Autor 2877 vizualizări


Cauzele originare ale conflictului se regăsesc în ultimii ani de existență a Uniunii Sovietice, atunci când clasa politică a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești s-a împărțit cu privire la două probleme fundamentale:natura relațiilor dintre Chișinău și Moscova și locul limbilor rusă sau română/ românească în domeniul public. În timp ce forțele politice, care urmăreau dublul scop de a se separa de Uniunea Sovietică și de a crește rolul și statutul limbii române, au preluat controlul în Chișinău, o parte din funcționarii sovietici care își doreau păstrarea Uniunii Sovietice au instituit, cu susținerea influentelor cercuri politice de la Moscova, un centru alternativ de putere politică la Tiraspol.

În 1990, septembrie, ei au proclamat “Republica Sovietică Socialistă Nistreană în componența Uniunii Sovietice”. Instingînd și exploatând nemulțumirea populației rusofone față de pierderea poziției dominante a limbii ruse și frica reunirii Moldovei cu România, autoritățile noii republici transnistriene și-au extins teritoriul recurgând la violență.

De-a lungul anilor, actorii internaționali au încercat să promoveze o reglementare a conflictului, dar implicarea lor în conflict era ori lipsită de energie, ori era ghidată de interese politice. Dar de cele mai multe ori, atitudinea din exterior față de conflict era una de mulțumire de sine. Ea era încurajată și menținută de absența unei violențe deschise, de indiferența opiniei publice și de lipsa de interes majoră a puterilor occidentale față de Republica Moldova. Eșecul diverselor propuneri de soluționare pe parcursul ultimelor două decenii și impasul din cadrul formatului multilateral de negocieri, creat în 2002 sub conducerea OSCE, au dat naștere unui sens general cu privire la perspectivele de soluționare durabile a conflictului[1].

Toate aceste fenomene negative slăbesc motivarea cetățenilor Republicii Moldova de a dezvolta un atașament și loialitate față de statul lor și mărește atractivitatea dobândirii cetățeniei altor state. Aceasta, la rândul său, duce la o slăbire și mai mare a statalității Republicii Moldova. Ca urmare, după 20 de ani de independență, Republica Moldova are instituții statale ineficiente și slabe, care nu pot asigura un cadru optim de dezvoltare economică sau să satisfacă necesitățile sociale de bază ale cetățenilor săi. Acest fapt stimulează emigrarea în masă a cetățenilor moldoveni în căutarea unui loc de muncă mai bun și un trai mai prosper în țările din Uniunea Europeană.

Existența continuă a unui unui regim separat la Tiraspol mai poate însemna că statul moldovenesc este incapabil să-și asigure protecția legală a drepturilor și libertaților omului ce trăiesc in Transnistria.

            Potrivit prevederilor memorandumului de la Moscova, Republica Moldova și Transnistria se angajau să-și normalizeze relațiile și să continue stabilirea relațiilor juridico-statale în componența unui stat comun în cadrul frontierelor Republicii Moldova sovietice, conform situației din 1990[2].

Caracterul și principiile relațiilor respective urmau să fie definite în statutul Transnistriei. Transnistria obținea dreptul de a participa la realizarea politicii externe a Republicii Moldova în chestiunile care afectează interesele ei. Dreptul Transistriei de a stabili și de a întreține relații cu alte state în domeniul economic, tehnico-științific, cultural, iar în alte domenii cu acordul părților. Părțile își reintegrau angajamentele de nu a recurge la forță sau la amenințare cu forța pentru a-și soluționa divergențele.

            Diplomații ruși și reprezentanții transnistrieni au utilizat abil prevederile acestui document de referință pentru promovarea propriilor metode de soluționare a conflictului.

Din cauza nesoluționării conflictului transnistrean, Uniunea Europeană a fost antrenată în rezolvarea problemelor din regiune prin instituirea Misiunii EUBAM la 30 noiembrie 2005[3], dar din septembrie 2005 a fost extins formatul de negocieri în formula  „5+2” prin includerea Uniunii Europene și SUA în calitate de observatori, ceea ce a deschis perspective promițătoare în eforturile de indentificare a soluției corespunzătoare conflictului. Din cauza comportamentului obstrucționist al reprezentanților regimului de la Tiraspol, dupa cinci runde de negocieri în formatul “5+2” în februarie 2006, sedințele formale au fost suspendate[4].

 În această perioadă a crescut foarte mult rolul și ponderea Uniunii Europene în Republica Moldova și în regiunea transnistreană. Uniunea Europeană a devenit mult mai mult prezentă, a crescut și imaginea ei[5]. Iar eforturile depuse de către Adrian Jakobovitz de Szeged, primul Reprezentant Special și ale lui Kalman Mizsei care l-a urmat în fucție au contribuit la începerea unui dialog deschis și cu administrație la Tiraspol, care a devenit mult mai deschisă și prin aceasta s-au creat premise pentru relansarea procesului de negocieri.

            După alegerile din aprilie-iulie 2010 la conducerea Republicii Moldova a venit Alianța pentru Integrare Europeană. Numirea unui Viceprim-ministru pentru probleme de Reintegrare în persoana lui Victor Osiporov a constituit și o schimbare de abordare a autorităților de la Chișinău față de reglementarea transnistrenă. Renunțând la politica de confruntare și mergând pe cea a exemplului propriu de deschidere și transparență, Chișinăul a obținut o serie de succese într-un termen foarte scurt:

  • Întâlniri regulate între reprezentanții politicii din partea Chișinăului și Tirasolului,
  • Întalniri neformale în format 5+2[6],
  • Hotărârile de Guvern menite să faciliteze activitatea agenților economici din regiunea transnistreană,
  • Apariția chestiunii transnistrene pe agenda internațională[7],

O atenție deosebită trebuie acordată Uniunii Europene care poate avea un rol mult mai important și vizibil în procesul de reglementare transnistreană. Pentru aceasta însă e nevoie ca Chișinăul să angajeze Uniunea Europeană mult mai activ în procesele din Eepublica Moldova, ajutand-o astfel să înțeleagă mult mai clar situația. În acest sens, eforturile UE ar trebui să fie canalizate în anumite direcții:

  • Intensificarea dialogului politic-atenție specială reglementării conflictului transnistrean în cadrul dialogului UE cu alți parteneri din formatul 5+2,
  • Reluarea negocierilor oficiale în formatul 5+2-Uniunea Europeană împreună cu alți actori internaționali ar putea contribui la reluarea negocierilor în format oficial care ar putea fi unica și cea mai eficientă platform de negocieri sși consultări,
  • Consolidarea măsurilor de încredere între cele două maluri ale Nistrului-UE ar putea juca un rol foarte important în vederea consolidării măsurilor de încredere între cele două maluri, prin susținere politică și financiară a proiectelor comune destinate ridicării nivelului de trai a populației[8]
NOTE

[1]www.osce.org/moldova/13173.html, Aparece Gheorghe, Soluționarea conflictului transnistrean. Caracteristică succintă a procesului de negocieri, p. 11, disponibil la http://ipp.md/public/files/Proiecte/blacksee/rom/Aparece ROM.pdf

[2]Grecu Mihai, Țăranu Anatol, Politica de epurare lingvistică în Transnistri, Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2005, pg. 15-34

[3]Victor Chirilă, Radu Vrabie:Summit-ul de la Astana –oportunitate de relasare a negocierilor în formatul 5+2

[4]Evoluția politicii externe a Republicii Moldova-Uniunea Europeană, http://aap.gov.md/common/util/PlanulActiuniRM_UE.pdf

[5]Flux”. Publicat la 18 iulie 2007

[6]Artur Gumeniuc, Constantin Solomon, Conflictul transnistrean și formatul de negocieri “5+2”, în Molodoscopic(Probleme de analiză politică), nr. 3*(XLII), 2008

[8]Institutul de Politici Publice, Viziunea sintetizată asupra problemei transnistrene, pg. 3