Controverse despre daci, geţi sau daco-geţi

Autor 12356 vizualizări


În lunile din urmă câteva publicaţii şi un fim plasat în mediul virtual au produs o mare emoţie în rândul celor care sunt convinşi că dacii au fost creatorii culturii europene şi că noi „ nu suntem urmaşii Romei”! Subiectul nu este deloc nou. În anii 80 el a fost „fabricat” din tot soiul de fragmente mai vechi, unele din secolul al XIX-lea, la care se adăugau elucubraţiile unei persoane (Iosif C.Drăgan) stabilite prin Italia.

A rezultat un „curent” care susţinea că daco-geţii, ca ramură a „marelui neam tracic”, au fost creatorii unei civilizaţii de excepţie la nivelul Europei antice. Mai mult, că daco-geţii, într-un anume moment, au reuşit crearea unui stat centralizat sub regele Burebista! Nici măcar în acei ani nu s-a ajuns însă la afirmaţii precum cele din prezent. Oricum, ceea ce se susţine acum depăşeşte cu mult nu doar bunul simţ cât mai ales cunoaşterea istoriei atâta cât se poate prin prisma izvoarelor istorice. Pentru că cei care au lansat aceste teorii de-a dreptul elucubrante nu numai că nu sunt istorici, dar sfidează minima cunoaştere de specialitate.

Subiectul este mult prea serios pentru a nu fi tratat serios. De aceea vom încerca să demontăm, piesă cu piesă, toate afirmaţiile pe care le acuzăm ca fiind nu doar antinaţionale ci de-a dreptul ofensatoare pentru noi înşine dar şi pentru alţii.

Problema izvoarelor

Susţinătorii opiniilor potrivit cărora dacii/geţii au fost creatorii civilizaţiei romane şi nu numai nu cunosc o minimă analiză critică a surselor istorice sau o ignoră chiar dacă sunt între ei unii care dispun de titluri academice. Amestecă date din diferite epoci istorice, la o distanţă de cel puţin 3-4000 de ani unele de altele, inserează tot soiul de texte care n-au nimic în comun cu istoria noastră, încercând să transmită sentimentul unei „continuităţi”. Un prim caz este cel legat de aşa-zisele tăbliţe de la Tărtăria, considerate drept „prima scriere” din istoria umanităţii, atribuite unei populaţii pe care nu o cunoaştem absolut deloc, dar care se plasa, în timp, în neolitic! Că acea populaţie nu are absolut nimic cu dacii ori geţii de mult mai târziu n-are nicio împortanţă pentru autorii acestei mistificări. De altfel trebuie spus că cercetările de la Tărtăria abia dacă au început (prin anii 60!) şi au fost...abandonate. Trebuie spus, apăsat, că populaţiile neolitice – cel puţin în arealul nostru istoric – nu au lăsat scris absolut nimic, că aşa-zisele texte de pe tăbliţele în cauză pot fi orice, inclusiv ornamente pentru nişte pandantive după cum par cel puţin două dintre artefacte. Nu există nicio dovadă cât de cât acceptabilă că între populaţiile neolitice şi cele de mai târziu ar fi existat o legătură. Dimpotrivă. Odată cu pătrunderea populaţiilor numite drept indo-europeni din care se presupune că au făcut parte tracii (deci şi geţii şi dacii) culturile neolitice cam dispar. Cu ele, desigur, şi „prima scriere” din istorie. Iar noii sosiţi nu au scris absolut nimic! Atunci unde au dispărut creatorii, posesorii celei mai vechi scrieri? Cum şi-au transmis cunoştinţele şi mai ales cui...

Herodot şi geţii

Istoricul grec este primul care-i aminteşte pe cei consideraţi drept unii dintre stămoşii îndepărtaţi. O face prin anul 514 î.Hr. El îi numeşte drept „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Pănă aici nimic ieşit din comun. Numai că dacă cineva ar avea curiozitatea să vadă unde locuiau tracii ar avea o surpriză. De asemenea unde erau plasate unele dintre triburile desemnate drept geţi. De altfel istoricul grec nu plasează în spaţiu pe geţi după cum nu ne spune dacă aşa îi denumeau grecii pe băştinaşi sau aşa îşi spuneau ei înşişi. Stim însă că Herodot nu a călcat niciodată prin părţile să le zicem dobrogene ale Mării Negre. Ca atare nu ştim dacă geţii în cauză locuiau undeva la sud de Dobrogea de astăzi, în Dobrogea sau undeva prin sudul Basarabiei. Izvoarele vremii îi plasează însă pe undeva pe versanţii de sud şi de nord ai Munţilor Haemus (M-ţii. Balcani), nicidecum în zona dobrogeană. Zonă în care este foarte posibil să fi locuit unele triburi getice sau înrudite cu geţii.

Cine erau dacii?

Denumirea, se spune, apare în izvoarele de limbă latină. Or, la data la care romanii intrau în contact cu dacii (sec.I d. Hr) în conştiinţa lumii vechi erau cunoscute populaţiile din zona Mării Negre – printre ei şi geţii – din moment ce fie prin intermediul grecilor fie nemijlocit i-au cunoscut. Exilarea lui P. Ovidius Naso la Tomis nu se făcea într-un loc necunoscut. Atunci de ce au simţit romanii nevoia să-i numească altfel pe autohtoni? De ce nu i-au numit geţi? Singura explicaţie cât de cât logică era că ei înșişi, dacii, se numeau ca atare, denominaţie preluată de către sursele romane. Deci daci, nu geţi, nici daco-geţi.

Cel care vorbeşte primul despre daci a fost Strabon. Nu mai comentez faptul că Strabon scria în limba greacă, chiar dacă era istoric roman. El afirmă că dacii şi geţii vorbesc aceeaşi limbă. De aici s-a tras concluzia că dacii şi geţii sunt unul şi acelaşi... popor! Concluzia nu-i aparţine lui Strabon! Dincolo de această constatare trebuie spus că tot sursele istorice cât de cât credibile ne spun că dacii şi geţii trăiau organizaţi în peste 100 de triburi. Ca de altfel şi alte populaţii ale Europei vremii, precum celţii, germanii, sarmaţii, ilirii etc. Putem presupune că măcar unele dintre  triburile autohtone foloseau dialecte ale aceleaşi limbi, cum s-a întâmplat în cazul celţilor sau germanilor de pildă. Niciuna dintre populaţiile amintite nu s-au constituit însă într-un popor, cu atât mai puţin unitar, ca să nu mai pomenim de existenţa unei aşa zise conştiinţe comune de neam! Dar la daci şi geţi acest lucru a fost posibil, chiar obligatoriu. Au fost singura populaţie la nivelul Europei care au atins această performanţă. Nici nu se pune problema ca între „fraţii de sânge” să se fi petrecut fenomene absolut fireşti în alte spaţii, cum ar fi să se atace şi să se jefuiască unii pe alţii, să atace şi să jefuiască în afara arealului lor de bază. Ca atare puzderia de aşezări întărite, fortificaţii, armele de atac şi apărare au fost folosite, strict, pentru a se apăra în faţa invaziei unor alogeni! Pe care autorii imensei mistificări îi trec total sau macar parţial cu vederea în expunerile lor.

Dincolo de aceste constatări legate de unele izvoare scrise, cel mai des citate de către autorii imensei mistificări istorice, ne bazăm aproape în exclusivitate pe rezultatele unor cercetări de teren. Or, se ştie, cercetarea de teren este extrem de precară, fără continuitate, fără a fi sistematică decât în puţine cazuri. Să luăm, spre exemplu, cercetările din zona Munţilor Orăştiei, mai concret de la Sarmizeghetusa Regia. Ştie cineva ce s-a întâmplat cu materialele obţinute în perioada interbelică? Dar despre cele  prelevate de acolo în anii 70-80 care zăceau  până prin anii 90 în pachete nedesfăcuteîntr-un colţ al Muzeului de Istorie al Transilvaniei? Dar despre Sarmizeghetusa s-au scris tomuri întregi! Aceasta deoarece a fost „decretată” drept „capitala statului dacic”. Fără nicio bază reală, ignorându-se în mod voit alte zone cu concentrare de fortificaţii dacice cum ar fi de pildă cele din zona Covasna. După cum au fost lăsate în afara discuţiei prezenţa unor populaţii (triburi) cum ar fi cele ale bastarnilor (germanici) prezenţi pe o perioadă de sute de ani în zona Moldovei centrale, prezenţa unor triburi germanice în zona de nord a Moldovei şi în estul Maramureşului, a ilirilor în zona Olteniei. Total ignoraţi ca prezenţă, deşi a fost masivă, au fost celţii. În conformitate cu datele arheologice certe, celţii care au început să pătrundă pe tritoriul „dacic” au fost prezenţi masiv în următoarele areale:1. În zona de nord-vest unde un mare grup se statornicise pe Tisa superioară, cu o zonă de locuire în Ungaria şi Slovacia;2. În zona Aradului, între râurile Tisa, Mureş, Crşul Alb;3. În aproape întreg bazinul transilvănean, atingând, în unele părţi, poalele Carpaţilor Meridionali. Locuirea celtică în această zonă este indiscutabilă, chiar masivă, dovadă fiind numeroasele necropole celtice de pe cursurile Mureşului, Târnavelor, Someşului şi Oltului;4. Oltenia de sud-vest. Şi aici locuirea celtică a fost semnificativă;5. Urme de locuire celtică au fost puse în evidenţă în mediul germanic din Moldova.

Nici nu se poate pune problema unei prezenţe celtice sporadice sau, cum s-a mai spus, a unor „infiltrări”. După cum nici nu se poate pune problema absorbţiei acestora de către daci sau geţi. Nu au reuşit romanii în mai mult de 500 de ani să-i absoarbă, celţii fiind prezenţi cel puţin până în secolul I chiar şi în nordul Italiei! Cum să o fi putut face o populaţie, chiar cea dacică să realizeze o asemenea performanţă?

Dacă arheologia ne oferă tabloul prezenţei alogene, mai ales a celei celtice, în spaţiul dacic după cum am arătat mai sus, unde erau dacii, geţii? În linii generale prezenţa lor este de necontestat în:1. Zona de centru a Munteniei;2. Sudul Moldovei şi nord-estul Munteniei;3. Spaţiul dintre Olt-Dunăre şi Carpaţi, până în sudul Transilvaniei, având aria cu cea mai mare densitate pe valea Jiului;4. Sudul Transilvaniei, mai ales pe valea Mureşului, cu extensie în Banat.

În faţa acestui tablou pe care-l oferă arheologia, necontestat de niciun specialist, unde mai este blocul monolitic al daco-geţilor? Unde s-a produs acea minune singulară în istoria lumii în care o populaţie care a preluat o serie întreagă de tehnologii (tehnologia fierului etc) de la alte populaţii a devenit creatoarea civilizaţiei sudice, mai ales a celei latine? Unde sunt cele mai simple semne ale unei scrieri autohtone, ale unei limbi, care mai apoi au devenit limba latină şi scrierea aferentă? Au auzit măcar autorii acestor grosolănii istorice de tuscii (etrusci) ca „învăţători” ai Romei?  Sau şi etruscii au fost tot daci ?

Continuăm să vorbim despre daci şi geţi. Le dăm o conotaţie legată mai degrabă de un popor cât de cât închegat. Este o eroare câtă vreme unele izvoare istorice ne transmit numele unora dintre cei care formau „poporul daco-getic”:piefigii, siensii, burii, ratacensii, unii considerând că şi moesii sau besii fiind tot de acelaşi neam. Nicăieri în lista triburilor daco-getice nu apar denominaţiile de daci sau geţi. Denumirile erau probabil ale unor triburi mai mari, mai bine intrate în conştiinţa lumii romane sau a celei greceşti. Situaţie comparabilă, cât de cât cu conotaţia Germania (sintagma îi aparţine lui Tacitus) dar care se referea la un spaţiu și nu la multitudinea de populaţii de neam „germanic” cu nume tribale bine cunoscute şi larg răspândite în lumea romană. Cam aşa ar trebui să vedem şi denumirea de Dacia şi, bineînţeles, denumirea unui trib sau a unei confederaţii de triburi cu acest nume sau numite ca atare.

""