiecare jurat poartă la butonieră «svastica» în funde tricolore.

Primul jurat se ridică grav, profund emoţionat, şi începe să dea citire verdictului. Când pronunţă sacramentala formulă «Pe onoare şi conştiinţă, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor» şi când zice primul NU, sala izbucneşte în ropote de aplauze şi aruncă cu profuziune flori peste juraţi şi magistraţi.

Entuziasmul durează câteva minute. Preşedintele restabileşte din nouă liniştea. Primul jurat dă cetire, emoţionat, întregului verdict, prin care comisia de juraţi răspunde NU la toate întrebările.

Preşedintele dă apoi ordin să fie introduşi acuzaţii. Corneliu Codreanu este adus pebraţe în sala de şedinţe de colegii lui, îmbrăcinat cu o lentă tricoloră. În sală izbucnesc din nou ropote de aplauze. Preşedintele restabileşte iarăşi liniştea şi dă cuvântul procurorului general, care înainte de a-şi face datoria rosteşte studenţilor o inimoasă şi patriotică cuvântare.

Pe baza verdictului juraţilor reprezentantul ministerului public cere achitarea. Preşedintele citeşte sentinţa de achitare. Codreanu este ridicat pe braţe de studenţi şi scos din sală în aplauzele mulţimii entuziaste. Au mers cu toţii în parcul oraşului la statuia lui Traian, unde s-a făcut o mare Manifestaţie patriotică.

La pronunţarea sentinţei, d. Mihail Caraş, fost prim jurat la Curtea cu juri din Focşani în procesul lui Corneliu Z. Codreanu, împreună cu d. G. Popescu, vădiţi emoţionaţi, cu lacrimile în ochi au oferit mari jerbe de flori lui Corneliu Z. Codreanu, una din partea juraţilor de Putna, a doua din partea negustorilor din Focşani“.

 

În astfel de procese, în sală se află, pe lângă spectatorii curioşi să asiste la o telenovelă (multe crime sunt pasionale, personajele dramei beneficiază de mediatizare, lumea dă năvală la şedinţe, aţâţată să vadă vedetele, să urmărească duelurile avocaţilor, să-l urmărească pe criminal), şi neamuri şi amici ai acuzatului. Cum se judecă Statul versus X, Acuzarea nu prea are adepţi în sală. Date fiind aceste realităţi, e normal ca verdictul juraţilor să stârnească bucurie în public.

În cazul de faţă asistăm însă la o bucurie manifestată chiar de juraţi. Aceştia poartă un însemn politic (svastica L.A.N.C.) şi, aşa cum ne arată fotografiile publicate în premieră de noi în acest număr, se trag în poză cu acuzatul.

Deliberarea durează cinci minute, fapt incredibil dacă ne gândim că e vorba, totuşi, de o crimă.

„Universul”de vineri, 29 mai 1925, prin relatarea „După achitarea lui Corneliu Zelea Codreanu”, dezvăluie un amănunt halucinant:„E interesant faptul că juraţii nu şi-au permis să fumeze nici măcar o ţigară în sala de deliberări, ca să nu se spună cu au deliberat prea mult“.

 După anunţarea verdictului, C.Z. Codreanu e adus pe braţe de colegii lui „îmbrăcinat cu o lentă tricoloră“.Sala izbucneşte în aplauze şi aruncă cu flori peste juraţi, ceea ce presupune că mulţi dintre cei veniţi acolo erau siguri de achitare.

Pentru că la Focşani amânarea se decisese după constituirea Curţii, juraţii fuseseră, totuşi, traşi la sorţi. Iată-l pe primul jurat de la Focşani venit la Turnu Severin pentru a-i da flori lui C.Z. Codreanu după achitare.

Din sala procesului, sărbătoarea se extinde în tot oraşul. Primarul arborează tricolorul deasupra Palatului municipal. Se hotărăşte ca, în amintirea achitării, să se ridice pe o alee a Parcului Tudor Vladimirescu o bancă comemorativă de granit numităBanca Recunoştinţei.

Atmosfera de sărbătoare politică de după anunţarea verdictului de achitare a unui om care comisese o crimă şi lăsase pe un poliţist invalid nu e însă o excepţie la acest proces.

Verdictul a fost pronunţat la ora 16:40, după-amiaza. Mai înainte, la ora 14:30 avusese loc şedinţa de închidere a dezbaterilor. Şi aici dăm peste o atmosferă de miting politic:„Şedinţa se deschide la orele 2 jum. Sala este ocupată încă de la ora 1. Foarte multe d-ne şi d-şoare au venit cu buchete de flori. În sală circulă nişte cărţi poştale cu vederea teatrului şi cu inscripţia «Aici a fost judecat şi achitat Corneliu Zelea Codreanu». Preşedintele întreabă pe juraţi dacă sunt luminaţi. Toţi răspund afirmativ. Adresându-se acuzaţilor, îi întreabă dacă au ceva de adăogat. Corneliu Codreanu se ridică şi spune:«Dumnezeu a hărăzit ca vieţilor noastre să servească în lupta de apărare a românilor. Reînoim aci jurământul nostru de a sluji cu credinţă ţara şi neamul în orice împrejurare»“.(„Universul”, joi, 28 mai 1925).

Corneliu Zelea Codreanu îl omorâse pe Constantin Manciu şi trăsese în alţi doi poliţişti. Indiferent de motivele acţiunii sale, la Turnu Severin se judeca o crimă. În aceste condiţii, te-ai aştepta ca prevenitul să se declare nevinovat sau să ceară iertare soţiei victimei şi opiniei publice. Acuzatul, în ultimul său cuvânt, ţine însă un discurs eminamente politic.

Întreg procesul de la Turnu Severin stă sub semnul politicului manifest. În astfel de procese, e de la sine înţeles să se dezbată personalitatea acuzatului şi a victimei, să se spună şi vorbe mari, pentru a convinge juraţii. Fiind însă vorba de o acuzaţie de omor cu pândire şi premeditare, respinsă de Apărare în numele legitimei apărări, normal ar fi fost ca dezbaterile să se concentreze pe răspunsul la întrebarea:A fost sau nu legitimă apărare?

Miercuri, 20 mai 1925, şedinţa cuprinde un moment important:Interogatoriul acuzaţilor.

 

Potrivit documentelor, Corneliu Zelea Codreanu e acuzat de crimă de asasinat, prevăzută şi judecată de articolele 225, 226, 227, 228 şi 232 Cod Penal.

Codul Penal în vigoare la ora respectivă era cel din 1864, modificat în 30 aprilie 1865. Va fi valabil până în 18 martie 1936, când îi ia locul Codul Penal al lui Carol al II-lea.

Articolele invocate de Ordonanţa definitivă nr. 99şi de Actul de acuzare nr. 140sună astfel:

Articolul 225:

„Omuciderea săvârşită cu voinţă se numeşte omor“.

Articolul 226:

„Omorul comis cu precugetare sau cu pândire se numeşte asasinat“.

Articolul 227:

„Precugetarea este atunci când, mai înaintea faptei, s-a făcut hotărâre de a se porni asupra vieţii unei persoane anume, ori asupra aceluia ce se va găsi sau se va nimeri, şi chiar când hotărârea ar atârna de vreo împrejurare ori condiţiune“.

Articolul 228:

„Pândirea este a aştepta pe cineva, oarecare timp, într-unul ori mai multe locuri, sau să-l omoare, ori ca să exercite asupra lui acte de violenţă“.

Articolul 231, mai precis aliniatul 1, stabilea pedeapsa pentru „asasinat“:„Muncă silnică pe viaţă“.

Aşadar, pentru Corneliu Zelea Codreanu se cerea muncă silnică pe viaţă sub acuzaţia de asasinat:omor cu precugetare şi pândire.

Crima de omor cu voinţă săvârşită şi neizbutită, a doua pentru care era acuzat Corneliu Zelea Codreanu, se defineşte astfel de articolul 38, Cod Penal:„Tentativa de crimă, adică orice început de execuţiune a crimei, de se va fi curmat din împrejurări cu totul neatârnate de voinţa autorului ei, se va pedepsi cu o pedeapsă de o treaptă mai jos decât aceea ce s-ar fi cuvenit de s-ar fi executat crima. Crima săvârşită, dar neizbutită, se va pedepsi cu minimul pedepsei ce s-ar fi cuvenit de s-ar fi executat crima. Când pedeapsa va fi aceea a recluziunei, tentativa se va pedepsi cu închisoare corecţională de la doi ani până la cinci ani. Când pedeapsa va fi munca silnică pe toată viaţa, crima săvârşită dar neizbutită se va pedepsi cu maximul muncei silnice pe timp mărginit“.

Complicitatea la crimă, de care sunt acuzaţi ceilalţi cinci, îşi are definiţia în art. 59 aliniatul 2 şi 48 Cod Penal.

Articolul 50, aliniatul 2 sună astfel:„Vor fi pedepsiţi ca complici ai unei fapte calificate crimă sau delict:Acei cari, cu bună ştiinţă, vor fi ajutat sau vor fi asistat pe autorul sau pe autorii acţiunii în faptele care au pregătit-o sau au înlesnit-o, sau în acelea care au săvârşit-o, fără prejudiciul pedepselor cari sunt prevăzute pentru autorii de comploturi sau de provocaţiune în contra siguranţei interioare sau exterioare a Statului, chiar în cazul când crima ce aveau în vedere conspiratorii sau provocatorii nu se va fi executat“.

Cei cinci nu sunt trimişi în judecată pentru complot împotriva Siguranţei Statului, ci doar pentru complicitate.

Iniţial, instrucţia a mers pe acuzaţia de complot, sugerată de Guvern. Dar, deşi s-a făcut mare tărăboi în presă despre depoziţia studentului Mihai Ionescu (dovedit ulterior ca nebun cu acte), din lipsa dovezilor s-a renunţat în cele din urmă la complot, înlocuit cu complicitate, pentru a lăsa impresia unei acţiuni de grup.

Articolul 48 reglementează pedeapsa:

„Complicele se va pedepsi cu un grad mai jos decât autorul principal, însă după natura crimei privită ca comisă de el, iar nu după natura sau agravarea ce poate lua crima sau delictul, în raport cu autorul principal, din circumstanţe personale ale acestuia sau din circumstanţe survenite în cursul execuţiunei crimei sau delictului, fără ştirea complicelui“.

Din punct de vedere penal, cei cinci (care-şi spuneau, ca şi C.Z. Codreanu, Văcăreşteni, deoarece făcuseră închisoare preventivă la Văcăreşti, între 9 octombrie 1923-30 martie 1925, sub acuzaţia de complot împotriva Siguranţei Statului;aşa-zisul Complot din Dealul Spirii, din 8 octombrie 1923), l-au ajutat pe Corneliu Zelea Codreanu să-l împuşte mortal pe prefectul de Poliţie Constantin Manciu şi să-i rănească pe inspectorul Eugen Clos şi subcomisarul Gheorghe Huşanu.

În replică, Apărarea invocă legitima apărare.

Codul Penal în vigoare la ora Procesului defineşte legitima apărare prin articolul 58:

„Nu este nici crimă, nici delict când fapta va fi săvârşită din cauză de legitimă apărare. Apărarea este legitimă când este necesară spre a o respinge un atac material, actual şi injust, în contra persoanei sale sau a altuia. Se socoteşte ca legitimă apărare şi cazul când agentul, sub imperiul turburării, temerei sau teroarei, a trecut peste marginile apărării, a scos pistolul şi a tras”.

 

Dintre martori şi apărători, puţini se referă la momentul din 25 octombrie 1924

Cum se apără Corneliu Zelea Codreanu? Înscriind momentul în perimetrul guvernat de aliniatul 2 al articolului 58:trecerea peste marginile apărării.

După ce evocă abuzurile lui C. Manciu împotriva sa, C. Z. Codreanu ajunge şi la momentul din faţa Judecătoriei:„La întoarcerea mea în Iaşi, a venit ziua procesului de la judecătorie. Manciu şi slujbaşii săi au început din nou şi chiar din şedinţă să mă provoace şi să mă sfideze, lucru ce m-a iritat peste măsură, iar când insultele au atins culmea şi când ele s-au tradus în ameninţări şi ordin de a mă aresta, nu m-am mai putut stăpâni, am tras şi am împuşcat atunci pe Manciu, apoi pe Closs şi în urmă pe Huşanu“.(„Universul”, vineri, 22 mai 1925).

La atât se reduce apărarea lui C. Z. Codreanu.

Din spusele sale, oricât de mult s-ar strădui să-l înfăţişeze pe C. Manciu drept un provocator, nu se conturează legitima apărare decât cel mult sub aspectul – definit de aliniatul 2 – al depăşirii limitelor apărării. Altfel spus, se tulburase atât de tare, încât a scos pistolul şi-a tras ca şi cum ar fi fost atacat.

Fusese supus însă judecăţii juraţilor sub acuzaţia de crimă cu sânge rece, premeditată, pusă la cale ca asasinat politic. Din acest punct de vedere, insistenţa lui pe iritare, pe nestăpânire, vizează negarea premeditării;ceea ce, între noi fie vorba, ţinând cont de alte isprăvi viitoare de-ale sale, era perfect adevărat.

În rest, depoziţia lui Corneliu Zelea Codreanu e un discurs politic:

 

„Corneliu Codreanu depune:

— Eu sunt acela care am împuşcat pe Manciu, pe Closs şi pe Huşanu.

La baza acestor crime există însă alte 2 crime, pe care am să le explic.

După cum se arată şi în actul de acuzare, a existat şi există o mişcare în toate centrele studenţeşti, mişcare pe care noi o numim naţională, care-şi are originea în faptul că pământul strămoşesc a fost încălcat de o naţie străină şi noi am înţeles să-l păstrăm.

Acuzatul citează statistici oficiale asupra numărului străinilor intraţi în ţară de la 1918 încoace.

În Universităţi şi şcoli secundare, la Cernăuţi, Iaşi şi Chişinău, elementul străin a ajuns să fie 80 la sută mai mare ca elementul românesc, şi toate acestea când art. 3 din Constituţia ţării spune că nu se poate coloniza pământul României cu elemente străine.

Studenţimea universitară, în faţa acestei stări de lucruri, a dat semnalul şi a pornit la luptă, căci dacă azi 80 la sută sunt mai mulţi studenţi străini, conducătorii de mâine – studenţimea de azi – vor fi şi ei 80 la sută străini.

Iată cuvântul pentru care ne-am mişcat şi am pornit la luptă pe cale legală.

Am petiţionat, am protestat, manifestat, am cerut «numerus clausus», dar în zadar şi guvernul, în loc să ne dea satisfacţie, a pornit prigoană împotriva noastră.

Am fost schingiuiţi şi bătuţi de organele guvernului, că nu respectăm ordinea.

Dar după noi, a păstra ordinea nu însemnează ca să laşi să se despoaie un neam de toată vlaga şi avuţia lui, şi să o dai străinului“.(„Universul”, vineri, 22 mai 1925)

 

Un discurs naţionalist, cu note antisemite, valabil la un miting, nu însă într-o sală de judecată. Sub acelaşi semn – al politicului – trebuie pusă şi istorisirea provocărilor la adresa mişcării studenţeşti naţionalist-creştine, care se apucase să-şi facă un cămin, să cultive zarzavat etc. Înfăţişarea abuzurilor comise de Constantin Manciu poate justifica orice, inclusiv ura faţă de slujbaşul Guvernului liberal, nu însă şi împuşcarea sa mortală şi rănirea a altor doi poliţişti.

Dintre martori şi apărători, puţini se referă la momentul din 25 octombrie 1924 pentru a convinge juraţii că fusese legitimă apărare. Unii se străduiesc să-i facă răposatului Constantin Manciu un portret negativ, de slujbaş zelos până la imbecilitate, ba chiar şi de fiară. „Universul” de duminică, 24 mai 1925, rezumă astfel depoziţia făcută vineri, 22 mai 1925, de prof. univ. Gh. Şumuleanu, în calitate de martor, care va interveni apoi şi ca apărător.

Culmea e că Gh. Şumuleanu e propus chiar de Adelina Manciu:

 

„Profesorul Gh. Şumuleanu, propus de partea civilă, arată că fiind vecin cu Manciu, a avut ocaziunea să-l vadă manifestându-se ca un om foarte violent şi cu ieşiri provocatoare faţă de toată lumea. Crima lui Codreanu o socoteşte ca o urmare a brutalităţilor săvârşite de fostul prefect. Descrie cazuri când au fost bruscaţi şi vexaţi chiar profesorii universitari. A fost în mai multe rânduri martor, când au fost loviţi studenţi de jandarmi, din ordinul lui Manciu şi de el personal. (...)

În continuare, d. prof. Şumuleanu spune că a asistat la o scenă penibilă când studentele şi studenţii au fost bătuţi cu ciomegele în stradă fără nici un motiv decât ca să-i «lecuiască de naţionalism» – spunea Manciu. Apoi au fost arestaţi şi închişi în beciurile poliţiei. Acolo au fost bătuţi, torturaţi şi schingiuiţi. Din pricina torturilor, a murit atunci studentul Manoliu. (…)

D-sa mai spune că alţi doi studenţi, printre care şi Lăzăreanu, au murit mai târziu, tot din cauza torturilor lui Manciu. Descrie apoi scena arestării de la 31 Mai, după care s-a dus împreună cu d-nii profesori Cuza şi Bogdan şi cu primul procuror şi medicul legist, ca să scape studenţii de la închisoare şi arată că i-au găsit schingiuiţi pe cei mai mulţi. Cu această ocazie Manciu a ofensat şi ultragiat pe primul procuror. Martorul îşi termină depoziţia arătând că a auzit de săvârşirea omorului lui Manciu şi împrejurările cari au precedat actul, considerând provocările lui Manciu ca factor determinant în acest omor“.

 

Din câte se vede, martorul n-a fost de faţă la crimă. A auzit doar de ea, şi-şi dă cu părerea că „provocările lui Manciu“sunt cauza. Un martor, tot în ziua a doua a procesului, cea de vineri, 22 mai 1925, dezvăluie un alt abuz al lui C. Manciu:„Locot. Col. Surcăţeanu spune că la o reprezentaţie de operă ce s-a dat în «Circul Sidoli», a văzut cum jandarmii şi sergenţii de stradă au năvălit în sală şi au arestat brutal un număr de studenţi cari nu făcuseră nimic şi că în învălmăşeala aceea a fost arestat şi artistul Vrăbiescu“.Relatarea din „Universul” de duminică, 24 mai 1925, ţine să remarce:„Publicul din sală a fost revoltat de procedeul acesta“.

La puţin timp de la instalarea ca Prefect al Poliţiei de Iaşi – 5 septembrie 1923 – C. Manciu devine ţinta unei campanii menite a-l înfăţişa ca o fiară. După asasinat, această campanie atinge proporţii uriaşe. Se pune în mod deosebit accentul pe abuzurile comise împotriva studenţilor şi elevilor. Broşura „Cazul Manciu”. Uciderea lui Manciu:O dublă apărare, apărută la Iaşi, Editura Bibliotecii „Generaţia nouă“, 1924, conţine titluri precum:„Prefectul de poliţie, C. Manciu – Nelegiuirile sale de la început;Nelegiuirile sale din ziua de 31 mai 1924“.

Printre „nelegiuirile sale de la început“, broşura aminteşte:„Batjocorirea Congresului din Septembrie 1923 a Profesorilor Universitari. – Nelegiuirile din ziua de 10 Decembrie 1923, când Manciu a îmbătat agenţii de poliţie şi i-a năpustit asupra studenţilor cari manifestau paşnic;când Manciu a bătut şi târât de păr, prin noroiul străzii, pe d-şoara studentă Teodorescu;când Manciu a pus să-l bată pe studentul George Manoliu atât de grozav, încât acesta ieşi din beciurile poliţiei pentru a intra în spital, unde a murit în urma acestor bătăi;etc“.

Punct capital în campanie, broşura denunţă Guvernul că l-a cocoloşit pe C. Manciu:

 

„Manciu trebuia să plece, aşadar, neapărat, de la Prefectura poliţiei! Cel puţin atâta! Se ţinură întruniri, presa românească ceru acest lucru într-un singur glas, studenţimea, Românii de pretutindeni, cereau guvernului satisfacţie şi apărare legală.

Şi guvernul, într-adevăr, răspunse tuturor acestor proteste şi cereri!

Răspunsul guvernului la crimele poliţaiului său:decorarea lui Manciu cu «Coroana României».

Răspunsul guvernului fu menţinerea lui Manciu în postul său, şi încurajarea de a face şi în viitor tot aşa. De aceea L-A DECORAT, îndată după aceste nelegiuiri, cu medalia «Coroana României» în gradul de Comandor, punându-i aşadar în rândul vitejilor cari au apărat cu sângele lor acest Neam, pe el, diavolul vândut duşmanilor, pe el, care n-a vărsat decât sânge studenţesc“.(„Cazul Manciu”. Uciderea lui Manciu:o dublă apărare, semnată A. M., Iaşi, Editura Bibliotecii „Generaţia nouă“, pp. 8-9.)

În strategia Apărării – juridice sau politico-mediatice – caricaturizarea lui Manciu e un obiectiv important.

Opinia publică trebuie convinsă că, la o adică, monstrul îşi merită glonţul. Fireşte, legea spune să nu-ţi faci singur dreptate. Opinia publică – şi ne aflăm totuşi în 1924-1925 –, sceptică în privinţa dreptăţii făcute de autorităţi, înclină spre teza dreptăţii haiduceşti.

Singurul cercetător rece al întâmplărilor – spaniolul Francisco Veiga – surclasează pe istoricii români în eseul său celebru La mística del ultranacionalismo(Historia de la Guardia de Hierro), Rumania, 1991-1941, apărut la Barcelona în 1989 şi tradus în româneşte, la Humanitas, sub titlul Istoria Gărzii de Fier. 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului:

 

„În plus, trebuie să amintim întrepătrunderea acestei practici a violenţei cu anumite modele culturale specific româneşti. Astfel, atentatul lui Codreanu, din 1924, împotriva lui Manciu, aminteşte mult de motivaţia fundamentală a unui bandit social care «se retrage în munţi», adică, răzbunarea unei nedreptăţi printr-un act criminal.

Acest tip de «rebeli primitivi“, numiţi haiduci în România şi într-o mare parte a zonei balcanice, au ocupat timp de multe decenii un loc principal în tradiţiile orale ţărăneşti ale românilor şi chiar în literatura modernă a ţării. Coincidenţa unor acţiuni ale lui Codreanu şi Moţa cu anumite stereotipuri haiduceşti este mai mult decât o simplă întâmplare.

Imaginea disperatului, care îşi încarcă arma în singurătate pentru a «spăla cu sânge» o pretinsă nedreptate, înfruntând chiar pe boier sau poliţia, coincide cu ideea despre ceea ce era pentru ţăranii români, după mulţi ani de dominaţie străină, «adevărata» justiţie. Tinerii radicali din LANC căutau conştient această imagine prin intermediul diverselor lor acţiuni şi chiar prin scrierile lor“.(pp. 82-83)

 

Corneliu Zelea Codreanu se referă la Complotul din Grădina de zarzavat

La Turnu Severin, crucial pentru Apărare rămâne impresionarea juraţilor. De aceea, imensa majoritate a martorilor şi avocaţilor lui Codreanu evită momentul 25 octombrie 1924, pentru a se ocupa de alte momente fixate ca semnificative pentru Criminalul Manciu. Se înţelege că momentul cel mai des invocat rămâne nefastul 31 mai 1924, rămas în istorie drept Complotul din Grădina de zarzavat.La acest moment se referă C.Z. Codreanu în depoziţia sa din prima zi a Procesului:

 

„Ieşind de la Văcăreşti, am strâns rândurile colegilor şi am hotărât să aşteptăm vremuri mai bune.

Universitatea fiindu-ne închisă şi neavând unde să ne adunăm, am hotărât să ne facem o casă.

Lucram cărămidă la Ungheni, şi făceam grădinărie la Iaşi. Dar jandarmii şi guvernul se ţineau după noi, nelăsându-ne în pace să lucrăm.

Într-o zi, când ne aflam la grădinărie, s-au năpustit asupra noastră jandarmii guvernului, sub conducerea lui Manciu, şi din ordinul acestuia am fost ridicaţi şi duşi la poliţie, unde am fost bătut la tălpi şi schingiuiţi timp de aproape 2 ore.

Fără intervenţiunea d-lor profesori Cuza, Şumuleanu şi Bogdan, cari au venit la poliţie, cu procurorul şi medicul legist, nu ştiu ce s-ar fi ales de noi.

Din beciul poliţiei au fost scoşi colegi de-ai noştri atât de rău bătuţi cu vergele şi vine de bou, că nu se mai puteau ţine pe picioare.

După ancheta făcută de dl. procuror şi constatările medicului legist, am fost puşi în libertate“.(„Universul”, vineri, 22 mai 1925)

 

Ziua a treia a procesului, cea din 23 mai 1925, e dedicată audierii martorilor. Cei mai mulţi se referă la momentul 31 mai 1924.

Pentru înţelegerea unor depoziţii se impune precizarea că în 31 mai 1924, după ce-au fost legaţi cu mâinile la spate, cei 60 de studenţi şi elevi acuzaţi de complot, dar care, în realitate, se pregăteau de grădinărit, au fost plimbaţi prin Iaşi, cale de doi kilometri până la Prefectura de Poliţie, unde au fost bătuţi pentru a da declaraţii împotriva lui C.Z. Codreanu. Trei elevi de liceu, care i-au salutat pe arestaţi de pe trotuar, s-au pomenit înhăţaţi.

Să luăm cunoştinţă de depoziţii, aşa cum le prezintă „Universul”de luni, 25 mai 1925:

 

„Martorul STOIAN RADU, plutonier, pus de Apărare, povesteşte evenimentele de la 31 Mai şi spune că ştie că prefectul Manciu a dat ordin să prindă în coloanele celor captivaţi şi pe 3 elevi de liceu, cari mergeau la braţ, în linişte, pe trotuar. A văzut cum au fost loviţi doi studenţi.

Martorul maior AMROZIE povesteşte cum a fost crunt bătut fiul său de către Manciu. Copilul era cu timpanul urechii drept spart. În sprijinul afirmaţiei prezintă un certificat medical.

Maior DIMITRIU spune cum a fost bătut copilul său de către Manciu, care l-a pus în lanţuri şi l-a ridicat cu picioarele în sus şi cu capul într-un vas cu apă. Un căpitan care era de faţă a fugit îngrozit.

Martorul I. BUTNARU povesteşte cum a fost bătut de Manciu copilul său la 31 Mai, pentru că acesta a salutat pe Corneliu Codreanu, când trecea cu alţi studenţi, urmăriţi de Manciu. Spune că era decis să-şi facă singur dreptate faţă de Manciu. Ducându-se la poliţie a auzit vaietele celor bătuţi. M-am adresat şi partidului din Iaşi pentru dreptate:

O VOCE DIN APĂRARE:D-ta ce eşti?

MARTORUL:Liberal din păcate! (Se produce ilaritate).

În continuare arată cum s-a petrecut drama din Iaşi, la care a fost martor ocular, şi explică prin expunerea ce face starea sufletească a lui Codreanu în acel moment.”

 

Portretul „Monstrului“ trebuie să conţină şi note de incorectitudine. C. Manciu nu e numai o bestie, ci şi un necinstit, un corupt:

 

„Martorul EMILIAN MARCU, cel din urmă, face un istoric al evenimentelor din Iaşi, de la numirea lui Manciu ca prefect. Spune că Manciu a făcut multe afaceri necorecte ca ajutor de primar şi la fel ca director al prefecturii, iar acesta, văzând purtarea lui Manciu, a cerut concediu de o lună şi s-a dus apoi la Bucureşti ca să explice situaţia şi a declarat la minister că demisionează, pentru că nu vrea să-şi ia răspunderea situaţiei, faţă de felul cum Manciu ştia să lucreze. (...)

Martorul BLIDEA, propus în ultimul moment, spune că poliţaiul din Iaşi i-a pretins 300 de lei pentru automobilul prefectului. Reclamat fiind la minister în această chestie, Manciu a depus banii pe seama reclamanţilor la ad-ţia financiară“.(„Universul”, luni, 25 mai 1925)

 

Acuzarea, Partea civilă şi martorii Părţii Civile încearcă să-i convingă pe juraţi de contrariul imaginii la care lucrează partea adversă:D. Dimitriudirectorul poliţiei Iaşi l-a cunoscut pe Manciu ca pe un bun şi conştiincios funcţionar, atât în timpul funcţiei de prefect, cât şi înainte“.(„Universul”, duminică, 24 mai 1925)

Constantin Costa-Foru – apărătorul Adelinei Manciu – declară, potrivit „Universului”de luni, 25 mai 1925:„Manciu a fost fecior de ţăran sărac, şi prin munca lui a ajuns la situaţia de prefect. El a murit sărac“.Despre campania care-l creionează pe C. Manciu drept un zbir, Constantin Costa-Foru declară:„La Iaşi, era o stare de anarhie. Studenţii din Iaşi, împinşi de unii profesori, s-au pus în conflict cu ordinele poliţieneşti. Studenţii nu s-au supus. Unii profesori i-au îndemnat la rezistenţă. Atunci a fost trimis la Iaşi un om de ordine, energic şi cunoscător de legi. D-na Manciu mi-a declarat că soţul ei n-a bătut pe studenţi. Nu pot să pun temei pe această afirmaţie, dar m-au impresionat vorbele sale“.

La proces, Acuzarea şi Partea civilă nu fac altceva decât să continue o campanie al cărei punct central rămâne publicarea şi răspândirea broşurii Pentru adevăr. Cum era şi de aşteptat, broşura pune un accent deosebit pe românismul lui Constantin Manciu:„Ei bine, Constantin Manciu a fost un Român întreg. Un Român cum ar trebui să fie toţi cei ce deţin o părticică din puterile statului;un Român iubitor de dreptate, de ordine, de oameni. Cât a trăit, a dovedit-o cu prisosinţă şi cei şaisprezece ani de vieţuire fericită cu el, îmi dictează să o arăt aceasta“.

Se înţelege că la Proces apărătorii se străduiesc să-i facă lui C. Zelea Codreanu o imagine superidilizată. „Universul” de duminică, 24 mai 1925, relatând şedinţa din după-amiaza de vineri, 22 mai 1925, rezumă intervenţii care pun accentul pe calităţile moral-politice ale acuzatului:D. Petrescu, judecător. R.-Vâlcea, martorul apărării, fost coleg cu Corneliu Codreanu, întrebat ce părere are de acuzatul de azi şi cum l-a cunoscut, îl descrie ca pe un distins şi valoros coleg. Bun, blând, onest, iubitor de neam şi muncitor fără preget pe ogorul naţionalismului. Nu găsesc cuvinte potrivite să exprime aşa cum ar trebui, calităţile mari ale acestui tânăr – încheie martorul“.

În şedinţa de marţi, 26 mai 1925, avocatul Paul Iliescu îl proclamă pe C.Z. Codreanu martir:„Partea civilă v-a vorbit de o durere omenească şi a încercat să arunce sămânţă rea în spiritele juraţilor, noi însă ne gândim la pribegia de martir a lui Corneliu Codreanu din penitenciar, în penitenciar. De la Iaşi, la Focşani, de la Focşani la T. Severin. Pentru noi a fost un marş triumfal, pentru el, un drum de martir“.(„Universul”, miercuri, 27 mai 1925)

Culmea idealizării o atinge prof. univ. Gh. Şumuleanu, în pledoaria sa ca Apărător din şedinţa de marţi, 26 mai 1925:„În vremea când bolşevismul înflorea la Iaşi în paguba ideii naţionale, apare Corneliu Codreanu, care întemeiază garda conştiinţei naţionale şi dă jos de pe clădirea atelierelor c.f.r. Drapelul roşu, spre a-l înlocui cu tricolorul naţional. Aminteşte de opera lui «Wilhelm Tell», pe care o comentează, spunând că această dramă înfierează tirania şi pe tirani, ca Manciu, punând în evidenţă opera patrioţilor pentru depărtarea tiraniei. Compară pe Corneliu cu Wilhelm Tell şi pe Manciu cu tiranul Gesller. Elveţienii nu l-ar fi adus pe banca acuzării pe Wilhelm Tell, cum a fost adus Codreanu aci, pentru că elveţienii au văzut în Wilhelm Tell un erou naţional“(„Universul”, joi, 28 mai 1925)

Avocaţii apărării se ocupă doar în treacăt de legitima apărare, invocată pentru a obţine un verdict favorabil de la juraţi. Şi ei ţin discursuri politice, demne de un miting, de o reuniune a adepţilor unei formaţiuni, în nici un caz de o sală de judecată.

Avocatul Paul Iliescu declară marţi, 25 mai 1925, în şedinţa de dimineaţă:

„Ce să vă spunem noi, domnilor juraţi, decât ca să trageţi concluzia logică din situaţia acestui proces.

E adevărat ce spune d-l procuror general că după război s-a creat o nevroză generală în ţara noastră, dar tot atât de adevărat este că şi străinii, dar mai ales evreii ne-au invadat ţara în mod neaşteptat.

A trebuit să vină mişcarea de redeşteptare naţională a studenţimei, floarea neamului românesc, ca să ne trezească în faţa pericolului evreesc.

Moldova presărată cu mormintele voievozilor este cotropită de evrei. Din Moldova a pornit mişcarea. Moldoveanul Corneliu Codreanu a dat mâna cu Ion Moţa din Orăştie.

Guvernul de nenorociri şi vitregie a fost format din oameni care s-au robit finanţei evreieşti şi internaţionale, a înfruntat dorul românesc al studenţilor şi a trimes la Iaşi pe cel mai negru prefect din câţi i-a avut ţara.

Ca o sfidare grozavă, procesiuni de evrei cu steagul Palestinei erau tolerate de acel prefect, preşedinte de onoare a «Macabeilor».

Ce vină aveau studenţii?

Lucrau cărămizi pentru căminul lor, au fost ridicaţi şi brutalizaţi de jandarmi, au fost loviţi de Manciu, a curs sânge de copil pe podelele prefecturei din Iaşi.

Ce ar face fiecare din noi, dacă copiilor noştri li s-ar da astfel de lovituri?

Nu este moartea o pedeapsă prea mare pentru cine săvârşeşte astfel de orori. Ororile există, nimeni nu le poate tăgădui;să ne gândim la cele ce s-au petrecut în sufletul lui Codreanu când s-a văzut pălmuit de Manciu în faţa evreilor“.(„Universul”, miercuri, 27 mai 1925).

 

Categoric antisemită, cuvântarea îşi propune să-l înfăţişeze pe Constantin Manciu nu în ipostaza de victimă a unei crime, ci în cea de agent al antiromânismului. Pus în fruntea Poliţiei din Iaşi de Guvernul vândut străinilor (Guvernul PNL, condus de Ionel Brătianu), C. Manciu a comis abuzuri incalificabile la adresa tinerilor naţionalişti creştini, apărători ai românismului. Crima comisă de Corneliu Zelea Codreanu e înfăţişată astfel drept gestul unui brav tânăr român, tulburat grozav de abuzurile comise de agentul străinilor în Iaşi.

Un alt apărător, avocatul Tache Policrat „face un istoric al dezvoltării noastre naţionale, de la Unirea principatelor şi stăruie asupra epocilor mai de seamă cari au determinat puternice curente cu caracter pur naţional.”(„Universul”, miercuri, 27 mai 1925)

Juraţii urmau său decidă dacă acuzatul a comis crima cu sânge rece, ca urmare a unei premeditări, sau dacă a fost în legitimă apărare. Te-ai aştepta ca publicul din sală să pretindă avocatului să se refere strict la acest moment şi să lase deoparte consideraţiile istorice, politice şi filosofice. Din nefericire, nu se întâmplă asta. Tache Policrat, potrivit relatării:

 

„Descrie în cuvinte mişcătoare scene de patriotism săvârşite de Codreanu şi Moţa, care chiar atunci când riscau în altă împrejurare, regretau libertatea, nu au primit-o decât condiţionată, adică dacă fapta lor este considerată ca un fapt patriotic.

(În sală se manifestă aprobări).

PREŞEDINTELE ordonă linişte.

D. TACHE POLICRAT:Este conştiinţa naţională ce se manifestă în aceste aprobări care n-au loc între zidurile acestei săli, ci îi trebuie un spaţiu mai larg;întreg teritoriul ţării“.

 

Culmea delirului politic e atinsă de A.C. Cuza. Intervenţia sa, de astă dată în calitate de apărător, are loc în şedinţa din dimineaţa zilei de marţi, 26 mai 1925. Pe lângă atacurile antisemite, obişnuite la profesorul şi politicianul A.C. Cuza, întâlnim în discursul său şi afirmaţia, şocantă prin caracteru-i ultrademagogic:„C.Z. Codreanu a fost în legitimă apărare la Iaşi;un neam întreg a fost în legitimă apărare la Iaşi“(„Universul”, joi, 28 mai 1925).

După ce-i avertizează şi pe cei din Turnu-Severin în legătură cu „pericolul întruchipat de evrei“, A.C. Cuza încheie patetic:„Vedeţi dar că nu e un proces incidental, ci un proces istoric şi naţional. Aici va trebui să reîncepem opera de recucerirea naţiei româneşti. Eu ca mâine dispar, voi rămâneţi şi în voi sufletul meu. Veţi voi să aveţi o Românie liberă şi frumoasă, o veţi avea. Aici e activitatea mea de 40 ani şi atrag atenţia de aci întregii ţări, ca să vadă primejdia ce ne ameninţă ca evreii să ne conducă ţara într-o zi. Să nu staţi un minut în deliberare, dacă voiţi să daţi o mare însemnătate acestui verdict şi să nu fiţi măcar unul singur împotrivă şi să daţi verdictul cu unanimitate. (Sala aplaudă). D. PREŞEDINTE:Am dat voie să aplaudaţi, ca să nu spuneţi că sunt contra sentimentelor d-voastră“.(„Universul”, joi, 28 mai 1925)

De observat că şi preşedintele Curţii s-a contaminat de atmosfera pro-Codreanu din sală şi din oraş.

 

Constantin Costa-Foru se ia la harţă cu sala

Că apărătorii lui C.Z. Codreanu bat câmpii, ţinând discursuri politico-filosofice, referindu-se la evrei, la Ştefan cel Mare, la Mihai Viteazul şi la istoria neamului românesc se explică uşor. Pentru că legitima apărare se susţine destul de dificil, însuşi C.Z. Codreanu mărturisind în instanţă că a acţionat la iritare, juraţii trebuie convinşi prin politizarea absolută a cazului. Nu e vorba de procesul unui cetăţean care a ucis un om, a perforat plămânul altuia şi a tras într-un al treilea, ci de Procesul Mişcării naţionaliste reprimate de Guvernul vândut străinilor.

Mai greu de înţeles e însă faptul că marele avocat Constantin Costa-Foru, apărător al părţii civile – Adelina Manciu şi Gheorghe Huşanu (cel cu plămânul perforat) – se lansează şi el într-un discurs politico-filosofic. Cunoscutul luptător împotriva antisemitismului încearcă un truc de orator, care eşuează în condiţiile de la proces:

 

„Am venit aici să vă spun adevărul folositor ţării şi acestor tineri, cari stau azi pe banca acuzaţilor. Nu trebuie să încolţească în suflete ideea că asasinatul duce la glorie şi la apoteoză. Aceasta ar fi primejdios pentru ţară. Cine dintre părinţii din această sală, ar dori ca fiul lor să stea pe banca acuzaţilor?!

VOCI:Toţi, toţi!...

D. COSTAFORU:Atunci o parte din părinţii din sală nu doresc aşa ceva.

ALTE VOCI:Toţi, toţi!...

D. PREŞEDINTE recomandă linişte şi ameninţă publicul cu evacuarea.

Liniştea se restabileşte“.(„Universul”, luni, 25 mai 1925)

 

Despre proces, Constantin Costa-Foru va publica în „Adevărul” de joi, 28 mai 1925, tableta „De la procesul Codreanu. Impresii, constatări şi reflecţii. Apologia urii”.Sunt consideraţii scrise şi publicate după anunţarea verdictului. Ele reiau într-o formă publicistică multe dintre ideile enunţate la proces.Astfel de lucruri sunt excelente într-un ziar sau la o întrunire publică, ai cărei participanţi împărtăşesc sentimentele democratice absolute ale luptătorului pentru drepturile omului.La procesul de la Turnu Severin se impunea însă o intervenţie în chestiunea legitimei apărări, invocate de apărătorii lui C.Z. Codreanu.

Fără a dibui starea de spirit din sală sau, poate, dibuind-o, dar propunându-şi scandalul cu orice preţ, Constantin Costa-Foru trece rapid peste momentul 25 octombrie 1925, pentru a-şi relua consideraţiile sale politico-filosofice. Anumite accente tari sau chiar exagerări provoacă reacţia Preşedintelui Curţii, a sălii, a Apărătorilor.

Relatarea din „Universul” de luni 25 mai 1925 dovedeşte că intervenţia lui Constantin Costa-Foru s-a constituit în momentul de scandal al procesului. Reproducem relatarea în întregime pentru că ea mi se pare doveditoare de enorma greşeală a Acuzării, cea de a plasa procesul într-un plan politic:

 

„Apărarea va invoca frumosul sentiment al naţionalismului, dar şi urâtul sentiment al antisemitismului. Desfăşoară pe larg concepţia sa asupra naţionalismului în contradicţie cu antisemitismul. Nu acuzaţii sunt vinovaţi, ei sunt instrumente. D. Cuza e vinovat. (Protestări în sală).

D. PREŞEDINTE:Aici n-am venit să-l judecăm pe d. Cuza, sau să facem procesul naţionalismului, ori antisemitismului...

D. COSTAFORU:D-lui Cuza n-am să-i adresez nici o acuzare directă. Vreau să spun numai concepţia mea.

D. PREŞEDINTE:Acuzaţiile d-stră le puteţi scrie, căci timpul e limitat în apărarea necesară, după cum legea o cere...

D. COSTAFORU:Ţara şi-o iubesc instinctiv toţi românii, dar o iubesc şi ovreii cari s-au născut şi au trăit în ea, dar au plecat apoi în ţări străine. Antisemitismul nu există la noi. El a venit din străinătate şi mai întâi la Bucureşti, adus de politicieni. La noi au fost şi pogromuri.

D. PREŞEDINTE:Aici vă spun eu, d-le Costaforu, că în România n-au fost şi nu sunt pogromuri.

D. COSTAFORU:Au fost în trecut...

D. PREŞEDINTE:Nici în trecut. Sunt destul de bătrân, ca să vă asigur că n-au fost. Avem ziarişti aici şi-i rog să scrie că în ţara românească n-au fost, nu sunt şi nu vor fi niciodată pogromuri.

D. COSTAFORU:Dacă n-au fost, e că am fost o ţară tolerantă...

D. PREŞEDINTE:Şi azi suntem toleranţi.

D. COSTAFORU:Antisemitismul e adus de politicieni. Naţionalismul înainte de război era identic cu patriotismul. Azi însă, după războiu, când România mare cuprinde între 3-4 milioane de minoritari...

D. PREŞEDINTE:Ce-are a face cu 18 milioane de locuitori.

D. COSTAFORU:Azi patriotismul diferă de naţionalism. Legile româneşti sunt egale pentru toţi. Neamurile trebuie să-şi facă naţionalismul lor, şi între ele sunt şi cei 800.000 de evrei.

VOCI:Minciuni, minciuni!...

D. PREŞEDINTE:Renunţaţi la date statistice şi istorice.

D. COSTAFORU:Dacă e vorba să facem lumină, lăsaţi-mă să vorbesc.

D. PREŞEDINTE:Dar fără statistici.

D. COSTAFORU:Mă servesc de statisticile Statului. Nu trebuie să îndârjim naţionalităţile, căci nu dezbinările, ci unirea face puterea. Cu cât vom cuceri minorităţile de partea noastră, cu atâta vom fi mai tari. Nu este acesta patriotism? Antisemitismul este un rău pentru ţară, pentru că ne facem duşmani. Da, d-lor, mă mândresc, că am un ginere evreu.

(Protestări, murmure, huiduieli în sală. Preşedintele sună clopoţelul şi după câteva minute se restabileşte liniştea).

D. PREŞEDINTE:Treceţi peste acestea şi vorbiţi de cazul Manciu.

D. COSTAFORU:Dacă am un ginere evreu. (În momentul acesta este întrerupt cu huiduieli).

D. PREŞEDINTE:V-aş propune să ţineţi o conferinţă despre aceasta.

(În acel moment primul jurat intervine, cerând să se discute numai cazul prefectului Manciu).

D. CUZA:Nu provocaţi mulţimea şi nu jigniţi sentimentul ei.

D. COSTAFORU:Unul dintre agitatorii studenţimii este un profesor universitar.

D. CUZA:Eu sunt acela!

D. COSTAFORU:Trebuie să ne purtăm bine cu toate minorităţile, căci altfel ungurii sprijinesc pe unguri, nemţii pe nemţii etc.

O VOCE DIN SALĂ:Dar pe evrei?

D. COSTAFORU:Evreii din toate ţările! De aceia să fim bine cu ei.

D. PREŞEDINTE:Credeam că citiţi câteva declaraţii şi văd că ne ţineţi o conferinţă.

D. COSTAFORU:Nu mi se dă voie, pentru că aici toţi sunt antisemiţi...

D. CUZA:Vă rugăm să-i daţi voie să spună tot ce ştie. Mâine îl voi convinge de adevăr, chiar şi la bătrâneţe.

D. COSTAFORU citeşte declaraţia lui Corneliu Codreanu din dosar, unde spune că problema evreiască nu se poate rezolva decât prin eliminarea evreilor de către un guvern care ar avea curajul s-o facă.

Studenţii au făcut colecte pentru o clădire.

D. PREŞEDINTE:Ei fac o clădire, pentru studenţii săraci.

D. ZELEA CODREANU-TATĂL:(arătând spre banca acuzaţilor):Insultaţi pe aceşti tineri?

D. COSTAFORU:Nu insult pe nimeni.

D. PREŞEDINTE:Să nu acuzaţi niciodată fără dovezi.

D. COSTAFORU:N-am şi nici n-aş vrea să am dovezi.

PREŞEDINTELE:Tot ce-aţi spun până acum a fost provocator. Să vă limitaţi în cadrul procesului.

D. COSTAFORU:Acela e naţionalist bun, care munceşte pentru ţară şi nu-i cere nimic.

Ca încheiere, d. Costaforu, adresându-se juraţilor, cere un verdict, care să nu fie complet de achitare, căci aceasta ar duce la noi crime. (Se face din nou zgomot în sală)“.

 

„Universul”nu întârzie să reacţioneze la declaraţiile lui Constantin Costa-Foru din timpul procesului. Ziarul publică pe pagina întâi a numărului de miercuri, 27 mai 1925, cursivul „Calomniile d-lui Costaforu. Preşedintele «Ligii drepturile Omului insultă pe români»”:

 

„D. C.G. Costaforu înţelege într-un mod foarte ciudat să susţină drepturile unora dintre oamenii de altă naţionalitate, care locuiesc în România, batjocorind poporul român.

D-sa, luându-şi rolul de preşedinte al «Ligii drepturilor omului», încearcă o metodă pe care n-o putem califica altfel decât că tot ce porneşte din insulte şi atacuri nedrepte împotriva poporului român, cu tendinţa de a fi înfăţişate ca justificate plângerile interesate ale unor minoritari, e calomnios.

D. Costaforu nu numai acum, în timpul din urmă, la procesul lui Corneliu Codreanu, a făcut aceasta. Ci şi altă dată. D-sa a scos broşuri, a dat interviuri gazetelor minoritare, etc., înfăţişând numai plângerile cu caracter agresiv ale minorităţilor, sau ale celor cari împărtăşesc idei împotriva actualei organizaţii de stat din România.

D. Costaforu a spus la Severin, reprezentând interesele părţi civile, că în România au fost pogromuri.

Inexactitatea debitată de d. Costaforu e identică tuturor inexactităţilor calomnioase pe care o serie de publicişti evrei din străinătate le-au făcut împotriva ţării româneşti şi a poporului român. Şi aceştia au spus, ca şi d. Costaforu, că în România au fost pogromuri. Preşedintele Curţii cu juri din Severin, din înaltul post, pe care-l ocupă, a trebuit să silească pe preşedintele «Ligii drepturilor omului» să rectifice, dar acesta n-a îndepărtat insultătoarea afirmaţie, oprindu-se la formula, că «au fost (pogromuri) în trecut».

Au fost pogromuri în România?

De unde a scos d. Costaforu aceasta?

E o singură explicaţie doar, a repetării unei calomnii, că preşedintele «Ligii drepturilor omului» îşi continuă sistemul de a ponegri poporul român şi ţara, ca să dea aparenţa că slujeşte minorităţile.

Oare apărătorul minorităţilor şi în special al acelor minorităţi care au din toate punctele de vedere atitudini ostile prin unii reprezentanţi ai lor, cari împrăştie în lume tot felul de neadevăruri împotriva ţării, nu crede că face un foarte rău serviciu poporului român asociindu-se detractorilor?

D. Costaforu, ca să poată înfăţişa «drepturile omului», era dator să-şi bizuie afirmaţiile pe adevăr, dar nu să răsufle ecourile de insulte, calomnii şi ponegriri cu orice prilej.

Dar când vorbim de d. Costaforu, ne aducem aminte de povestea «Coadei de topor»“.

 

Prin raportare la contextul lui 1925 şi, mai ales, la campania desfăşurată în apărarea lui C.Z. Codreanu, victima complotului evreiesc, intervenţia lui Constantin Costa-Foru se constituie într-o uriaşă gafă a Acuzării. Contrar intenţiilor sale, distinsul luptător pentru drepturile minorităţilor a contribuit la verdictul de Nevinovat şi la gloria ulterioară a lui C.Z. Codreanu.

Sub semnul politizării, sala de tribunal, de fapt Sala Teatrului din Turnu Severin, e scena unor gesturi spectaculoase, tipice unui miting.

 

Prim juratul de la Focşani vine laTurnu Severin ca să-l apere pe Codreanu!

Din câte se ştie, procesul de la Curtea cu juri de la Focşani a fost suspendat la cererea Procurorului, în 17 martie 1925, după ce prima şedinţă debutase cu tragerea la sorţi a juraţilor. Guvernul nu ţine cont de protestele (îndreptăţite) ale avocaţilor lui C.Z. Codreanu şi transferă procesul la Turnu Severin. Prin această mişcare sunt urmărite două lovituri:

1) Mutarea procesului într-un fief al liberalilor.

2) Prelungirea şederii lui C.Z. Codreanu în arest preventiv.

Acuzatul fusese arestat pe 25 octombrie 1924. Pe 25 mai 1925 el împlineşte astfel 7 luni de puşcărie, fără a fi fost judecat.

Spre surprinderea tuturor, în şedinţa de luni, 25 mai 1925, după-amiază, apare Mihail Caraş, fost prim jurat la Focşani, înscris printre apărători, care citeşte următoarea Declaraţie:

 

„D-le preşedinte, d-lor juraţi,

Sunt primul jurat al comisiunii de la Focşani, care în sesiunea trecută ar fi judecat acest proces dacă nu s-ar fi amânat.

Aici am venit trimis de toţi colegii ca să iau loc pe banca apărării şi să vă aduc salutul lor de dragoste românească şi creştinească.

Cu acest prilej vă aduc la cunoştinţă că Duminică 17 Mai c. s-au făcut rugăciuni în toate bisericile din jud. Putna pentru eliberarea din robia închisoarei, a eroului studenţimii, Corneliu Codreanu.

Iar în oraşul Focşani lumea s-a adunat după-amiază în cea mai încăpătoare biserică, şi s-a rugat în genunchi, cu trei preoţi în odăjdii.

D-lor juraţi din Mehedinţi, noi, juraţii din Focşani, nu ne îndoim că veţi asculta porunca lui Dumnezeu rostită prin glasul neamului întreg, şi de aceia închinându-ne, vă strigăm:Să trăiţi!“(„Universul”, miercuri, 27 mai 1925)

 

Corneliu Zelea Codreanu are avocaţi de prestigiu, cărora le putem spune oficiali. Printre aceştia se numără A.C. Cuza, I. Găvănescu, Gh. Şumuleanu, profesori universitari la Facultatea de Drept din Iaşi, şi avocaţii Paul Iliescu, Tache Policrat, S. Bacaloglu, E. Baziliu, Chiriţă Vasilescu.

Potrivit ziarului „Universul”, pentru apărarea lui C.Z. Codreanu şi a celorlalţi cinci studenţi s-au înscris 19.325 de avocaţi din întreaga ţară. Ei sunt reprezentaţi în Proces de avocaţi mandaţi pentru asta. „Universul”de vineri, 22 mai 1925, îi trece în revistă.

Ca şi la Focşani, procesul se confruntă cu disproporţia uriaşă dintre apărătorii Acuzaţilor şi Apărătorii victimei. Sub semnul întrunirii politice stau şi cuvântările celor care-şi asumă ipostaza de reprezentanţi ai unor colectivităţi. Toate sunt ţinute în şedinţa din după-amiaza zilei de luni, 25 mai 1925:

 

„D. ION ISTRATE, reprezentantul studenţilor şi a avocaţilor stagiari din Cluj, spune că nu va face descrierea faptelor sau a motivelor cari l-au determinat pe Codreanu la gestul său, ci va citi o moţiune şi o hotărâre luată pe câmpia Libertăţii din Blaj:«Întruniţi pe Câmpia Libertăţii din Blaj, ne aducem aminte cu recunoştinţă de sacrificiul lui Corneliu Z. Codreanu şi rugăm juraţii din Severin să fie încredinţaţi de nevinovăţia lui şi să pronunţe în unanimitate achitarea».

D.I. ROBU, reprezentantul studenţilor din Cernăuţi, cere achitarea lui Codreanu în numele românilor creştini din Bucovina.

D. DRAGOŞ, reprezentantul studenţilor din Bucureşti, vorbeşte în numele «Uniunii studenţilor creştini din România» şi spune că (...) întreaga studenţime română e azi alături de C.Z. Codreanu. Dacă el ar fi şovăit la Iaşi, n-ar mai fi fost astăzi solidaritatea aceasta împrejurul lui. În deraierea de la Bâldana un student muribund murmura achitarea lui C.Z. Codreanu. Termină spunând că verdictul de achitare va fi o sărbătoare a neamului nostru.

D. CAMENIŢA, reprezentantul studenţimii mehedinţene, spune juraţilor să nu pună pata ruşinei pe fruntea studenţilor mehedinţeni. Vi-l cerem pe Corneliu Z. Codreanu, simbolul studenţimii române“.(„Universul”, miercuri, 27 mai 1925)

 

În ultima zi a procesului, şedinţa de dimineaţă, continuă parada celor care vorbesc în numele cuiva:

 

„D. VENTONIUC, preşedintele negustorilor din Iaşi, spune juraţilor că ultima speranţă a negustorilor din Moldova este Corneliu Codreanu. Întreg comerţul românesc aşteaptă achitarea lui Codreanu. Până şi fetele de la ţară cântă:

Dă-ne Doamne pe Codreanu,

Să ne mântuiască neamu!

Termină, spunând că Corneliu nu mai e azi al lui, ci al neamului întreg.

(...)

D.C. UNGUREANU (Vaslui) cere achitarea lui Codreanu, în numele cetăţenilor vasluieni.

D. ANGHEL GRECEA vorbeşte în numele negustorimei severinene, spunând că Corneliu Codreanu n-a făcut decât aceia ce trebuia să facă orice mare român.

Duhurile rele intrate în sufletul lui Manciu au pornit ură împotriva tinerimei noastre.

Conchide că Manciu s-a urât singur, prin faptele sale neromâneşti. Corneliu Codreanu e adorat azi de toţi românii, şi de aceea trebuie achitat“.(„Universul”, joi, 28 mai 1925)

 

Indiscutabil, apărătorii voluntari, aparţinând LANC a lui A.C. Cuza, folosesc procesul pentru propagandă antisemită. În acelaşi timp, exploatarea sentimentelor antisemite şi xenofobe ţine şi de o strategie a Apărării. Câtă vreme autorităţile îl înfăţişează pe C.Z. Codreanu nu drept un criminal obişnuit, ci un asasin politic, mandatat să-l împuşte pe C. Manciu, Apărarea caută şi reuşeşte să-l prezinte pe fostul prefect de Poliţie drept vârful de lance al evreilor împotriva românilor. Juraţilor, dar şi opiniei publice, li se înfăţişează un C. Manciu monstru, pentru că a fost plătit de evrei să sugrume mişcarea naţionalistă a tinerilor.

De altfel, intrând în joc, broşura Pentru adevăr, finanţată de Guvernul Ionel Brătianu, depune eforturi pentru a-l prezenta pe C. Manciu drept bun român. Una dintre planşe ni-l arată pe C. Manciu în costum naţional.

Printre apărători îşi face apariţia şi o faţă bisericească, deşi C.Z. Codreanu ucisese un om:

 

„Preotul GH. DUMITRESCU, de la biserica Icoanei din Capitală, ia cuvântul în numele «Ligii apărării naţionale creştine» din Bucureşti şi Dobrogea, cum şi în numele d-lui prof. dr. Paulescu din Bucureşti. D-sa face o apropiere între faptele celor 12 apostoli ai lui Christos şi faptele de azi.

Îmi va spune cineva. Cum vii tu, un preot, să aperi un om care a făptuit o crimă?

Eu îi voi spune însă:n-a făcut o crimă – ci un fapt de virtute românească.

Am venit aci să apăr un erou!”

 

O mare parte din pledoarii îşi propun să-l înfăţişeze glorios pe C.Z. Codreanu, ca pe un erou, avansând teza unui gest făcut în numele poporului român:

 

„D.V. ORTOPAN din Tg-Jiu:De la noi, din munţii Gorjului, au pornit Tudor Vladimirescu şi Ecaterina Teodoroiu, care şi-au făcut datoria pentru neam. Acum este rândul mehedinţenilor să facă dovada că sunt la înălţimea patriotismului de oltean, achitând cu unanimitate pe un alt erou, Corneliu Codreanu.

D. colonel CĂTUNEANU. Fapta lui Corneliu Z. Codreanu nu este o crimă, ci acţiunea unui mare patriot, a unui erou al neamului. (...)

D.I. SAVA, reprezentantul studenţilor creştini din Iaşi, cere achitarea scumpului lor coleg.

Face un istoric al faptelor – arată pe Manciu ca pe un trădător de neam. Corneliu Codreanu a făcut ceea ce trebuia să facă fiecare din noi. A suferit destul, a stat prea mult închis, ne-a fost răpit nouă şi ţării prea mult timp. Cu nerăbdare aşteptăm verdictul de liberare“.

 

Ultima zi a procesului e şi cea programată de Mişcarea Pro-Codreanu pentru o lovitură spectaculoasă de imagine. Relatează „Universul” de joi, 28 mai 1925:

 

„D. dr. PETHEU din Ploieşti vorbeşte în numele invalizilor din război, spunând (...) Noi mutilaţii din război, nu te putem apăra decât cu sufletele noastre, dându-ţi acest tricolor naţional (vorbitorul se îndreaptă spre Corneliu Codreanu şi-i pune în mână tricolorul naţional, pe care Corneliu îi sărută, vădit emoţionat. Toată sala se ridică respectuos în picioare. Privirile sânt îndreptate spre Corneliu. Panglica tricoloră oferită lui Corneliu este a unui regiment ce n-avea drapel la Mărăşeşti şi a fost purtată de un erou, care a murit în lupte. Pe ea se văd încă şi acum urmele de sânge ale eroului mort)“.

 

„Universul”de vineri, 29 mai 1925, revine asupra acestei secvenţe, cu un amănunt de după anunţarea verdictului:„Am anunţat ieri că dl. Petheu din Ploieşti i-a aruncat lui Corneliu Codreanu pe banca acuzaţilor panglica tricoloră pe care a purtat-o până în clipa morţii un erou prahovean de la Mărăşeşti.Preşedintele(judecătorul B. Varlam – n.n.) întâlnind pe d. Petheu la ieşirea din sală i-a spus:— «Te-aş fi chemat la ordine, dar gestul d-tale m-a mişcat prea mult, şi preşedintele l-a sărutat»“.

Ziarele vremii se întrec în a relata manifestaţia de entuziasm din Turnu Severin de după anunţarea verdictului. Scrie „Dimineaţa” de joi, 28 martie 1925:

 

„După ieşirea de la proces Corneliu Zelea Codreanu a fost purtat în triumf până în piaţa Tudor Vladimirescu, unde s-a manifestat pentru eliberarea lui.

De la statuia lui Tudor Vladimirescu – întrucât autorităţile au lăsat să se manifesteze numai într-o anumită parte a oraşului, adică în piaţă – grupul manifestanţilor a înconjurat piaţa şi s-a oprit la locuinţa d-lui Tilică Ioanid, fost deputat averescan, unde au fost găzduiţi d-nii Codreanu tatăl şi fiul, şi unde se găseau şi d-nii A.C. Cuza şi dr. Şumuleanu.

Aci, din balconul caselor, diferiţi oratori, între care mai toţi apărătorii lui Corneliu Zelea Codreanu din proces, au repetat cele spuse cu privire la chestia antisemită.

Apoi, alţii, au făcut procesul guvernului şi al mai tuturor oamenilor noştri politici.

Astă seară, în mod special, pentru menţinerea ordinei, toate localurile vor fi închise la orele 10“.

 

De la Turnu Severin până la Iaşi, drumul cu trenul e un triumf pentru Corneliu Zelea Codreanu.

În Pentru legionari, C.Z. Codreanu exagerează, desigur, proporţiile triumfului, mai ales în ce priveşte numărul participanţilor. Despre primirea de la Gara de Nord el scrie:„La Bucureşti am sosit pe la orele opt seara. Am fost luat în braţe de pe peron şi scos în dosul gării. Acolo, pe întreg pătratul acela era o mare de capete ce se prelungea pe Calea Griviţei până dincolo de Şcoala Politehnică. Cred că erau peste 50.000 oameni, cuprinşi de un entuziasm căruia nu-i putea sta nimic în cale.”

 

„Trenul se ivi, cu plugul locomotivei drapat în cele trei culori naţionale”

Ziarele vremii, inclusiv cele adversare lui Codreanu, publică însă relatări din care reiese imaginea unor manifestări de simpatie ieşite din comun, mai ales dacă ne gândim că e vorba de un Corneliu Zelea Codreanu la început de carieră. „Universul” de vineri, 29 mai 1925, apărut joi, 28 mai 1925, dă seamă de primirea veştii în Capitală, adusă – susţine ziarul – de ediţia sa specială.

Amănunt interesant, studenţii îşi manifestă entuziasmul în faţa Palatului „Universul”:

 

„În acest timp, câţiva studenţi au înfipt în bastoane exemplare din ediţia specială a «Universului», şi panglici tricolore pe care le purtau pe pancarte.

Un grup a venit în faţa palatului ziarului nostru strigând:«Trăiască ziarul Universul!». «Trăiască d. Stelian Popescu, directorul acestui mare ziar românesc».

Apoi s-a înapoiat în piaţa Sărindar, unde a întregit masa mare a manifestanţilor cari de data asta, cu două drapele, intona Imnul regal, Piaţa Sărindar, până la cinematograful Frascati, era o mare de capete.

Au sosit din nou jandarmi şi manifestanţii au trebuit să se risipească.

Un nou grup numeros a revenit la «Universul» manifestând. Un altul – cu un drapel – s-a urcat în două automobile şi a parcurs străzile principale. Al treilea, cel mai numeros şi care mereu se îngroşa cu noi cetăţeni, s-a lăsat împins de armată, până sub balcoanele «Cercului avocaţilor». Manifestanţii strigau:

— Trăiască apărătorii lui Codreanu! Din balcon, li se răspundea:

— Trăiască studenţimea română!“

 

Alte ziare, „Dimineaţa”, „Lupta”, publică în numerele lor de sâmbătă, 30 mai 1925 (apărute vineri, 29 mai 1925), relatări despre popasul la Bucureşti – pentru schimbarea trenului – al celor plecaţi către Iaşi de la Turnu Severin. Sub titlul „Manifestaţiile de aseară”(joi, 28 mai 1925), „Lupta”de sâmbătă, 30 mai 1925, ne oferă amănunte bogate despre momentul de la Bucureşti. Impresionante rămân măsurile de excepţie luate de autorităţi în Bucureşti, „pentru prevenirea manifestaţiilor“:

 

„Autorităţile bucureştene, fiind informate că studenţii, profesorii universitari şi apărătorii venind de la T.-Severin – în drum spre Iaşi – ar fi voit să se abată prin Capitală, unde li se pregătea o primire zgomotoasă, au luat măsurile necesare pentru prevenirea manifestaţiilor.

Mai întâi, au fost trimise la Chitila două batalioane din reg. 6 Mihai-Viteazul, doi comisari regali şi câţiva inspectori de poliţie, cari aveau misiunea să împiedice pe studenţi de a nu se opri acolo şi de a se îndrepta spre Bucureşti.

La orele 7, când trenul a sosit în gara Chitila, reprezentanţii parchetului militar au pus în vedere studenţilor – cari erau în număr de circa 200 – că vagoanele lor trebuiau să rămână în gara Chitila, spre a fi ataşate primului tren ce venea din Bucureşti spre Iaşi. Studenţii au cerut îngăduinţa să ajungă numai până în gara de Nord, spre a lua masa. Reprezentanţii autorităţilor, după ce au luat toate asigurările că studenţii îşi vor respecta angajamentul, au permis ca cele trei vagoane să-şi continue drumul până în gara de Nord“.

 

Autorităţile n-au luat în calcul reacţia studenţilor din Bucureşti:

 

„Studenţii bucureşteni s-au strâns pe seară în jurul gării de Nord, pe piaţa dinspre Calea Griviţei şi pe str. Dinicu Golescu.

Detaşamente de armată au fost aduse în grabă, în amândouă locurile menţionate mai sus. Studenţii au fost lăsaţi în dosul unor cordoane puternice.

La orele 8.15 – ora sosirii trenului – atât studenţii din Calea Griviţei, cât şi cei din bul. Dinicu Golescu au spart cordoanele şi au dat năvală pe peron. Autorităţile, surprinse, n-au putut opri năvala acesta.

Trenul se ivi, cu plugul locomotivei drapat în cele trei culori naţionale şi, peste ele, o cruce mare încârligată. În picioare, trei foşti acuzaţi, îmbrăcaţi în costume naţionale.

Studenţii au coborât dintr-însul şi s-au contopit cu cei de pe peron. D-nii Cuza şi Şumuleanu au rostit cuvântări.

La orele 9.40, cei doi profesori ieşeni şi studenţii, cari îi însoţeau de la T.-Severin, s-au urcat în acceleratul pentru Iaşi“.

 

Studenţii din Bucureşti au continuat însă manifestarea:

 

„Grupul de studenţi bucureşteni, purtând trei tricoloruri, au pornit pe calea Griviţei manifestând.

Cordoanele de soldaţi rânduite în grabă la piaţa Matache Măcelarul şi acele făcute la piaţa ministerului de Război de trupa acestui departament au fost rupte.

Manifestanţii au înaintat până la statuia lui Mihai Viteazul, unde s-au rostit cuvântări.

Între timp, au fost aduse numeroase detaşamente de soldaţi, cari au fost înşiruite pe bulevard şi pe calea Victoriei, până la hotel Luvru.

Treizeci de manifestanţi au fost înconjuraţi şi duşi la prefectura poliţiei, unde au fost puşi în libertate, după ce li s-au luat declaraţii“.

 

„Adevărul”de sâmbătă, 30 mai 1925, surprinde veghea autorităţilor:„Până noaptea târziu trupele au rămas pe străzi, iar la prefectura de poliţie au stat de veghe reprezentanţii autorităţilor“.Din „Lupta”, sâmbătă, 30 mai 1925 aflăm că veghea a fost şi la înalt nivel:„D-nii Tătărescu, subsecretar de stat, generalii Er. Nicoleanu, prefectul poliţiei, gen. Ştefănescu, comandantul jandarmilor şi Sârbu, din statul major;Duca, procuror general;col. Călătorescu, col. Boerescu, inspectori Daşchevici şi Ghinea Ionescu au rămas la prefectura poliţiei, până la orele 2 noaptea, când oraşul a reintrat complet în linişte“.

„Adevărul”de sâmbătă, 30 mai 1925, ne informează despre momentul Iaşi, petrecut vineri, 29 mai 1925, dimineaţa:

 

„Corneliu Codreanu a sosit azi dimineaţă în localitate.

Trenul de Bucureşti a ajuns cu o întârziere de o oră şi jumătate.

Trenul a fost însoţit de la Chitila de un vagon cu jandarmi pedeştri.

Pe peronul gării locale se aflau adunaţi numeroşi studenţi cari au format un cortegiu în frunte cu Codreanu, care a parcurs strada Gării şi Râpa Galbenă până la sediul Ligii naţionaliste.

Cortegiul a fost încadrat de jandarmi şi poliţie.

În centrul oraşului a fost concentrat regimentul 7 roşiori.

Manifestaţia a decurs în linişte“.

 

Verdictul dat de juraţii de la Turnu Severin fost pus de toţi cercetătorii anilor de început ai lui C.Z. Codreanu pe seama emoţiei colective. Într-adevăr, din achitarea lui C.Z. Codreanu de cei 12 juraţi nu putem exclude atmosfera pro-Codreanu din sală, din oraş şi din ţară. Mulţi cercetători au văzut în această trecere a opiniei publice de partea lui C.Z. Codreanu (vizibilă încă de la Focşani) expresia unui naţíonalism românesc marcat de accente antisemite, explicabile în conjunctura primilor ani de după război. Schimbarea opiniei publice, având drept punct culminant achitarea de la Turnu Severin şi, mai ales, sărbătorirea achitării, îşi are una dintre explicaţii în politizarea cazului chiar de către adversarii lui Corneliu Zelea Codreanu. Acolo unde era vorba de o crimă individuală sau, cum susţinea „Universul”, de un fapt penal pur şi simplu, Guvernul, presa poreclită „din Sărindar” – „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Lupta” – s-au grăbit să prezinte opiniei publice un asasinat politic pus la cale de studenţii influenţaţi de ideile lui A.C. Cuza. Dincolo de faptul că antisemitismul lui A.C. Cuza nu avea drept efect asasinatul decât printr-o exagerare, politizarea procesului, făcută – repet – de Guvern mai întâi, a convenit de minune Mişcării pro-Codreanu. Apărea astfel în faţa juraţilor şi a marelui public, spre judecare, nu o crimă comisă cu sau fără premeditare, ci un război în care se confruntau două poziţii politico-filosofice.

 Raţionamentul făcut de mulţi – C. Manciu a fost prezentat drept omul evreilor şi, atunci, românii, antisemiţi cum erau, au prins simpatie faţă de cel care l-a ucis – e valabil până la un punct. Deplasarea opiniei publice de la condamnarea crimei, după primele zile ale emoţiei stârnite de asasinarea ditamai prefectului de Poliţie de Iaşi, şi-a avut cauza principală în convingerea că victima fusese un monstru.

Indiscutabil, printre notele menite a stârni antipatia s-a numărat şi acuzaţia de om al evreilor. O analiză profundă a cazului, depăşind chestiunea antisemitismului românesc din 1924, ne arată însă că principala cauză a simpatiei a constituit-o antinomia cu influenţe devastatoare în sufletul colectiv românesc de la vremea respectivă:

Cea dintre Constantin Manciu, prefectul Poliţiei de Iaşi, şi C.Z. Codreanu, studentul îmbrăcat în costum popular românesc.

O privire aruncată asupra propagandei pro-Codreanu şi asupra discursurilor de la Proces ne dezvăluie insistenţa pe sălbăticia poliţaiului Constantin Manciu, „sălbăticie faţă de elevi şi studenţi, binecuvântată de Guvern“.

Pentru juraţi, pentru cei din Turnu Severin, pentru cei din Foşcani şi din ţară, lucrurile au fost limpezi. Un reprezentant al forţei oarbe a autorităţii – ditamai Prefectul de Poliţie – s-a năpustit asupra unor bieţi elevi şi studenţi, pentru a-i bate, a-i chinui, a-i persecuta, pe motiv că sunt buni români.

Să nu uităm că ne aflăm în 1924-1925, ani de maximă aroganţă ai Guvernului Ionel Brătianu faţă de Opoziţie. Zilnic, în presă, în Parlament, curg plângerile, protestele împotriva abuzurilor Poliţiei, Jandarmeriei şi Armatei faţă de Opoziţia slabă, fărâmiţată. Prefectul de Iaşi, denunţat de „Universul”încă de la Operaţiunea Complotul din Grădina de Zarzavat, din 31 mai 1924, drept o fiară care a arestat, anchetat şi torturat 60 de elevi şi studenţi strânşi în grădina Constanţei Ghica din Iaşi pentru a cultiva zarzavat, a apărut în ochii opiniei publice drept întruchiparea autorităţii brutale până la sălbăticie.

 

Verdictul juraţilor a fost corect din punct de vedere juridic

A reduce verdictul juraţilor la expresia unei emoţii colective înseamnă a simplifica realităţile. Dat fiind că s-a petrecut înainte de înfiinţarea Gărzii de fier, istoricii noştri n-au acordat o prea mare atenţie documentelor procesului, aflate în arhive interzise înainte de 1989.

Cercetarea documentelor ne dezvăluie însă un adevăr surprinzător:

Deşi dat sub puterea emoţiei colective, verdictul juraţilor e corect din punct de vedere juridic.

Să reamintim mai întâi că juraţii au luat în seamă doar cele prezentate în faţa lor de-a lungul procesului. La proces însă, Parchetul (cu excepţia Rechizitoriului făcut de Titus Constantinescu) a fost sub orice critică. Spre disperarea lui Titus Constantinescu, martorii Acuzării şi-au schimbat radical depoziţiile în instanţă faţă de depoziţiile de la Judecătorul de instrucţie.

În Rechizitoriul său, Titus Constantinescu încearcă să impună atenţiei această diferenţă:

 

„În timpul dezbaterilor s-a spus de banca apărării «că la juraţi instrucţia fiind orală, cea preliminară şi cea scrisă, nu vă leagă». – Acest principiu de judecată D-lor Juraţi, s-a susţinut tocmai în momentul când eu relevam flagrante contraziceri, între depoziţiile unor martori făcute înaintea Domniilor-Voastre şi între ceea ce au declarat la D-nul judecător de instrucţie, şi când eu am cerut D-lui Prezident să le releveze şi să ia act de aceste contraziceri. – Este adevărată această teorie a băncii apărării, că pe juraţi nu-i leagă şi instrucţia scrisă? – Nu, D-lor Juraţi. Este greşită această susţinere şi cuprinde un neadevăr tendenţios pentru cauză, fiindcă susţinerea aceasta este în contradicţie cu dispoziţiunile (art. 343) din procedura penală, care înscrie îndatorirea pentru prezident să se însemneze adausurile, schimbările sau variaţiunile ce ar putea fi între depoziţiile unor martori şi cele de mai înainte declarări ale sale, şi este în contrazicere această susţinere şi cu depoziţiile (art. 366) din procedura penală, care stabilesc principiile de deliberare şi de judecată al Domnilor Juraţi şi prin care nu le spune să nu ţie seama de aceste instrucţiuni, ci din contră le recomandă să fie atenţi la tot ce li-se spune, să considere neîndestulătoare orice probă şi să ţie socoteală de tot ce le poate forma intima convingere“.(Acuzarea în Procesul Corneliu Zelea Codreanu, Rechizitor ţinut în audienţa de la 25 mai 1925 de Primul procuror, Titus H. Constantinescu, Consilier de Curte, Turnu Severin, Tip. şi leg. de cărţi L. I. Niculescu &Ion N. Bojneagu, 1925, pag. 6)

 

Acuzarea suferă un eşec dezastruos şi în materie de martorii care şi-au păstrat depoziţiile de la judecătorul de instrucţie. Dovadă a proastei pregătiri, are loc un incident cu un martor în ziua a doua, vineri, 22 mai 1925, relatat în „Universul” de duminică, 24 mai 1925:„Rusu V.Martor propus de partea civilă declară că nu ştie nimic, şi nici nu ştie de ce a fost adus aici. Se introduce apoi un omonim al martorului de mai sus, tot Rusu V., sergent de oraş, care e adus să confirme că a fost atacat de studenţi şi bătut în poarta fostului prefect de poliţie pe când era de serviciu. Martorul spune că a fost lovit de patru tineri, dar nu ştie dacă au fost sau nu studenţi. Întrebat asupra timpului, sau măcar asupra anotimpului când a fost bătut, spune că nu-şi aduce aminte“.

Dincolo de bâlbâiala incredibilă (confuzie catastrofală), care discreditează martorul, aducerea lui V. Rusu e o prostie.

ÎnOrdonanţă, în Actul de acuzare, dar şi în broşura Adelinei Manciu, Pentru adevăr, se face mare caz de încercarea unor studenţi de a pătrunde în casa lui Constantin Manciu. Acuzarea îşi întemeiază teza complotului şi, prin asta, a premeditării, pe ameninţările la adresa lui Constantin Manciu venite din partea studenţilor naţionalişti. Asta ridică însă nivelul procesului din planul penal în cel politic. Vasile Rusu e invocat atât în documentele procesului, cât şi în Pentru adevăr, ca poliţistul care a vrut să apere casa lui Manciu de agresiunea studenţilor.

Acuzarea, atât în plan juridic, cât şi în plan politico-mediatic, îşi concentrează campania pe teza complotului. Pentru asta se simţea nevoia de a se demonstra că Grupul Codreanu şi-a propus mai de mult asasinarea lui C. Manciu. De aceea vom întâlni, atât în Ordonanţa definitivă nr. 99, în Actul de acuzare, cât şi în depoziţiile martorilor Acuzăriideosebitul accent pus pe hârtia găsită în mâinile lui C.Z. Codreanu în dimineaţa de 31 mai 1924:hârtie pe care se afla desenat planul zonei în care locuia Manciu.

Procesul se desfăşoară pentru juraţi.

Orice bâlbâială a Acuzării curge în favoarea lui C.Z. Codreanu.

Confundarea lui V. Rusu e una dintre acestea.

Lovitura de teatru din Rechizitoriul Procurorului

Momentul crucial care justifică din punct de vedere juridic verdictul juraţilor se iveşte însă marţi, 26 mai 1925, când, în Rechizitoriul final, reprezentantul Ministerului Public, Prim Procurorul Titus Constantinescu, cere juraţilor, pentru C.Z. Codreanu, un răspuns afirmativ, iar pentru „ceilalţi cinci acuzaţi, cărora nu le găseşte nici o vină, achitarea“(„Universul”, miercuri, 27 mai 1925).

Scoaterea celor cinci de sub acuzare primeşte următoarea explicaţie din partea procurorului:

 

„Dar D-lor, dacă acestea am avut de zis în contra lui Corneliu Codreanu, alături de el mai sunt aduşi ca complici, coacuzaţii:Ion I. Moţa, Radu V. Mironovici, Ilie Gârneaţă, Tudosie Popescu şi Corneliu Georgescu.

În dovada acestei complicităţi, Domnul judecător, în cercetările sale, se bazează pe o serie de fapte anterioare comiterii crimei şi care ar fi următoarele:

În ziua de 19 Oct. 1924, ora 7 ½, acuzatul Corneliu Codreanu a avut o consfătuire la socrul său Ilinoiu din str. Florilor cu I. Moţa, R. Mironovici şi ceilalţi, unde s-a discutat până la ora 11 a.m. Această consfătuire cu caracter strict confidenţial, la care nu a fost admisă să participe nici logodnica lui Codreanu, D-ra Ilinoiu, care de obicei participa, a creiat posibilitatea că în această consfătuire să se fi pus la cale şi aceste atentate – şi aceasta o deduce d-l judecător şi din analogia cu alte împrejurări cu care stabileşte că preveniţii, prin antecedentele lor, erau capabili să ia asemenea rezoluţiuni şi să uzeze la mijloace extreme, aşa se raportează Domnia-sa la complotul pus la cale de aceştia, în ziua de 8 Oct. 1925, când preveniţii au mărturisit că puseseră la cale exterminarea mai multor persoane, dintre care miniştri şi reprezentanţi Finanţe, şi după cum atunci s-a discutat în amănunţime planul de atac, tot astfel bănuieşti, că în consfătuirea de la 19 oct. 1924, s-a hotărât exterminarea lui Manciu, prin consfătuirea de la Ilinoiu.

Aceste bănuieli ar mai fi probabile şi prin raporturile atât de strânse dintre preveniţi şi ar putea fi deduse şi din sentimentele de ură ce purtau aceştia contra victimei.

Cum însă faptele penale sunt de o strictă interpretare, ele nu pot fi deduse numai din prezumţiuni bazate pe solidaritatea dintre părţi, ci ar urma să mai fie coroborate şi cu alte dovezi, ce în speţă lipsesc.

Nu este exclus ca cele susţinute în actul de acuzare referitor la aceşti complici să fie un adevăr, dar în lipsă de dovezi, cum că aceştia, cu bună ştiinţă, ar fi ajutat sau asistat pe autorul acţiunii în faptele care au pregătit-o sau înlesnit-o, urmează ca pentru aceştia să aduceţi un verdict de achitare“.(Acuzarea în Procesul Corneliu Zelea Codreanu. Rechizitor ţinut în audienţa de la 25 mai 1925 de primul procuror Titus H. Constantinescu. Consilier de Curte, Turnu-Severin, Tip. şi leg. de cărţi, L.I. Niculescu &Ion N. Bojneagu, pag. 30)

 

Ordonanţa definitivă nr. 99 din 31 decembrie 1924şi Actul de Acuzare nr. 450 din 22 ianuarie 1925ne arată că autorităţile n-au mers pe varianta omorului pur şi simplu, ci pe varianta omorului cu premeditare, provocat ca urmare a unui complot. Astfel, potrivit Ordonanţei, Corneliu Zelea Codreanu şi ceilalţi cinci sunt liderii mişcării studenţeşti naţionaliste cu care s-a confruntat în ultimii ani Guvernul Liberal. După venirea la Iaşi ca prefect al Poliţiei a lui Constantin Manciu, mai precis, a „măsurilor de ordine luate“de acesta, „agitaţiile studenţeşti se potolesc, cursurile universitare se ţin în mod regulat, studenţii fiind gata de a părăsi aceste mişcări“.

Grupul condus de Corneliu Zelea Codreanu ajunge la concluzia că Manciu trebuie înlăturat, pentru că prefectul de Poliţie, numit în 5 septembrie 1923, reuşise să potolească mişcarea prin măsurile de ordine luate. Drept urmare – continuă judecătorul de instrucţie Mihail Eşianu – în dimineaţa zilei de 19 octombrie 1924, după achitarea lui Ion Moţa din 27 septembrie 1924, pentru că a tras asupra lui Aurel Vernichescu pe motiv că e „trădător“, convocaţi de Corneliu Zelea Codreanu, membrii grupului care pusese la cale complotul din 8 octombrie 1923 se reunesc la „la locuinţa lui Const. Ilinoiu, din str. Florilor, nr. 20, unde locuia Corneliu Zelea Codreanu“, logodnicul Elenei Ilinoiu, într-o consfătuire:„Preveniţii susţin că la această consfătuire s-a discutat asupra planului de luptă ce trebuiau să urmeze relativ la mişcarea studenţească şi, deci, cu această ocazie, era de neânlăturat să nu discute chestiunea Manciu, după incidentele ce urmaseră, după lupta pe faţă ce se ducea contra acestuia şi după rezistenţa ce opunea acesta mişcării studenţeşti, pentru menţinerea ordinii, rezistenţă de care urmau să se izbească şi de acum înainte. Şi, după cum mai înainte puseseră la cale de a atenta la viaţa câtorva miniştri şi reprezentanţi ai finanţei evreieşti, tot astfel au hotărât la această consfătuire exterminarea prefectului C. Manciu, însărcinându-se cu aceasta Corneliu Zelea Codreanu, care îşi manifestase acest gând imediat după incidentele de la 31 mai 1924 şi care putea justifica mai uşor acest gest, ca unul ce pretindea că a fost mai mult jicnit de victimă. Ocazia cea mai nimerită pentru a aduce la îndeplinire acest fapt era ziua de 25 octombrie, când urmau să se judece o parte din procesele intentate contra acestuia, la judec. Ocol Urban Iaşi“.(ASRI, fond P, dosar 111041, vol 1, f 12)

După consfătuirea de dimineaţă – continuă să depene Documentul – cei şase „au plecat la Mitropolie, ajungând la o oră când nu se mai găseau nici credincioşi la rugăciune şi nici preoţi, serviciul religios fiind demult terminat, şi, aşezându-se cu toţii în faţa altarului, au dat impresiunea agenţilor ce-i urmăreau pas cu pas că au depus un jurământ, după cum obişnuiau să depuie, ori de câte ori luau hotărâri grave. Astfel de jurăminte au depus preveniţii cu ocazia punerii la cale a atentatului descoperit la Bucureşti, atât în Iaşi, cât şi în Cluj şi Bucureşti, fapte recunoscute de către aceştia la interogatoriile luate la Cabinetul 5 Instrucţie Ilfov. După amiază consfătuirea a avut din nou loc, până la ora patru“.

Aşadar, potrivit Acuzării, cei şase decid eliminarea lui Constantin Manciu. Pentru aceasta, aşa cum au mai procedat, merg la Mitropolie unde fac jurăminte. Pentru a nu fi suspectaţi, ceilalţi cinci pleacă din Iaşi. Concluzia:Corneliu Zelea Codreanu e autorul unui atentat politic mandatat pentru această operaţiune de către Grupul zis şi Codrenist, cel acuzat în 1925 de complot împotriva Siguranţei Statului. Dacă asasinatul a fost pus la cale de un grup, C.Z. Codreanu a acţionat cu premeditare. Legitima apărare cădea din start.

Pe ce dovezi se întemeiază această acuzaţie, pentru justificarea căreia se organizează întreaga anchetă penală şi sunt trimişi în judecată cei şase:C.Z. Codreanu pentru omor cu premeditare, ceilalţi cinci, pentru complot? Doar pe deducţii şi, mai ales, pe presupuneri. Dovada? Însuşi Ministerul public cere achitarea celor cinci pe motiv că instrucţia n-a putut strânge dovezi! Numai că acuzaţia de crimă cu premeditare avea drept argument capital teza complicităţii. Altfel spus, Grupul Văcăreştenilor îl mandatase pe C.Z. Codreanu să-l asasineze pe Constantin Manciu. În aceste condiţii, apărea logică acuzaţia că nu fusese legitimă apărare şi că C.Z. Codreanu, dând curs hotărârii luate de grup, îl pândise pe C. Manciu şi-l împuşcase.

Dacă împuşcarea lui C. Manciu nu mai era considerată chiar de Acuzare drept un asasinat politic, atunci pica premeditarea. Juraţilor le era clar că fusese vorba de legitimă apărare ca depăşire a hotarelor apărării.

Renunţarea la teza complicităţii a venit luni, 25 mai 1925, în şedinţa de dimineaţă, ca o lovitură de teatru. Ea a dat avânt Apărării, care s-a pronunţat, potrivit procedurilor, după Rechizitoriul Procurorului, şi a fost suficient de aproape în timp de verdict (mai rămăseseră doar două şedinţe:de luni după amiaza şi de marţi dimineaţa) pentru a-i influenţa decisiv pe juraţi.

S-ar putea crede că renunţarea la teza complicităţii a fost un gest de bunăvoinţă din partea Guvernului. Nici vorbă de aşa ceva. Documentele instrucţiei dovedesc în mod clar că teza complicităţii se baza în exclusivitate pe deducţii şi pe rapoartele paranoice trimise de Constantin Manciu ministerului de Interne. Se apelase la teza complicităţii în disperare de cauză, după ce teza complotului, exploatată mediatic de către Guvern, căzuse. Ca şi în cazul tezei complotului, cea a complicităţii îşi avea cauza de fond în efortul Guvernului şi al presei din Sărindar de a da crimei din 25 octombrie 1924 nota de asasinat şi, prin asta, de a transforma procesul de la Turnu Severin într-un proces politic.

La Turnu Severin a fost, aşa cum a vrut Guvernul, un proces politic. Pe care Guvernul l-a pierdut însă în chip catastrofal.