Constituţia din 1866 adoptată sub suzeranitate otomană jpeg

Constituţia din 1866 adoptată sub suzeranitate otomană

📁 Istorie Modernă Românească
Autor: Grigore Adriana Diana

Dupǎ abdicarea lui Cuza, atât liberalii cât şi conservatorii urmǎrau  instituirea unui mediu politic care sǎ garanteze stabilitate guvernamentalǎ şi care sǎ contribuie la dezvolatarea societǎţii româneşti. În aceste condiţii se opteazǎ pentru aducerea pe tronul ţǎrii a unui principe strǎin, Carol de Hohenzolern. Aduanrea legislativǎ care fusese aleasǎ cu o lunǎ înaintea venirii lui Carol îl proclamǎ pe acesta domn şi se transformǎ în Aduanre Constituantǎ. Aceastǎ Adunare avea rolul de a discuta şi vota proiectul unei constituţii.

Dupǎ numirea noului domnitor, Adunarea Constituantǎ voteazǎ o nouǎ constituţie ce avea la bazǎ principiile constituţiei belgiene, dar care au fost adaptate la realitǎţile româneşti. Constituţia a fost aprobatǎ de domnitor şi a intrat în vigoare odatǎ cu publicarea în Monitorul oficialîn 1 iulie 1866.

Constituţie de inspiraţie belgiană

Adoptarea acestei constituţii este un fapt remarcabil în sine. Ţara se gǎsea sub suzeranitate otomanǎ şi plǎtea tribut, dar în Constituţie nu apare nicio referire la aceastǎ stare de dependenţǎ. În articolul 1 se preciza cǎ „Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizinil, sub denumirea de România.” Folosirea termenului indivizibil încǎ de la primul articol apare ca o reacţie la insistenţa Puterilor Garante ca Principatele sǎ se separe. Utilizarea termenului Româniareprezintǎ o altǎ încǎlcare a  prevederilor Convenţiei de la Paris şi o nouǎ dovadǎ a faptului cǎ se dorea aplicarea tuturor hotǎrârilor luate de adunǎrile ad-hoc.[1]

Constituţiua a fost în bunǎ parte o copie a constituţiei belgiane din 1831. Diferenţele dintre cele douǎ societǎţi erau însǎ semnificative. Belgia era o ţarǎ cu secole de viaţǎ urbanǎ, cu un climat de disciplinǎ şi cu o tradiţie solidǎ de ordine în viaţa publicǎ. Astfel, liberalismul constituţiei belgiene era perfect adaptat societǎţii. În cazul românesc, exista o tradiţie  a confruntǎriilor  dintre obiceiul pǎmântului şi lege la care se adǎugau arbitrariul domnitorului şi corupţia dregǎtorilor. Principele Carol însuşi considera consituţia nepotrivitǎ gradului de educaţie a opinie publice româneşti.[2]

Constituţia adoptatǎ în 1866 stǎ la baza regimului monarhiei constituţionale. Era redactatǎ pe baza principiului democratic al separǎrii puterilor în stat. Astfel, puterea legislativǎ  era exercitatǎ de domn şi de Reprezentanţa Naţionalǎ, iar legile puteau fi trimise spre adoptare domnului doar dacǎ au fost discutate şi votate liber în ambele Adunǎri. Iniţiativa legislativǎ este o atribuţie a tuturor celor trei componente ale puterii legislative. Puterea executivǎ era încedinţatǎ domnului iar puterea judecǎtoreascǎ era exercitatǎ de curţi şi tribunale, hotǎrârile şi sentinţele se pronunţau în virtutea legii şi se executau în numele domnului.[3]

Stabilirea formei de guvernămământ:monarhia ereditară

Constituţia din 1866 are opt titluri:I. Despre teritoriul României, II. Despre drepturile românilor, III. Depre puterile statului, IV. Depre finanţe, V. Despre puterea armatǎ, VI. Dispoziţiuni genrale, VII. Despre revisuirea Constituțiunei, VIII. Dispoziţiuni Transitorii şi suplimentare.

Conform articolului 31 din legea fundamentalǎ „toate puterile statului enamǎ de la naţiune” iar aceasta le poate exercita doar prin delegare, dupǎ pricpipiile constituţiei.

Puterea executivǎ era exercitatǎ de domnitor împreunǎ cu guvernul. Conform noii constituţii forma de guvernǎmânt  a României devenea monarhia ereditarǎ. Articolul 82 stabilea cǎ „puterile constituţionale ale domitorului sunt ereditare”în linie directǎ, maculinǎ şi legitimǎ, cu drept de primogeniturǎ. Se prevedea, de asemena faptul cǎ urmaşii lui Carol vor fi crescuţi în religia ortodoxǎ. La baza Constituţiei se afla principiul conform cǎruira suveranul „domneşte dar nu guverneazǎ”. Astfel articolul 92 prevedea cǎ „persoana regenui este neviolabilǎ. Miniştrii sǎi sunt rǎspunzǎtori. Niciun act al regelui nu poate avea tǎrie dacǎ nu este contrasemnat de cǎtre un ministru care prin aceasta chiar devine rǎspunzǎtor de acel act.”[4]

Prerogativele Domnitorului

Conform articolului 93 din Constituţie domnul numeşte şi revocǎ miniştrii, sancţioneazǎ şi promulgǎ legile dar poate refuza sancţionarea legilor. Domnitorul are, de asemenea dreptul de aministie în materie politicǎ şi de a micşora pedepsele în materii criminale, nu poate suspenda cursul cercetǎrii sau al judecǎţii şi nici nu poate interveni în adminstrarea justiţiei. Domnitorul deţine prerogativa de a numi sau confirma în toate funcţiile publice, însă nu are posibilitatea de a crea o nouǎ funcţieie fǎrǎ o lege specialǎ, nu poate modifica sau supenda legile şi nu poate scuti pe nimeni de executare lor. Domnitorul era declarat conducǎtorul armatei, oferǎ decoraţiile şi  gradele militare în conformitete cu legea. Domnul are dreptul de a bate monedǎ şi de a încheia tratate cu alte state dar acestea trebuie ratificate de cǎtre puterea legislativǎ.  Constituţia prevedea la articolul 95 faptul cǎ domnitorul are dreptul de a se adresa Adunǎrii la începutul sesiunii printr-un mesaj referitor la starea tǎrii dar şi posibilitatea Adunǎrilor de a rǎspunde acestui mesaj. Domnitorul este cel care pronunţa închiderea sesiunii, are dreptul de a convoca Adunǎrile în sesiune extraordinarǎ dar şi de a dizolva ambele Adunǎri sau numai una dintre ele, iar actul de dizolvare trebuia sǎ conţinǎ convocarea viitoarealor alegeri.

Articolul 96 prevedea în mod explicit faptul cǎ  „domnul nu are alte puteri, decât acelea date lui prin Constituţie.”[5]

Atribuţiile miniştrilor

Constituţia cuprindea prevederi referitoare la condiţiile pe care trebuie sǎ le îndeplineascǎ un ministru precum şi la atribuţiile acestora. Astfel, nu poate fi ministru decât un cetaţean român (prin naştere sau naturalizare). Membrii familie regale nu pot face eparte din guvern. Miniştrii pot lua parte la dezbaterile Adunǎrii chiar dacǎ nu sunt membrii ai acesteia, iar prezenţa unui membru al guvernului la dezbaterile Adunǎrii este necesarǎ. Ministrul nu este scutit de rǎspundere dacǎ invocǎ un ordin verbal sau scris al Domnului (art. 100). Miniştrii pot fi acuzaţi atât de cǎtre Senat şi Adunarea Deputaţilor, cât şi de cǎtre domnitor, trimişi în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La articolul 103 se prevedea faptul cǎ domnul nu putea sǎ ierte sau sǎ micşoreze pedeapsa hotǎrâtǎ miniştrilor de cǎtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie decât dacǎ se face în prealabil o cerere din partea Adunǎrii care l-a pus sub acuzare.

Adoptarea sistemului bicameral prin constituţie

Puterea legislativǎ este exercitatǎ colectiv de cǎtre domn şi reprezentanţa naţionalǎ. Reprezenanţa Naţionalǎ era formatǎ din Adunarea Deputaţilor şi din Senat, se adopta sistemul bicameral.[6]Fiecare lege trebuia sǎ primeascǎ acordul tuturor celro trei pǎrţi ale puterii legislative pentru a intra în vigoare. Nicio lege nu putea fi supusǎ sancţiunii domnului decât dupǎ ce era discutatǎ şi votatǎ liber de emajoritatea celor douǎ Adunǎri. (art. 32). Iniţiativa legislativǎ aparţine domnului, Senatului, Adunǎrii Deputaţilor. Se prevede de asemenea faptul cǎ orice lege referitoare la veniturile şi cheltuielile statului sau la armatǎ trebuie sǎ fie votatǎ mai întâi de cǎtre Adunarea Deputaţilor.  (art. 33).

Dreptul de vot rǎmâne unul cenzitar, alegǎtorii fiind împǎrţiţi în colegii electorale în funncţie de venit, profesiune şi demnitǎţi deţinute.

În constituţie sunt prevǎzute atât imunitatea şi inviolabiliattea seantorilor şi deputaţilor cât şi responsabilitatea ministerialǎ.

Dreptul de a alege şi de a fi ales

Conform Constituţiei din 1866 deputaţii sunt aleşi în mod indirect. Astfel, corpul electoral din fiecare judeţ este împǎrţit în patru colegii:din primul colegiu fac parte cei care au venituri mai mari de 300 de galbeni, din al doilea colegiu fac perte cei care au venituri cuprinse între 100 şi 300 de galbeni,  din al treilea colegiu (al oraşelor) fac parte comercianţii şi industriaşii care plǎtesc un impozit de 80 de lei, dar şi reprezentanţii profesiunilor liberale, ofiţerii în retragere, profesorii şi pensionarii statului (toţi aceştia sunt scutiţi de cens), din al patrulea colegiu fǎceau parte cei care plǎteau un impozit (indiferent cât de mic) cǎtre stat şi care nu intra în niciuna dintre categoriile anterioare. Primele trei colegii aleg direct:primele douǎ câte un deputat fiecare, iar cel de-al treilea – Bucureşti şase, Iaşi patru, Craiova, Galaşi, Ploieşti, Focşani, Bârlad, Botoşani câte trei, Piteşti, Bacǎu, Roman, Turnu Severin câte doi iar celelalte câte unul. Se precizeazǎ, de asemnea faptul cǎ toate oraşele unui district formeazǎ un singur colegiu cu oraşul de reşedinţǎ. Al patrulea acolegiu alege câte un deputat de district. (art. 57-63).

Constituţia prevede şi condiţiile de eligibilitate pentru Adunarea Deputaţilor:candidatul trebuia sǎ fie român (prin naştere sau naturalziare), sǎ aibǎ drepturi civile şi politice, sǎ aibǎ vârsta de douǎzeci şi cinci de ani, sǎ aibǎ domiciliul în România. Deputaţii au un mandat de patru ani. (art. 66-67)

Senatulorii sunt aleşi de douǎ colegii:primul dintre acestea este format din proprietarii de pǎmânt din judeţ care au venituri mai mari de 300 de galbeni, iar cel de-al doilea colegiu  este cel al oraşelor şi este format din proprietari având un venit mai mic de 300 de galbeni. Se prevedea de asemanea faptul cǎ cele dpuǎ colegii voteazǎ separat şi aleg fiecare câte un deputat. Constiutuţia menţiona şi faptul cǎ Universitǎţile din Iaşi şi Bucureşti trimiteau câte un reprezentant în Senat, reprezentant ales de cǎtre profesorii universitǎţii respective.  

Condiţiile de eligibiliate pentru Senat erau:cetǎteania românǎ (prin naştere sau naturalizare), domiciliul în România, vârsta de 40 de ani, un venit de orice naturǎ de 800 de galbeni. Constituţia prevedea şi anumite categorii de persoane care erau scutite de acest cens:preşedinţii sau vice-preşedinţii vreunei Adunǎri legislative, deputaţii care au fǎcut parte din trei sesiuni, generalii, coloneii care au  o vechime de ani, persoanele care au ocupat funcţia de ministru sau de reprezentant diplomatic al ţǎrii, cei care au ocupat timp de un an funcţia de preşedinte de curte, de procuror general, de consilier la Curtea de Casaţie, cei cu diplomǎ de doctorat sau de licenţiat, care au exercitat timp de şase ani profesiunea lor. Existau şi membrii de drept ai Senatului:moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani, dar va avea drept de vot deliberativ doar de la 25 de ani, mitropolitul şi episcopii. Membrii Senatului sunt aleşi pe o perioadǎ de 8 ani şi se înnoiesc pe jumǎtate la fiecare patru ani prin tragerea la sorţi a unui membru din fiecare judeţ. Se precizeazǎ de asemenea faptul cǎ membrii sunt reeligibili. (art. 67-81)

Structura  puterii judecătoreşti

Puterea judecǎtoreascǎ era exercitatǎ de curţi şi tribunale. Hotǎrârile lor şi sentinţele se pronunţǎ în virtutea legii şi se executǎ în numele domunului. (art. 36).

În afarǎ de curţile şi tribunalele ordinare mai erau înfiinţate şi curţile cu juri, care judecau crimele precum şi delictele politice şi de presǎ. Se interzicea prin constituţie înfiinţarea de tribunale excepţionale.[7]

Totuşi, în constituţia din 1866 nu era prevǎzutǎ inamovibilitatea şi stabilitatea judecǎtorilor, un regres faţǎ de Convenţia de la Paris. Aceasta nu era o omisiune a legiuitorului, ci s-a evitat în mod intenţionat sǎ se facǎ din inamovibiliatea judecǎtorilor un principiu constituţional deoarece în România licenţiaţii în drept erau foarte puţini. Autoritǎţile au preferat sǎ legifereze progresiv aceastǎ situaţie, prin legi ordinare, pe mǎsura creǎrii unui personal competent.[8]

Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti

Titlul al II-lea al Constituţiei cuprindea drepturile şi libertǎţile cetǎţenilor români:libertatea constiinţei, a presei, a învǎţǎmântului, a întrunirilor. În acelaşi capitol era prevǎzutǎ şi desfiinţarea privilegiilor şi titulrilor de nobleţe strǎine. Se grantau inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului. Se interziceau pedeapsa cu moartea şi confiscarea averii. Se asigura secretul corespondenţei. În articolul 24 era garantatǎ libertatea presei:se specifica faptul cǎ ziarele nu aveau nevoie de autorizaţie pentru a apǎrea, nu puteau fi puse sub regimul avertismentelor, nici nu puteau fi supriamate sau suspendate. Nu se puteau vota legi speciale în materie de presǎ. În aceastǎ Constituţie exista o singurǎ interdicţie pentru cetǎţenii români:de a nu intra în servicul altui stat fǎrǎ consimţǎmântul guvernului, iar sacţiunea era pierderea cetǎţeniei române (articolul 30) şi o singurǎ discrimiare era impusǎ cetǎţenilor strǎini:numai cei de rit creştin puteau cere cetǎţenia. (articolul 7). Aceast articol a fost introdus în legea fundamentalǎ românǎ din cazua unor considerente de naturǎ socialǎ şi economicǎ pentru cǎ evreii constituiau o minoritate numeroasǎ cu o mare pondere economicǎ şi din raţiuni de ordin istoric pentru turci, aceastǎ excludere fiind de altfel tradiţionalǎ în relaţiile româno-otomane, mǎsurǎ ce garantase pǎstrarea identitǎţii naţionale.[9]

Constituţia din 1866 este una de facturǎ liberalǎ, a fost elaboratǎ dupǎ modelul Constituţiei belgiene şi este consideratǎ una dintre cele mai democratice constituţii din Europa în mometul respectiv, a fost adoptatǎ fǎrǎ acordul Marilor Puteri, procalama suveranitatea naţionalǎ, guvernarea era reprezentativǎ şi responsabilǎ, se instituia principiul sepǎarǎrii puterilor în stat, monarhia erediatarǎ reprezentând foma de guvernǎmânt.

Bibiografie

CONSTANTINIU, Florin, O istorie sincerǎ a poporului român,   Ed. Unives Enciclopedic, Bucureşti 1997

FOCȘENEANU, Eleodor,   Istoria Constituţionalǎ a României 1859-1991,   Ed. Humanitas, 1998

SCURTUIoan,   Monarhia în România 1866-1947, Ed. Danubius 1991

http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/const_1866.php

NOTE

[1]Eleodor Focşeneanu, Istoria Constituţionalǎ a României 1859-1991,   Ed. Humanitas, 1998, pp. 29-30.

[2]Florin Constantiniu, O istorie sincerǎ a poporului român,   Ed. Unives Enciclopedic, Bucureşti 1997, p. 240.

[3]Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, Ed. Danubius 1991, p. 17

[4]Ibidem, p.20

[5]Eleodor Focşeneanu, op. cit. p. 31.

[6]Ibidem, pp. 30-32.

[7]Ibidem, p.31.

[8]Ibidem, p. 31.

[9]Ibidem, pp. 30-31.