Autor 10871 vizualizări


J.M. Jejelenko, consilierul sovietic adus în ţară pentru a-i învăţa pe cineaştii români să scrie scenarii, a provocat „deranj mare“ în cadrul Studioului Cinematografic Bucureşti, în condiţiile în care a ţinut morţiş să-şi aducă aportul la „îmbunătăţirea“ scenariului scris de către Mihnea Gheorghiu pentru filmul „Tudor“, prima superproducţie a cinematografiei româneşti.

Pentru cel dintâi episod al „Epopeii Naţionale Cinematografice“ a fost aleasă povestea lui Tudor Vladimirescu şi a Revoluţiei din 1821. În articolul „Gânduri pentru anii ce vin” din primul număr al revistei „Film“ din 1956, Mihnea Gheorghiu anunţa că a terminat un scenariu despre slugerul Tudor din Vladimiri.

Scriitorul îi dedicase şi un poem, „Întâmplări din marea răscoală“ (1953) şi o piesă de teatru, „Tudor din Vladimiri“ (1955), care a avut premiera la 2 octombrie 1957 pe scena Teatrului Naţional din Craiova. Pusă în scenă de Dinu Cernescu şi Radu Penciulescu, piesa a avut o distribuţie de zile mari, din care n-au lipsit Gheorghe Cozorici, în rolul lui Tudor, respectiv Amza Pellea, Constantin Rauţchi, Vasile Niţulescu, Dumitru Rucăreanu, Sanda Toma, Aristide Teică sau Ion Marinescu.

„Jejelenko corespundea deplin posturii de şoricel“

Scenariul lui Mihnea Gheorghiu, contractat imediat de către conducerea Studioului Cinematografic Bucureşti, trebuia să intre în producţie în decursul anului 1958, avându-l ca regizor pe Aurel Miheles şi drept consilier sovietic pe J.M. Jejelenko. Cum ajunsese însă acesta din urmă la Buftea? În calitatea sa de director al Studioului Cinematografic Bucureşti, Paul Cornea s-a gândit, la sfârşitul anilor ‘50, să aducă în România un scenarist italian, spre a-i iniţia în meserie şi pe autorii români, mai ales că această profesie era una complet nouă, din pricina lipsei de tradiţie şi cultură cinematografică.

„Constanţa Crăciun (n.r. - Ministru al Culturii) a părut încântată de propunere şi, bineînţeles, a trecut la consultări. Au trecut câteva luni fără răspuns, încât mă resemnasem cu ideea că, asemenea altor «îndrăzneli» ale mele, şi de aceasta se va alege praful. Când iată că, pe neaşteptate, Constanţa mă cheamă spre a mă anunţa că în zilele următoare avea să descindă în studio un consilier sovietic, specializat în scenaristică, tovarăşul Jejelenko (i-am uitat majusculele prenumelui). Era cu totul altceva decât cerusem, dar m-am bucurat totuşi, socotind că trimisul cinematografiei unei mari culturi, care-i dăduse pe Dostoievski, Tolstoi, Cehov şi atâţia alţii de care mă îndrăgostisem la ieşirea din adolescenţă, iar în domeniul filmului pe un Eisenstein şi un Pudovkin, nu putea fi un aparatcik de duzină. Ei bine, aveam să constat curând că mă înşelasem. Primit cu onorurile cuvenite unui consilier sovietic, tovarăşul Jejelenko corespundea deplin posturii de şoricel. Avea în jur de 60 de ani, aerul binevoitor şi pocăit al cuiva care trecuse prin experienţa epurărilor staliniste, unde îşi educase conformismul şi obedienţa faţă de şefi, dar şi viclenia necesară supravieţuirii. În relaţile cu mine se arăta mieros şi complezent, deşi îmi amintea, ca din întâmplare, din când în când, că are intrări la cei mai mari şefi. Din păcate, conceptul lui de artă cinematografică era îngust şi învechit, politizat la extrem, credincios unui realism socialist, nu doar de efigie, cum se întâmpla adesea la noi, cu impregnat cu duhul purităţii ideologice“, a povestit Cornea în volumul memorialistic „Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache“.

„Ne-a zis că nu e suficient de revoluţionar filmul“

Ajuns la Bucureşti, Jejelenko nu s-a mulţumit deloc cu un rol decorativ.

„Fiindcă pe platourile de la Buftea tocmai se începeau atunci filmările cu «Tudor Vladimirescu», în regia lui Lucian Bratu, Jejelenko a cerut scenariul, l-a studiat vreo două săptămâni, după care, spre dezolarea scenaristului Mihnea Gheorghiu, a venit cu propuneri de îmbunătăţire. Esenţialul lor consta în sublinierea importanţei covârşitoare jucate de influenţa rusă în anii de formare ai eroului. Mihnea s-a opus pe cât putea exagerărilor, lipsite de orice bază istorică, nereuşind însă să le elimine pe toate. Însă principala treabă a lui Jejelenko, justificarea însăşi a misiunii lui la Bucureşti, a constituit-o cursul destinat formării scenariştilor. El se derula de două ori pe săptămână, în clădirea Ministerului Culturii, la Piaţa Scânteii, pentru a fi la îndemâna bucureştenilor. S-au înscris un număr relativ însemnat de participanţi, care însă s-au rarefiat pe parcurs. Şi nu era de mirare. Jejelenko debita platitudini - şi încă prin traducător - ceea ce le făcea de două ori mai anoste. N-avea personalitate, nici umor, nici cursivitate narativă. Toate exemplele lui se bazau pe filme sovietice, necunoscute auditorilor, niciunul nu era cules din filmele occidentale. În fine, încărcătura ideologică pe centimetru pătrat de expunere era atât de mare, încât devenea realmente insuportabilă“, şi-a mai reamintit Cornea.

Şi regizorul desemnat iniţial să facă filmul, Aurel Miheles, care-şi făcuse studiile la Moscova şi avea la activ câteva filme de succes realizate în tandem cu Gheorghe Naghi, şi-a reamintit cum a decurs relaţia cu Jejelenko: „Eu nici n-am vrut să accept să fac «Tudor Vladimirescu», dar până la urmă am cedat rugăminţilor directorului. Am cumpărat tot ce se găsea prin librării despre Vladimirescu, am lucrat la rescrierea scenariului, toată lumea era mulţumită. Mai puţin consilierul nostru, despre care  Serghei Iutkevici mi-a spus că e un «cretin». M-a convocat la o discuţie, la care au mai luat parte directorul studioului, Petre Sălcudeanu şi Ioan Grigorescu. Mihnea Gheorghiu n-a venit. Şi ne-a zis că nu e suficient de revoluţionar filmul, el visa să facă un fel de comisar bolşevic din Tudor. Eu l-am cam contrat, el s-a supărat, am rămas pe poziţii de forţă, aşa că am renunţat la film. Bineînţeles, treaba asta m-a costat, pentru că n-am mai putut să fac film vreo câţiva ani după aceea“.

Citește mai multe amănunte pe adevarul.ro