Autor 12752 vizualizări


Cucerirea Algerului de către francezi a fost declanșată ca urmare a necesității și dorinței puterilor europene de a stopa acțiunile de piraterie din Marea Mediterană care își aveau cuibul pe coastele Maghrebului. Pe de altă parte, Franța lui Carol X, la 1830, avea nevoie de un succes pe plan internațional care să distragă atenția de la contextul dificil intern cu care se confrunta și care, totodată, să îi câștige respectul și încrederea pe plan european.Noua cucerire colonială nu dezamorează tensiunile în Franța, unde un rege este înlocuit cu alt rege, și unde unei dinastii îi urmează o alta. Noul monarh, Louis-Philippe, nu e interesat de o expansiune colonială, dar o renunțare la noua cucerire ar fi părut un act de lașitate din partea Franței, așa că Algerul rămâne un subiect al dezbaterilor acerbe din cadrul ședințelor guvernului francez care nu se poate hotârî cum să acționeze în privința lui.

Pământul algerian era o lume închisă, conștientă de vocația sa islamică și dornică să evite pe cât posibil contactul cu Europa. În această lume a pătruns forţat Franţa la 1830. Într-o fază inițială, francezii au lăsat neatinse instituțiile locale, lucru determinat și de inconsecvența deciziilor în ceea ce privește noua cucerire. Treptat, însă, au început să se adopte măsuri care au produs schimbări în plan cultural, social şi ulterior, mult mai profund, în planul mental al indigenilor musulmani. Printre primele preocupări ale francezilor, după momentul cuceririi, nu putem afirma că s-a aflat şi aceea faţă de mentalitatea și obiceiurile musulmane, lucru care a constituit, după cum însuși francezii vor realiza mai târziu, o piedică în calea apropierii de indigeni și în calea câștigării încrederii acestora.

La 1830, Algerul era o regență aflată încă, deși doar formal, sub suveranitatea Porții Otomane, iar acordarea unei educații populației nu se găsea printre atribuțiile guvernului turc. Se poate spune că instrucția era plasată sub supravegherea religiei. La baza oricărei învățături, fie ea primară, secundară sau superioară, se găsea Coranul. Fiecare așezare religioasă-moschee, capelă, lăcaș de cult-adăpostea câte o șscoală. Nici cultul religios, nici educația nu erau subvenționate de către stat. Școala primară era frecventată de toți copiii, băieți, cu vârste cuprinse între 6 și 10 ani, fetele având foarte rar acces la educație și asta doar în cadrul familiei. De regulă, majoritatea musulamanilor abandona studiile după ce încheiau etapa primară. Cu toate acestea, deși în Africa de Nord studiile erau mediocre și cărțile rare trebuie spus că un bun musulman nu neglija acest aspect moral al educației.

Francezii au conștientizat că nu pot pune bazele unei culturi străine într-o țară a cărei cultură nu o pot înțelege și că nici indigenii nu pot avea încredere într-o națiune căreia nici măcar nu-i cunosc limba.În 1833, pentru prima oară, administrația franceză din proaspăt cuceritul teritoriu african a dat semne că ar înțelege situația delicată cu care se confruntă. În luna aprilie a fost organizat în Alger serviciul instrucțiunii publice;o școală pentru studiul limbii franceze, de scriere și calcul și o catedră de limbă arabă au fost întemeiate pe cheltuiala guvernului francez. În iunie, același an, s-a deschis și la Oran o școală după modelul celei din Alger, iar în 1834 s-au fondat școli primare la Bône, Kouba și Delhy-Ibrahim, așezări situate în apropiere de Alger. În 1835 s-a ajuns la concluzia că învățământul primar nu era suficient pentru populația europeană strămutată pe pământ algerian, așa că, în ianuarie 1835, s-au votat fondurile necesare pentru crearea unui colegiu în acest oraș. În 1836 s-au pus bazele unei școli maure franceze, destinată să realizeze contactul cu populația indigenă, tinerii musulmani fiind inițiați în cunoașterea limbii franceze și având dreptul să primească instrucțiunea elementară la care participă copiii din școlile franceze.

Acestea au reprezentat doar bazele unui sistem a cărei principală preocupare a fost să realizeze, dacă nu unirea a două culturi diferite, cel puțin apropierea și existența lor pașnică. Tot în acest scop, se vor pune mai tîrziu bazele biroului arabcare va trata relațiile colonilor cu indigenii, preocupându-se de problemele de orice factură  ale acestora. Conducerea acestui prim birou arab i-a fost încredinţată tânărului căpitan francez Juchault de Lamoriciere care, alături de unul sau doi ofiţeri şi de patru interpreţi, avea datoria de a analiza cerinţele indigenilor şi posibilele probleme apărute între aceştia şi colonişti, raportându-le la contextul cultural şi mental al musulmanilor.

Propunerea oficială pentru crearea unei biblioteci a Algerului a fost făcută în 1833, dar abia în august 1835 a fost realizat acest proiect. Fondurile puse la dispoziție pentru achiziționarea de cărți au fost destul de inconsistente și donațiile particulare erau mult prea rare. Cam în aceeași perioadă a fost deschis și un muzeu în Alger care aduna aproximativ 400 de insecte și specii de animale specifice locului. Pentru că, după cum tocmi am menționat, cărțile erau foarte rare, și emirul Abd-el-Kader s-a preocupat de protejarea acestora. Necesita mai multe luni simpla realizare a unei copii după o carte, așa că emirul a prescris ca, atât în orașe, cât și în triburi, orice arab care distruge o carte să fie aspru pedepsit. Soldații emirului au deprins obiceiul de a-i aduce acestuia cărțile pe care le obțineau în urma razzilor, iar pentru a le stimula zelul, Abd-el-Kader le oferea recompense.

Contactul dintre două populații atât de diferite cerea măsuri și reglementări speciale, iar dacă acestea nu au fost eficiente în unele cazuri ruptura a fost determinată tot de distanțele culturale și sociale dintre Franța și Algeria. Cultura indigenilor musulmani este reprezentată, în perioada de început a colonizării franceze, de ansamblul instituțiilor proprii cu ajutorul cărora se guvernează, al obiceiurilor și moravurilor după care își sculptează comportamentele și credințele, toate având ca sursă de inspirație preceptele sfinte ale Coranului. Scopul administrației franceze din aceste teritorii africane era să realizeze dacă nu fuziunea, cel puțin apropierea dintre cele două populații, dar inconsecvența relațiilor pacifiste și de prietenie s-a manifestat în continuare și a fost determinată, de asemenea, de mentalitățile diametral opuse, precum și de incertitudinea unor oameni politici ai vremii în ceea ce privește măsurile adoptate în colonie.  Concluzionând, foarte pe scurt, poate n-ar fi exagerat să se afirme că, pe întreaga perioadă de convieţuire a celor două Algerii – Algeria francezăşi Algeria indigenă-n-am avut de-a face cu o fuziune a culturilor, ci mai degrabă cu o coliziune, în repetate rânduri, a acestora.