Congresul de la Viena și pacea europeană

Autor 10690 vizualizări


Anul 2014 aduce două aniversări aparte:comemorăm anul acesta atât începutul, cât și sfârșitul „lungului secol XIX”, perioada de (relativă) pace care începe cu Congresul de la Viena, în septembrie 1814, și se sfârșește 100 de ani mai târziu, în vara lui 1914, prin izbucnirea Primului Război Mondial.

În mai 1814, Napoleon I era învins, iar pe străzile Parisului mărșăluiau soldații cazaci. Marile Puteri victorioase (Rusia, Marea Britanie, Austria și Prusia) au organizat la Viena o conferință de pace, la care au fost invitați și reprezentanți ai altor state europene. Astfel, la sfârșitul verii din 1814, împărați, regi, principi, miniștri și alți delegați europeni s-au întâlnit în capitala austriacă Prima prioritate a Congresului era de a rezolva problemele teritoriale:o nouă configurare a statelor germane, reorganizarea Europei Centrale, frontierele Italiei centrale și transferurile teritoriale din Scandinavia. Deși Alianța era cât pe ce să se rupă din cauza partiției Poloniei, până în februarie 1815 aliații au reușit să evite un nou război prin intermediul unor compromisuri. Existau și alte probleme importante:drepturile evreilor germani, abolirea comerțului cu sclavi, navigarea pe râurile europene, restaurarea dinastiei Bourbon în Franța, Spania și Napoli, constituirea Elveției etc. și, nu în ultimul rând, fondarea unei noi confederații germane pentru înlocuirea fostului Imperiu Romano-German.

Apoi, în martie 1815, în mijlocul negocierilor, s-a întâmplat ceva aproape de neconceput pentru participanți:Napoleon a evadat de pe insula Elba și a reușit să reocupe tronul Franței. Începea aventura „Celor 100 de zile”. Aliații s-au reunit din nou și l-au învins pe Napoleon, de data asta definitiv, la Waterloo, în iunie 1815, la nouă zile după semnarea Actului Final al Congresului de la Viena. Pentru a preveni ca Franța să devină din nou o amenințare pentru Europa, Aliații au luat în considerare chiar dezmembrarea ei, după modelul polonez;în final însă, francezii au scăpat doar cu o ocupație militară și cu impunerea unor consistente reparații de război. Napoleon a fost izolat pe Insula Sf. Elena, o posesiune britanică din Atlanticul de Sud, unde avea să rămână până la moartea sa.

Aplanarea consecințelor războiului era o sarcină dificilă în sine, dar Marile Puteri aveau și palnuri mai mari:crearea unui nou sistem politic în Europa. Fostul sistem fusese stabilit cu un secol în urmă, prin pacea de la Utrecht din 1713. Bazat pe principiul balanței puterilor, acest sistem avusese nevoie de două alianțe militare aflate în opoziție (conduse inițial de Franța și Austria). În schimb, învingătorii din 1814 doreau un „sistem al păcii”:trebuia să existe, așadar, un singur bloc politic în Europa. Asta a dus la întrunirea unui ciclu de conferințe periodice în statele europene:așa zisul sistem al congreselor, care funcționează cel puțin până în 1822. Era prima încercare din istorie de a construi o ordine continentală în baza cooperării dintre marile state.

De la Utrecht la Viena

De ce au vrut participanții de la Viena să reformeze sistemul de la Utrecht? De ce, în 1814, cooperarea devenise mai necesară decât în trecut? Explicația e oarecum evidentă:fostul echilibru fusese distrus și nu mai putea fi reparat. În secolul XVIII, puterea militară era împărțită relativ egal între două mari alianțe, dar apariția lui Napoloen deranjase echilibrul. Cu o armată puternică, el a reușit să-și zdrobească toți inamicii, cu excepția celor mai puternici (Marea Britanie și Rusia), și a creat un sistem continental. Înfrângerea lui Napoleon a necesitat un efort comun extraordinar din partea statelor ce i s-au opus;în plus, războaiele napoleoniene distruseseră granițe și instituții politice în întreaga Europă, dar mai ales în Germania. Pentru a-și reveni, Europa avea nevoie de o pace îndelungată. De aceea, prioritatea era apărarea păcii în fața principalelor probleme:apariția unor aventurieri cu pretenții hegemonice (pentru ca un imperiu ca cel al lui Napoleon să nu mai apară) și războaiele prea distructive.

Sistemul Congresului a fost o combinație a diverselor soluții propuse de Marile Puteri. Cabinetul britanic și diplomații conduși de Castlereagh credeau în continuare în formula „balanța puterii”. În mod tradițional, strategia britanică fusese anti-hegemonică. La Viena, ca la Utrecth în urmă cu un secol, Marea Britanie considera că era esențial ca Franța să nu mai cunoască o renaștere militară. De aceea, englezii au susținut ideea statelor-tampon din jurul Franței:regatul olandez, Elveția și Savoia. Însă acum, la 1815, ei au mers mai departe de atât:doreau crearea unei noi ordini europene care să fie favorabilă intereselor lor, cu precădere celor maritime. Dacă acest lucru putea fi obținut prin negocieri, nu prin conflicte militare, cu atât mai bine, iar pentru asta englezii erau dispuși să mențină relații diplomatice frecvente cu celelalte puteri europene. Ca atare, britanicii au participat activ la primele Congrese.

În cazul Austriei, Metternich se baza și el pe o „balanță a puterii”, dar viziunea sa era mai degrabă pragmatică. În 1813, când armata victorioasă a ajuns în Germania și a eliberat Berlinul, intrarea într-o coaliție împotriva Franței devenise o chestiune de viață și de moarte pentru Austria. Prin urmare, Austria va lupta la Leipzig și în următoarele campanii împotriva lui Napoleon. După ce acesta a fost înfrânt, austriecii mai aveau de rezolvat o problemă:cum să relaționeze cu puternicul aliat rus? Singura opțiune era de a continua drumul alături de Rusia și de a intra într-o „balanță a negocierilor”, folosindu-se de aliații blocului politic.

În mod surprinzător, viziunea rusă asupra păcii europene era de departe cea mai elaborată. La trei luni după Actul Final de la Viena, Țarul Alexandru a propus partenerilor săi o alianță:Sfânta Alianță. Acest scurt și neobișnuit document, cu un evident ton creștin, a fost semnat la Paris în septembrie 1815 de monarhii Austriei, Prusiei și Rusiei. Alianța a fost interpretată în diverse feluri, mai ales în Franța, unde „Sfânta” Alianță a fost văzută ca un regres politic și social. Iar Castlereagh a glumit spunând că e vorba de un misticism inutil;cu toate acestea, el era în favoarea alăturării Marii Britaniei la Alianță. Interpretarea corectă a acestui document reprezintă cheia înțelegerii ordinii europene după 1815.

Sfânta Alianță:cum și de ce?

Nu latura religioasă a Alianței e esențială;ea este, în fond, o creație a realismului politic caracteristic liderilor vremii. Cei trei monarhi semnatari-Țarul Rusiei, Împăratul Austriei și Regele Prusiei – își puneau pe picior egal religiile (ortodoxă, protestantă și catolică). Era, practic, o revoluție în cadrul politicii religioase europene, căci papa își pierdea rolul de arbistru politic al continentului. Așadar, în mod ironic, tratatul „religios” al Sfintei Alianțe a eliberat politica europeană de influența ecleziastică, punând bazele erei seculare în relațiile internaționale.

Exista și o altă latură a ideii de Europa creștină. Din moment ce sultanul otoman era musulman, țarul putea fie să-l considere monarh legitim și, așadar, prieten;fie să-l considere inamic din cauza neapartenenței la religia creștină. Cum Rusia avea ambiții teritoriale pe direcția Constantinopolului, problema a devenit destul de ambiguă, pavând astfel drumul către Criza Orientală și lupta Marilor Puteri privind soarta imperiului otoman și controlul strâmtorilor.

Sfânta Alianță a fost însă influențată și de o idee iluministă:cea a păcii perpetue. În 1714, abatele francez Saint-Pierre publicase o carte în care spunea că balanța puterii este doar un armistițiu armat, propunând în schimb o coexistență a statelor europene în care fiecare stat să-și păstreze libertatea, dar în cadrul unei federații cu armată și curte regală comună. Sfânta Alianță nu s-a apropiat însă de acest proiect, fiind mai mult o declarație de intenție. A reușit totuși, cel puțin temporar, să asigure pacea dintre suveranii statelor europene, aceștia aderând, aproape toți, la Sfânta Alianță (excepție:Statele Papale și Marea Britanie).

Aleșii lui Dumnezeu

Alexandru I era, cel puțin pentru spațiul rus, un suveran destul de liberal. Îl numise pe Adam Czartoryski, un patriot polonez, chef de cabinetîn 1804-1806, păstrase sistemul parlamentar al Finlandei, acceptase constituția poloneză în 1815, iar mai târziu a sprijinit monarhia constituțională din Franța. Cu toate acestea, Sfânta Alianță și sistemul Congreselor a degenerat în ceea ce am putea cataloga drept un sistem „reacționar” în care aristocrațiile europene au început să capete din ce în ce mai multă putere.

Cauza o găsim tot în Alianță, căci documentul ei fondator susținea că cei trei monarhi fuseseră aleși de Dumnezeu;în alte cuvinte, legitimitatea lor era de ordin divin. Astfel era reafirmată viziunea tradițională asupra societății – de sus în jos – în care puterea venea de la Dumnezeu și nu era acordată suveranului de către popor. În practică, asta însemna că monarhii refuzau să răspundă cererilor de reprezentare politică venite din partea elitelor, care încep să-și exprime criticile în presă sau în parlamente. Și când nu se făceau auziți, protestatarii ieșeau în stradă:a se vedea revoltele studențești din Germania anului 1817. Prima reacție din partea Marilor Puteri a fost de a suprima vocea parlamentelor și de a cenzura presa. În plus, monarhii au început să-și împrumute reciproc armatele pentru a zdrobi revoltele – pentru că termenul de pace implica și un regim de „ordine și lege”, aceste acțiuni erau justificabile. Astfel, „pacea” devine sinonimă cu represiunea nemulțumirilor populare. În 1830, Czartoryski – care s-a aflat de partea „greșită” a unei rebeliuni poloneze împotriva Rusiei – se plângea că, deși pacea perpetuă fusese concepută de cei mai puternici monarhi de pe Continent, diplomația a corupt-o și a transformat-o în venin. Sistemul congresului a devenit rapid un sistem în care monarhii, uniți, se sprijineau reciproc împotriva opoziției interne (cu precădere parlamentele).

Succesul aparent ascunde eșecul intern

Cât de eficient a fost acest „sistem al păcii”? Dezbaterea e veche și încă deschisă:pe de o parte, pacifiștii consideră ca pacea duce la securitate;de partea cealaltă, adepții securității consideră securitatea drept condițiesine qua non a păcii („dacă vrei pace, pregătește-te de război”).

Doctrina politică aplicată de Țarul Alexandru în epoca post-napoleoniană a fost una pacifistă, iar în acest caz, pacifismul nu a fost o dovadă de slăbiciune. În 1815, Țarul nu numai câștigase Marele Război Patriotic contra lui Napoleon, ci armata sa – de departe cea mai puternică din Europa – eliberase Prusia și Austria și ajunsese până la Paris. Neavând nimic în plus de demonstrat, Alexandru își permitea să susțină ideea de pace europeană și să apară, mai ales în ochii propriilor supuși, drept campion al păcii. Astfel, el a aplicat principiul potrivit căruia „pacea e pentru cei puternici, iar războiul pentru cei slabi”. În termeni de relații internaționale, doctrina Marilor Puteri a fost un succes răsunător, dar în termeni de politică internă, a fost un eșec total.

Sistemul Congresului a luat sfârșit oficial în 1823;după aceasta dată nu vor mai avea loc întâlnirile dintre Marile Puteri. Însă sistemul blocului politic unic a mai supraviețuit timp de trei decenii, până la Revoluțiile de la 1848, când monarhii Austriei, Prusiei și Rusiei s-au susținut reciproc în zdrobirea revoltelor. Cinci ani mai târziu, Alianța dispare oficial când Rusia decide, în 1853, să atace Imperiul otoman. Franța și Marea Britanie sar în ajutorul otomanilor și trimit forțe împotriva rușilor:era începutul Războiului Crimeii. Rădăcinile aceste crize se găsesc, evident, și în lipsurile Sistemului de la Viena:omiterea Imperiului otoman din pacea europeană. Practic, Concertul Europei a mai supraviețuit până în 1914, chiar dacă visul păcii perpetue în Europa a pierit în asediul de la Sevastopol.

 

 

 

Text preluat și tradus din numărul din septembrie al revistei History Today, număr dedicat Congresului de la Viena și Europei post-napoleoniene

Stella Ghervas, The Congress of Vienna:A Peace for the Strong, în „History Today”, vol. 64, nr. 9, septembrie 2014 

""