Autor 21305 vizualizări


Constantin Bălăceanu-Stolnici (89 de ani) îşi aminteşte momentele frumoase ale copilăriei sale petrecute într-o familie de boieri. Despre perioada de după instaurarea comunismului, profesorul vorbeşte mai puţin, păstrând un mic mister şi mai puţine regrete.

Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici nu a fost niciodată cel mai iubit dintre pământeni. Totuşi, este un nobil veritabil, chiar dacă această titulatură pare astăzi un simplu formalism, căci se referă mai mult la o demnitate moştenită, decât la o virtute câştigată. Oricum, universul său a fost parcă mereu în contrapunct cu grijile românilor de rând, şi poate că e normal să fi fost aşa, căci lumea boierilor şi cea a plebei îşi intersectează arareori rânduiala. Amintirile sale, unele sincere, altele voit enigmatice, trebuie însă citite cu atenţie,   trebuie aşezate cu prudenţă în contextul social al unor epoci trecute. Şi abia apoi judecate.

„Weekend Adevărul“:Domnule profesor, acum priveşte un boier din interbelic agitaţia electorală din prezent, comparând-o cu cea din vremea de dinainte de război?
Constantin Bălăceanu-Stolnici:
La fel era şi atunci. Presă, campanii electorale, dar lipsea ceva:televiziunea. Nu ştiţi ce diferenţă este. Radioul exista, dar n-avea impact. Ţăranii n-aveau contact cu viaţa politică decât prin oamenii care veneau acolo. Mulţi dintre cei de la Stolnici erau angajaţi ai Căilor Ferate, plecau dimineaţa şi se întorceau seara şi, deşi intrau în contact cu mediul urban, viaţa politică se desfăşura pentru ei în vatra satului. Veneau liberalii, pe urmă ţărăniştii şi discutau cu ţăranii. Aşa se făcea propaganda. Era mai aproape de oameni şi era întotdeauna interactiv. Nu ştiu cum era în alte comune mai mici şi mai pierdute prin munţi, dar în Stolnici era o cultură sănătoasă. Mai ales că tata le-a făcut şcoli.

Gradul de alfabetizare era, totuşi, redus la sate.
Chiar mă certam cu Eugen Simion, preşedintele Academiei, care spunea că fac apologia anilor ’30, când toată lumea era analfabetă. Nu-i adevărat, domnule! La Stolnici toţi erau alfabetizaţi, erau obligaţi să facă şcoală. Era un nivel cultural mai ridicat. Probabil că în satele mici lucrurile se peterceau mai rudimentar. Erau împărţiti:unul era liberal, altul ţărănist. Partidul Socialist era, practic, inexistent. Particul Comunist nu exista – poate or fi fost vreo doi, pe la Căile Ferate. Mai căutau să se impună legionarii.

Vi se părea atractiv cultul legionar?
Era atractiv, da. Dar a fost bariera părinţilor, care mi-au deschis ochii. Dar era atractiv, să ştiţi. Mişcarea Legionară a fost în două straturi:unul de elite, în care au fost atraşi Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu – care chiar promova o politică naţionalistă, foarte creştină, orientată împotriva corupţiei, a injustiţiei. Dar era şi partea a doua:a cincea coloană naţional-socialistă de la noi, care impunea antisemitismul, un lucru foarte urât pe care noi nu l-am acceptat datorită educaţiei.

Guvernanta şi educaţia paralelă
Aţi avut o educaţie diferită faţă de cea de astăzi. Spre exemplu, aţi crescut cu guvernantă.
Aşa este, aveţi dreptate. În această casă, şi bunicii, şi părinţii au avut grijă să ne facă o educaţie. Adică, nu numai să ne vedem de carte. Asta era încredinţată învăţătorilor şi profesorilor. Trebuia să facem, pe lângă asta, o educaţie de cultură generală. Aveam bibliotecă mare la dispoziţie, ne puneau să citim în afara programei şcolare, ne duceau, ne plimbau prin oraş, ne arătau monumentele, ne arătau expoziţiile, ne duceau la concerte, la teatru. Apoi, ne-au trimis în străinătate. În Italia, în Austria. Au făcut un plan de educaţie paralelă. În ceea ce priveşte guvernanta, aceasta a fost o tradiţie pe care o aveau boierii români şi-n perioada fanariotă.

Era de origine română?
Nu, era din Germania. Fusese războiul, se prăbuşise Germania, oamenii erau săraci şi veneau în ţările acestea casă-şi câştige o pâine. Am avut guvernante din Germania şi din Austria, de la Viena.

Liceul particular de la Stolnici
Cunoaşteţi, aşadar, rigurozitatea nemţească.
De la început am avut-o. Era un dat normal. Tatăl meu, conte austriac, fusese primit la Academia Militară Tereziană, o şcoală militară imperială. Fusese educat acolo. Mama fusese educată la pensioanele de călugăriţe, dar, tatăl ei fiind neamţ, a avut o educaţie teutonică. Asta m-a ajutat foarte mult în viaţă. Şi acum lucrez cu program.

Aveaţi profesori personali?
Nu, luam profesorii de la şcoală, de la Piteşti. Când a izbucnit criza, în anii ’30, tata a strâns tot şi s-a mutat la ţară, la Stolnici. Am trăit 10 ani la ţară şi am făcut liceul la Piteşti cu profesori de acolo.

Veneau acasă la dumneavoastră?
Da, pentru că pe vremea aia exista posibilitatea să faci liceul particular. Dar examenele le dădeai odată cu ceilalţi elevi.

N-a fost un dezavantaj pentru relaţiile sociale de mai târziu?
Este adevărat că atunci când am intrat în facultate nu aveam obiceiul colegilor. Dar am avut noroc să fac parte dintr-o serie bună. În plus, era şi o facultate serioasă, iar efortul ca să-ţi însuşeşti materia ne-a făcut să ne sprijinim unul pe celălalt.

„Foxtrot, charleston, rumba! Erau ale noastre!“
Ce fel de muzică vă plăcea?
Tata ne obliga să ascultăm concertele de la Ateneu şi comentariile pe care le făcea Emanoil Ciomac, un personagiucare-l precede pe Iosif Sava – voi nici pe Iosif Sava nu l-aţi apucat! Pe urmă, tata cânta la pian. Şi mai era ceva:gramofonul cu manivelă. Toată muzica uşoară şi muzica de dans:  valsuri, foxtrot, charleston, tango, rumba! Erau ale noastre! Valsul era privit deja cu un parfum de trecut.

Dar dintre artiştii români? Jean Moscopol, spre exemplu, vă plăcea?
Era atunci muzica de cabaret, de restaurant, de pahar. Erau şi Moscopol, şi Zamora, Stroe şi Vasilache, Zavaidoc, Ioana Radu, Titi Botez. Se impuneau prin radio şi în restaurantele în care cântau. Noi îi ascultam la plăcile de gramofon.

Erau şi implicaţi social. Jean Moscopol a cântat melodii teribile împotriva regimului comunist.
La început se mai putea face. Cum a făcut şi Constantin Tănase. A fost un fenomen cultural, care s-a putut petrece într-o perioadă în care nu se introduseseră cenzurile atât de puternic. Pe urmă au plătit destul. Moscopol a plecat, Tănase a murit izolat, cu teatrul închis.

„Mă prindeam mereu în horă la Stolnici“


Hora din Stolnici. Desen de Vali Ivan

Care erau interacţiunile cu ceilalţi copii care nu aveau acelaşi statut social?

E, asta e foarte greu de spus. În Bucureşti, nu s-a întâmplat fenomenul acesta. Eram noi între noi. Ne jucam la şosea, pe Kiseleff, unde veneam toţi. Cât am stat la ţară, sigur că era o diferenţă, dar tata ne-a spus:„Toţi sunteţi egali, jucaţi-vă şi distraţi-vă împreună!“. Aşa că ne jucam cu copiii de ţărani, mergeam la horă.

Mergeaţi la horă?
Bineînţeles. Dumneavoastră n-aţi trăit la ţară atunci, dar hora era un element fundamental în viaţa satului în perioada interbelică. Nu era o simplă distracţie, era aproape ca un ceremonial. Nu oricine mergea la horă.

Ştiaţi paşii jocului?
E, cum să nu?! Ăsta-i cel mai uşor lucru! Eu mă prindeam mereu în horă, la Stolnici, dar sistemul era destul de complicat, nu oricine intra. Era o adevărată iniţiere. Veneau fetele, veneau băieţii, bătrânii stăteau şi supravegheau tot ceea ce se întâmpla, analizau tot. Acolo se consuma viaţa satului. Se afişau cu costumele făcute în casă. Erau iile aceleea pe care le coseau în cursul iernii pentru ca, în hora din ziua de Paşte, să poată să vină cu un element de mândrie. Mai aveam servitoare în casă care se fereau când lucrau la ii, să nu vadă vecinul modelul, să fie originale. Nu era un concurs, dar se făcea o ierarhizare în funcţie de asta. Ca să intri în horă, trebuia să ai o anumită vârstă, să te accepte comunitatea. Hora se ţinea în fiecare duminică, în zi de sărbătoare şi, de obicei, se ţinea la noi în curte. Aşa că nu râdeţi că mergeam la horă!

Viaţa satului Stolnici era dominată de familia dumneavoastră?
Da. Paternalistic. Prin tradiţie, când era cineva bolnav, când avea un necaz, mergeam să-l ajutăm. Familia noastră sponsoriza spitalul, şcoala, grădiniţa de copii. Biserica era ctitorită de noi.

Vorbiţi despre o societate tihnită. Când aţi auzit prima dată de război?
În mediile în care trăiam noi a fost linişte, până când, în 1933, Adolf Hitler a luat puterea. Când a luat Mussolini puterea nu s-a întâmplat nimic, Italia nu-i o ţară care să declanşeze un război. În 1933 s-a simţit prima oară că începe să fie ameninţată pacea.

„Am fost victima indiferenţei“
Avea Hitler aşa reputaţie chiar şi aici, la noi?
Păi, noi am fost ţară europeană. Orice mişca în orice parte a continentului avea repercusiuni aici. Nu numai economice, dar şi politice, şi culturale. Orice schimbare de guvern în Franţa, în Anglia era percepută ca lucruri care se petrec în aceeaşi familie. Mai ales că aici se trăia cu emoţia prezenţei Rusiei care se organiza. Era o Rusie comunistă, se ştia ce orori făcuse, ajunseseră informaţii despre Gulagul comunist, se ştia că au armate foarte mari, iar noi eram frontieră. Se simţea această primejdie, dar Hitler a venit cu o a doua primejdie. Şi, pe măsură ce timpul trecea, disperarea populaţiei venea nu de la creşterea puterii lui Hitler, ci de la indiferenţa celorlalte puteri:Franţa, Anglia, America. Americanii priveau ce se întâmplă aici ca pe un spectacol, gândindu-se cum vor putea profita. Noi am fost victima nu numai a agresiunii sovietice şi germane, dar şi a indiferenţei popoarelor celorlalte, care nu s-au pregătit. Nu ştiţi ce catastrofă morală a fost în ţară după înţelegerea de la München (n.r. – semnată de Germania, Franţa, Marea Britanie şi Italia, permitea Germaniei să anexeze Regiunea Sudetă, care aparţinea Cehoslovaciei)! Simţeai că nu ai pe nimeni alături!

Coboraţi în stradă, vă interesa ce discută oamenii sau vă mărgineaţi la discuţiile dintre elite?
Eram la ţară. În perioadele de vacanţă stăteam în Bucureşti o săptămână-două, la Sinaia trei-patru săptămâni, la Eforie la fel. Întâlnirile erau însă între cei cu acelaşi statut social. Noi eram, totuşi, copii de liceu, care nu înţelegeau toată complexitatea acestor conflagraţii.

Povesteaţi despre tatăl dumneavoastră care a avut o viziune că România va fi abandonată.
Făcea parte din sistemul educativ. „Învăţaţi, făceţi-vă o profesiune, că nu veţi mai avea bani!“, ne spunea.

Nu era doar un mod de a vă stimula?
Nu, era o convingere personală. În 23 august 1939, a devenit clar pentru toată lumea că România va fi a comuniştilor. Şi atunci au mai fost oameni care au sperat, dar s-a văzut clar că democraţiile sunt în primejdie.

În compania veteranilor de război

Nu aţi fost pe front.
Nu, pentru că mareşalul Antonescu a protejat studenţii. Făceam serviciul militar în facultate:în fiecare sâmbătă şi, două luni pe an, la cazarmă. Medicii cu un an mai mari decât mine, care aveau deja pregătirea militară făcută, au plecat în spitalele unde veneau răniţi de pe front.

Aţi fost la un an diferenţă.
Am îngrijit răniţii aici, în timpul bombardamentelor am fost implicaţi direct. Am operat, câte picioare n-am tăiat!, câte ghipsuri n-am pus! S-a întâmplat un fenomen paradoxal, cred că unic în istorie. Veneau avioanele americane şi bombardau. Mureau mii de oameni. Câteva avioane erau doborâte, iar piloţii scăpau. E, aceşti piloţi erau adulaţi. Piloţii americani care bombardau Bucureştiul erau adulaţi!

Cum adică?
Erau primiţi cu flori, li se trimiteau daruri. Erau consideraţi, în momentul acela, în mentalul populaţiei, ca salvatori. Trebuia să scăpăm şi de ruşi, şi de nemţi, iar ei erau singurii care ne-ar fi putut scăpa.

Mitul americanilor venea, spuneţi, din război.
Da, era singura speranţă. Dar n-au venit. S-au înţeles la Ialta.

Constantin Bălăceanu-Stolnici despre...



I.G. Duca.„Era foarte impunător, foarte maiestuos. Mi-a rămas în memorie deşi l-am cunoscut foarte puţin, el a murit în ’33. Mai bine l-am cunosut pe fratele lui, un domn de o eleganţă englezească. Întotdeauna impecabil îmbrăcat, mi-l amintesc purtând redingotă gri şi joben.“

 

Constantin Argetoianu.„Era mic, extrem de vioi, sclipitor de inteligent, răutăcios şi cu un umor pe care nu l-am mai întâlnit la alte persoane. Nu era un umor agreabil, era tăios. Spre exemplu, când lumea spunea «De-ar veni pacea odată!», Argetoianu răspundea:«Doamne fereşte de izbucnirea păcii!». Era o prezenţă inteligentă, însă nu voiai să ai de-a face cu el.“

 

Iuliu Maniu. „Maniu nu era simpatic deloc. Era un om dur, rece, distant, tăcut,
educat de iezuiţi. Parcă-l văd cum venea la Athénée Palace, îşi punea servieta pe scaun şi se aşeza pe ea – ştia că-i percheziţionează pe sus. Însă avea o ţinută. Maniu n-a
fost un bun guvernant. Ca prim-ministru, a fost un dezastru. Dar a fost un om de opoziţie.“
 

Dinu Brătianu. „Venea şi la Stolnici la vânătoare. Era un domn bine educat, fin,
agreabil. Nu era foarte briliant cum era Ionel Brătianu, dar se simţea stofa în el. A încercat, cu Maniu, să impună un sistem democratic. N-au abandonat niciodată lupta pentru democraţie. Ei ştiau că fac utopie, dar n-aveau altă soluţie. Au luptat până la sfârşit.“

 

Constantin Tănase. „Era un om cumsecade care iubea tineretul, dădea burse, îi ajuta pe studenţi. Le dădea bilete gratis la Savoy, acolo. Nu era orgolios deloc. Era însă foarte sever cu echipa. O echipă de balerini trebuia ţinută în disciplină, să nu-ţi scape din mână.“

 

Păstorel Teodoreanu.„Omul era un drăguţ. Mare beţiv! L-am îngrijit după ce a ieşit din închisoare. A început să-mi povestească:peste 50% din ceea ce i se atribuia lui ca bancuri nu erau ale lui. Devenise un «Bulă». Era un gurmand, îi plăceau mâncarea bună, vinurile şi coniacurile bune. Avea o cultură a mesei.“


Despre relaţia cu Securitatea:„Trebuia. Era prin lege“

Odată cu instaurarea comunismului, a existat o politică de eliminare a elitelor.
Cele deranjante, care se opuneau regimului. Elitele politice, în primul rând. Apoi, cele care aveau impact asupra populaţiei. Chiar dacă nu vociferau, erau modele şi erau periculoase. Şi pentru că venise şi de la Moscova ideea asta:„Radeţi tot!“. Tot ce a fost elită, până la o anumită vârstă.

Aţi scăpat.
În ceea ce priveşte profesiunile ca medicina, erau destul de îngăduitori, pentru că aveau nevoie. Am văzut oameni care au fost legionari, cum era doctorul Aurel Marin:i-au scos din închisoare şi i-au pus să lucreze mai departe, dându-le o clinică. În materie de drept, de filosofie, însă, a fost ravagiu.

„Rezistenţa prin profesiune“
Cum aţi rezistat? Se vorbeşte despre rezistenţa prin cultură.
Rezistenţa prin profesiune, adică să aibă nevoie de tine. Prin cultură nu puteai să rezişti. Asta era singura soluţie. Iar oamenii de cultură trebuia să facă o cultură... fostul proletcultism. Dar, de foarte multe ori – puteţi vorbi şi cu cei de la Academie, vă vor spune acelaşi lucru – acest proletcultism se rezuma la a scrie nişte prefeţe, nişte dedicaţii. Lucruri pentru care au fost condamnaţi social acum, însă oamenii n-au avut dreptate. Ei au făcut aceste compromisuri relative pentru a avea operă. S-a făcut cultură, să ştiţi. S-a făcut teatru, s-au scris cărţi care se pot citi şi acum, s-au făcut cercetări economice. Iar medicina a mers.

Aţi călătorit foarte mult în străinătate. Nu vă gândeaţi să rămâneţi?
Nu m-a tentat. Aici aveam spital bun, bolnavii mei, aveam familia –  eu trebuia să întreţin şapte oameni. Apoi, a contat faptul că sunt român.

Era o diferenţă între România şi Occident?
Da, era o enormă diferenţă. Nici nu ştiţi ce fericire aveţi că n-aţi trăit în regimul comunist. Numai faptul că nu trebuie să controlezi ce spui e deja un lucru important. Că poţi să vorbeşti cu oricine vrei, că poţi să te plimbi cu orice vrei, oriunde, că poţi să citeşti orice carte, numai asta.

Ţineaţi un jurnal?
N-am scris jurnal pentru că era foarte periculos. N-am jurnal, dar am memorie şi chiar scriu ceva. Acum scriu anii ’30 – Bucureştii anilor ’30. Sunt câţiva care au şi-au scris memoriile şi au păţit-o. Nevastă-mea are un unchi care a scris, zi cu zi, timp de 20 de ani, tot ce s-a întâmplat. Cu naivităţi:„Astăzi am văzut că cineva a descoperit o maşină prin care vede oasele. Bravo lui, viitorul e înainte“.

A fost o furtună mediatică atunci când CNSAS a scos dosarul dumneavoastră din arhive.
Asta nu vreau să mai discutăm, că m-a enervat destul atunci. O să explic fenomenul mai târziu, pe îndelete, dar nu prin presă, ci prin cartea de memorii.

Şi presa e un canal de comunicare.
Aşa e, dar eu mi-am ales deja canalul de comunicare.

Credeţi că o să aibă acelaşi impact?
Nu mă interesează.

„Să taci, să laşi furtuna să treacă“
Aţi oferit atunci o explicaţie?
Nu, pentru că în situaţiile astea cel mai bun lucru este să taci şi să laşi furtuna să treacă. Orice explicaţie aş fi dat – şi aveam o explicaţie, cu motivaţii –, ţi se dă peste nas şi scandalul se prelungeşte.

Care a fost miza?
Politică. Atunci a fost şi cu Mona Muscă. Trebuia să ne scoată din joc.

În 2000, alături de Mona MuscăFoto:Mediafax

Spuneaţi că sunt mai mulţi „Laurenţiu“ (n.r. – numele de cod) în Academie.
N-am spus eu. Poate cineva care a vrut să mă apere.

Oricum, această propoziţie explică un fenomen.
Aşa este. Eu o să discut acest fenomen, dar trebuie să-l pun bine pe hârtie.

Securitatea lui Ceauşescu:„mai blândă“
Puteţi să ne spuneţi măcar, aşa cum le-aţi spune unor tineri care nu cunosc, cum era relaţia cu Securitatea?
Relaţia mea a fost în cadrul unei funcţii grele pe care am avut-o, conduceam o secţie care avea numai personalităţi politice şi economice din Vest. Şi trebuia. Era prin lege. Trebuia să spui:„Ăsta a spus cutare, ăsta a spus cutare, ăsta vrea cutare lucru“. Mi-era imposibil.

Puterea Securităţii era aşa mare?
Da, da, da. Era puterea cea mai mare în stat.

Vă gândeaţi, dimineaţa, că puteţi fi lichidat în orice clipă?
Da, în orice clipă. Mai ales în anii ’50.

Cum era în anii ’50 Securitatea şi cum a fost mai târziu?
În anii ’50 era dezastruoasă. Atunci au arestat toate elitele, atunci au omorât toţi oamenii. Pe vremea lui Ceauşescu era mai blândă, nu mai era ca atunci, că nu mai era nevoie.

Oamenii care conduceau acest aparat nu aveau educaţia dumneavoastră.
Nu, ei aveau altă educaţie, pe care o mai văd şi acum. Există şi în China, şi în Coreea de Nord:„Să menţinem sistemul“. Unii aveau beneficii, sigur, dar erau aşa de convinşi că e singurul sistem valabil şi că toate celelalte sisteme ar aduce un dezastru! Nu toţi erau criminali, dar aveau creierul spălat. Erau metode psihologice bine puse la punct încă din Rusia comunistă, iar toţi erau nişte fanatici.

V-aţi simţit vreodată, în timpul comunismului, cel mai iubit dintre pământeni?
Nu pot să spun că m-am simţit foarte bine, dar nici că m-am simţit foarte rău, pentru că ambiţiile mele erau să-mi fac profesiunea.

Chitanţele de la Securitate

Subsemnatul, C. Bălăceanu, am primit 2.000 lei de la organele de securitate“, scrie pe una dintre chitanţele datate 27.10.1982 şi anexate în dosarul profesorului de la CNSAS. Uneori, rezultă din dosar, primea bani şi fără chitanţă, pentru a fi mai bine „stimulat“. Potrivit documentelor, Constantin Bălăceanu-Stolnici „a colaborat şi colaborează din anul 1965 cu Securitatea Statului. Graţie acestei colaborări, şi-a însuşit tehnica de observare şi analiză a oamenilor şi situaţiilor, ca şi o îndemnânare în redactarea unor informări“. Colaborarea s-a încheiat abia în anul 1989, însă divorţul a fost conjunctural, evenimentele din decembrie punând capăt acestei relaţii. Profesorul a folosit două nume conspirative:„Laurenţiu“ şi „Ionescu Paul“, oferind informaţii în urma deplasărilor în străinătate, dar şi în urma discuţiilor avute în ţară cu cetăţeni şi străini. În volumul „Operaţiunile Meliţa şi Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate“, scris de istoricul Mihai Pelin, se precizează că sursa „Laurenţiu“ a furnizat Securităţii planul casei lui Vlad Georgescu, director la postul de radio Europa Liberă, presupus asasinat prin iradiere.

„Nu va mai exista o conflagraţie mondială“

Cine v-a marcat? Aveaţi un model?
Nu, dar am avut ocazia să cunosc o mulţime de personalităţi de la care am luat câte ceva. Veţi râde, dar, repet, am avut profesori de liceu de provincie! Pe urmă, odată ajuns în facultate, am avut noroc de profesori foarte mari. Mi-a fost profesor Ion T. Niculescu, profesor de neurologie de talie mondială! Profesorul Grigore T. Popa, profesorul Ion Niţescu, profesorul Vintilă Ciocîldău, profesorul Nicolae Ionescu-Siseşti, profesorul Francisc Reiner, al cărui succesor am norocul să fiu la Academie. Nu erau numai simpli profesori, erau educatori, erau nişte modele remarcabile.

Nu  v-aţi dorit niciodată să intraţi în politică în adolescenţă?
Bunicul meu dinspre mamă era medic, stră-străbunicul meu dinspre tată era medic. Întrebarea asta mi s-a tot pus şi, mergând înapoi, nu-mi aduc aminte vreun moment în care să vreau să fac altă profesiune decât medic. De când am memorie. Şi mi-a plăcut profesia:şi medicina aplicativă, şi partea teoretică, de cercetare.

Cu Patriarhul Teoctist

Monopolul Patriarhului
Sunteţi epitrop la Biserica „Domniţa Bălaşa“.
E o biserică a familiei şi, prin testamentele fondatorilor, epitropia trebuie să fie condusă de urmaşi ai familiei. Însă conducerea e sus, la Patriarhie. Patriarhul e epitrop principal. Dar actualul patriarh acaparează totul, vrea să facă un monopol. Conceptual e la el această idee, nu e un capriciu. Toate averile trebuie să fie conduse către ierarhii bisericii, şi nu de către laici.

Mergeţi la vot?
Până acum, de fiecare dată am fost. Numai la referendum am lipsit, dar nu pot să nu văd că niciunul dintre politicienii aceştia n-are o ideologie dacă-l iei la bani mărunţi. Poate, ăştia de la PSD să fie cu protecţia socială, dar mai mult cu vorba decât cu faptele. Iar ceilalţi fac şi ei protecţie socială cât e nevoie. Cred că diferenţe ideologice nu sunt, sunt grupuri de interese.

Cum credeţi că va arăta următoarea conflagraţie mondială?
Cred că nu va mai exista o conflagraţie mondială, pentru că armele distructive sunt aşa de violente încât niciunul nu vrea să înceapă. Războaiele sunt doar conflicte locale. Nu cred că are să fie. O să fie conflictele rezolvate pe plan economic. Şantaj, presiuni. Şi, poate, cu ajutorul sistemelor informatice. Ar fi absolut monstruos! Vă daţi seama că noi am trăit doar două bombe atomice şi a fost dezastru. Dar un război atomic! Nu, nu văd. Dar sunt războaiale locale. În Faşia Gaza e cronic ce se întâmplă. Acolo e un modus vivendi. Aţi fost?

N-am fost, nu.
Eu i-am cunoscut, i-am îngrijit. Ei trăiesc pentru asta. Ei nu acceptă pacea. Pentru că, dacă acceptă pacea, mor de foame. E o imensă masă de populaţie care n-are de lucru şi trăieşte pentru că e încadrată în unităţi militare.

„Războiul este pace“, cum spune Orwell în „1984“.
Aşa este. Şi atunci, în momentul în care văd că se instaurează pacea, se simt ca într-o fabrică pe cale de lichidare. De aceea e aşa de greu de stăpânit acest mecanism. Mulţi dintre ei au trăit ca paraziţi, iar singura lor realizare e cea militară. Nu e numai un idealism, e o profesiune.

Una din două

Capşa sau Athénée Palace?
Asta este foarte complicat, pentru că e cam acelaşi lucru. Acelaşi spaţiu socio-cultural, chiar şi aceeaşi administraţie. Eu am locuit la Athénée Palace – un hotel important şi un restaurant mai puţin important. Capşa avea însă un restaurant bun şi un hotel mai puţin important.

Dinu Brătianu sau I.G. Duca?
Brătienii.

Ionel sau Păstorel Teodoreanu?
Păstorel, că pe Ionel nu l-am cunoscut.

Papion sau cravată?
Am purtat papion foarte mult, dar, când a venit Raţiu, mi-am dat seama că e un fel de indicator politic. Or, eu eram înscris în Partidul Liberal.

Pipă sau tabacheră?
Am o colecţie de pipe frumoase. Dar sunt radical, violent contra tutunului.

Tutun sau marijuana?
Sunt mai puţin dăunătoare decât tutunul, dar produc dezastre din punct de vedere al comportamentului şi mai au un efect foarte grav:deschid pofta către celelalte. Sunt un fel de preludiu, o antecameră. Începi cu marijuana şi termini cu heroina.

Ceai sau cafea?
Cafea.

Vin roşu sau alb?
Roşu, dar asta pentru gust, nu din considerente ştiinţifice.

Tăriceanu sau Antonescu?
Tăriceanu.

„Europa Liberă“ sau „Vocea Americii“?
Cred că toate. Erau programe diferite. Dar era o problemă:nu prea se puteau asculta, pentru că erau bruiate, nu înţelegeai nimic. Ascultam şi eu, cum să nu, dar era mai uşor să asculţi programele englezeşti, cele franţuzeşti, pentru că nu erau aşa bruiate.

Monarhie sau republică?
Teoretic, sunt monarhist. Aplicativ, trebuie să mai ai şi monarhul. Eu i-am spus şi regelui:„Noi n-am avut nicio femeie domnitoare în toată istoria noastră!“. Pe principele Nicolae să-l văd cum evoluează. Acum, seamănă cu Mihai când era tânăr:liniştit, calm, nu zvăpăiat. Dar nu mai văd posibilitatea asta...

CV
Pionier în neurocibernetică
Numele:Constantin Bălăceanu-Stolnici
Data şi locul naşterii:6 iulie 1923, Bucureşti
Studiile şi cariera:
Este unul dintre cei mai cunoscuţi medici neurologi, pionier în neurocibernetică. Este membru de onoare al Academiei Române.
A fost decorat cu Ordinul Steaua României în grad de Cavaler şi cu Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate.
Este descendent al Bălăcenilor, familie căreia aula imperială vieneză i-a conferit titlul de conte al Sfântului Imperiu Romano-German şi i-a concesionat stema.
Locuieşte în:Bucureşti.

sursa:http://adevarul.ro/cultura