Comunitățile evreiești din nordul Moldovei în Evul Mediu

Autor 9943 vizualizări


O problemă deosebit de incitantă, dar în același timp dificilă pentru orice cercetător al istoriei evreilor, este cea a originii și vechimii acestui neam în spațiul românesc, o chestiune ce a provocat vii controverse, fiind vehiculate mai multe ipoteze, cu mai multă sau mai puțină acoperire documentară.

Unii autori au propus teza existenței unor comunități evreiești încă din perioada domniei lui Decebal sau a stăpânirii romane la nord de Dunăre, considerată îndoielnică de către unii cărturari evrei și aprig combătută de către Hasdeu, Eminescu sau Iorga [1]. În perioada colonizării romane și a marilor migrații, conform mărturiilor arheologice, prezențele evreiești la nord de Dunăre au fost sporadice și nu avem dovezi ale existenței unor comunități evreiești stabile. Și în așa-numitul „ev mediu întunecat” (perioada de la formarea poporului român până la constituirea statelor feudale românești), se menține aceeași stare de fapt, mai ales în Moldova și Țara Românească (de altfel, mărturiile despre spațiul românesc sunt destul de puține în această perioadă) [2].

Primele mărturii despre evreii din nordul Moldovei

Numărul informațiilor despre evrei în perioada ce a premers secolului al XV-lea a fost mic, referindu-se, în special, la negustori aflați în tranzit, folosind drumurile comerciale ce străbăteau Moldova și Țara Românească și făceau legătura între Peninsula Balcanică și spațiul polon și germanic, de la Constantinopol spre Cracovia, Danzig și Leipzig (Lipsca), artere foarte uzitate în această perioadă.

Documentele arată că numărul evreilor stabiliți în Țările Române a fost unul destul de mic, inferior celui al armenilor, cea mai importantă minoritate din Moldova de până la începutul secolului al XVIII-lea. Dacă în Țara Românească evreii ce s-au stabilit aici erau de origine sefardă, sosiți din sudul Dunării, ce vorbeau o limbă numită „ladino”, cu rădăcini în Spania, în Moldova, evreii au fost de tipul „askenazim”.

După opinia unor cercetători precum Moses Schwarzfeld, Lazăr Șăineanu, Constantin Rezachevici, ei ar fi urmași ai chazarilor, popor asiatic ce a îmbrățișat religia mozaică și care au fondat un mare imperiu, ce se întindea din stepele mongolice până la granițele Europei. Chazarii s-au convertit la iudaism în jurul anului 730, sub conducerea chaganului Bulan și cei care au avut un rol determinant în acestă convertire au fost medicii, sfetnicii și tălmacii evrei de la curtea acestuia [3].

Benjamin de Tudela oferă informații despre negustorii evrei din Țările Române

Să amintim faptul că această teză a provocat vii controverse în epocă, Lazăr Șăineanu, reputat filolog, fost elev strălucit al lui B.P. Hasdeu, a fost acuzat de către V.A. Urechia că prin această teză se alătură teoriei lui Roesler (împotriva continuității românești în spațiul carpato-danubiano-pontic) și conform căreia românii nu sunt cei mai vechi locuitori ai acestui spațiu (în acest caz, evreii chazari ar fi mai vechi). A fost suficient ca Lazăr Șăineanu să nu mai întrunească voturile necesare împământenirii individuale, în ciuda valorii sale științifice.

Constantin Matasă, cunoscutul preot-arheolog, fondatorul muzeului de istorie și arheologie al județului Neamț, consideră ipoteza lui Lazăr Șăineanu că uriașii sunt o reminescență de la tătariichazari nejustificată. El consideră că despre „jidovi sau urieși” s-a păstrat o tradiție a românilor din vechime, care credeau că „jidovii cei vechi”, de care auziseră ei din Sfânta Scriptură, trăiseră cândva pe la începutul lumii, treipatru sute de ani și cu siguranță erau niște „urieși” [5].

Un cercetător al mitologiei românești din perioada interbelică, Marcel Olinescu, a căutat mărturii despre vechile credințe referitoare la „jidovi și urieși”. Țăranul român credea că: „Cei dintâi oameni, pe care i-a făcut Dumnezeu au fost jidovi. Chiar și Adam a fost jidov”. […] “Jidovii aceștia erau oameni foarte mari, uriași. Capul unui uriaș era cât un munte, picioarele erau groase ca poloboacele și nu călcau decât din munte în munte. […] Urieșii au trăit înainte de vremea noastră cu mult, dar au murit toți, la potop. […] Erau așa de mari încât gospodăria unuia era cât o țară și dacă, de-o pildă, cel din Moldova avea nevoie de-un ceaun ca să facă mămăligă, făcea un pas până la vecinul din Țara Ungurească de-i lua ceaunul. […] Toate măgurile din Moldova și Țara Românească sunt morminte de uriași, dar uriașii le închinau Diavolului. Când se deschide o movilă se mai găsesc oase de-a lor neputrezite încă și comori neprețuite” [6].

Fantezia românului a fost mare și lucrările de mitologie o confirmă (deși sunt destul de puține și aparțin în marea lor majoritate perioadei interbelice) și jidovii și uriașii au atras atenția acestor autori. În continuare, această opinie referitoare la „jidovi-tătari-urieși” rămâne una controversată și de domeniul ipotezei în lipsa unor documente certe care să certifice legătura dintre tătarii-chazari și jidovi.

Între tradiție și confirmări documentare

Tradițiile obștilor evreiești, păstrate de secole și preluate de către cronicari și istorici precum Iacob Psantir, Iuliu Barasch, Josef Kaufman, J.B. Brociner, Elias, Wilhelm și Moses Schwarzfeld, Ițhac Niemirower, Ițic Kara-Șfarț, M.A. Halevy, Pincu Pascal și alții, menționează existența unor comunități, a unor sinagogi încă din timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), Ștefan cel Mare (1457- 1504) sau Petru Rareș (1527-1538; 1541-1546), dar hrisoavele de mulțumire sau de întărire a unor privilegii nu s-au găsit.

Cercetările arheologice n-au confirmat existența unor sinagogi în orașele Moldovei din secolele al XV-XVI- lea, nici în Roman, nici în Botoșani, Piatra sau Târgu-Neamț. Informații despre negustorii evrei oferă Benjamin de Tudela, prin descrierea itinerarului său pe marele drum comercial al Orientului Europei, când a străbătut și Țările Române. Mărturiile sale atestă prezența comercianților israeliți prin Moldova secolului al XII-lea (1192).

B.P. Hașdeu amintește și el existența unor neguțători evrei într-un document datat din secolul al XIII-lea [7]. The Standard Jewish Encyclopedia afirmă prezența unor comunități de evrei în Moldova anului 1349, askenazi sosiți din Polonia și care practicau comerțul, dar o confirmare din rândul documentelor românești nu există, iar cimitire cu pietre tombale anterioare sfârșitului de secol al XVI-lea nu s-au aflat. Nicolae Iorga este și mai categoric, consideră că primele grupuri mai însemnate de evrei s-au stabilit în Moldova abia în secolul al XVIII-lea.

Cercetările sale sunt însă, de multe ori subiective, dată fiind poziția sa antisemită antebelică și deseori, insuficient de bine documentate, istorici de mai târziu scoțând la iveală hrisoave și inscripții care dovedesc existența unor sinagogi și cimitire din secolul al XVII-lea. Nicolae Iorga menționează existența unei comunități israelite în sudul Basarabiei, la Cetatea Albă, încă din secolul al XIV-lea, dar se insistă pe rolul comercial pe care îl deținea acest oraș [8].

De la începutul secolului al XVII-lea, datează primele „chemări oficiale”, adresate de domnii Moldovei negustorilor evrei din Polonia spre a veni și a se așeza în Moldova, unde să-și practice meșteșugul. Primul domnitor care a adresat o „chemare” negustorilor evrei din Liov a fost Ștefan Tomșa, la 1612, fiind urmat în acest demers de Gh. Ghica, dar luptele pentru tron, imixtiunea turcească în treburile interne ale Moldovei, conflictele dintre Radu Mihnea și Movilești, au făcut ca această ,,invitație să nu aibă prea mult folos” [9]. Înainte de secolul al XVII-lea, sunt puține toponimele care să amintească de evrei sau chazari.

În ținutul Cernăuți, este atestat un sat numit „Jidești” (Jâdești – jid, jidan însemnând evreu, termen de proveniență slavă), la 1481, iar în ținutul Neamț același toponim este întâlnit într-un hrisov la 1438, de asemenea, în aceeași regiune este menționat și „Pârâul Jidanului” – un afluent al Bicazului și topice ce denumesc „Jidovina” în satele Urzici și Târpești [10]. La fel, sunt menționate documentar și toponime care ar putea avea legătură cu prezența chazarilor. Sunt întâlnite în ținuturile Hotin, Hârlău și Fălciu, în documente de la sfârșitul secolului al XV-lea (Coziacii, Cozărecii, Cozareuții, Cozăști) [11].

Ștefan cel Mare și urmașii săi

Deși tradițiile comunităților evreiești amintesc de privilegii obținute de la Ștefan cel Mare, documentele vremii amintesc rar de evrei, ei putând fi negustori, precum cei „veniți după comerțul lor” în Moldova, din Polonia sau Imperiul Otoman, la 1473, voievodul arestându-i înaintea ridicării sale antiotomane [12]. De asemenea, la curtea sa au sosit din partea lui Mengli Ghirai din Crimeea și de la Uzun Hassan, hanul turcoman al Persiei, doi medici evrei, care au îndeplinit și funcțiuni diplomatice. Despre ultimul, Isac-beg, sosit la Suceava în 1473, trimis al hanului persan și al Veneției spre a intermedia o alianță antiotomană, se spunea că este de „natione hispanus, fidem autem haebreus” [13].

Ștefan cel Mare cu fiul său Bogdan (Biserica Sântilie din Suceava)

Nicolae Iorga, cercetând scrierile călătorilor străini în Țările Române, afla din lucrarea unui anonim autor venețian, despre un medic evreu aflat la curtea lui Ștefan cel Mare, pe lângă doi din Apus, lor alăturându-se și Matei de Murano, un concitadin de-al său [14]. Medicul evreu care a îngrijit pe Ștefan cel Mare va apărea în drama Apus de soare a lui Barbu Ștefănescu- Delavrancea, cu numele de „doctorul Șmil”. Rabinul și cronicarul Elia ben Elkana Capsali menționa în Cronica Turciei (1523) că Ștefan cel Mare a arestat și maltratat niște negustori evrei turci aflați în Moldova în 1476, faptul constituindu-se ca un preludiu al ridicării sale antiotomane.

Cronicarul considera că expediția sultanului Mahomed al II-lea din anul 1476 (iunie-august) s-ar fi datorat cererii marilor negustori și bancheri evrei din Istambul impresionați de drama conetnicilor lor [15]. Această ipoteză a cronicarului evreo-turc nu pare a avea o mare doză de certitudine, căci campania sultanală care a avut ca momente centrale lupta de Valea Albă și asediile nereușite ale Cetății Neamțului și Sucevei a fost o consecință a victoriei moldovene de la Vaslui din 1475. Medicul venețian Matei de Murano scria că la Iași a aflat negustori evrei sosiți din Crimeea, ce susțineau comerțul cu Moldova [16].

Legendele evreiești amintesc de existența unor lăcașuri de cult evreiești la Roman și Piatra Neamț, în timpul lui Bogdan al III-lea și al lui Petru Rareș [17]. O sinagogă presupune implicit și existența unei comunități capabile să o ridice și să o întrețină. Dar, documentele interne moldovenești nu o confirmă. În timpul domniei lui Petru Rareș, se scrie despre negustorii evrei din Polonia, care au importat cantități importante de piei și vite, de multe ori ocolind atât vama polonă cât și cea moldovenească, păgubind visteriile de importante sume de bani, ceea ce a provocat reacția energică a negustorilor poloni nemulțumiți de monopolul instituit de comercianții evrei ce provocau scumpete, și a lui Petru Rareș, care a luat măsuri împotriva lor [18].

Evreii sefarzi

Cronicarul polon Martin Bielski consemna stabilirea unor poloni convertiți la iudaism în „târgușoarele” Moldovei, pe la 1540 [19]. Este perioada în care documentele vremii rețin conflictele dintre negustorii din Moldova și cei din Liov sau Vladimir, amintindu-se jalbe și confiscări de mărfuri. Despre domnul Despot Vodă se spunea că a avut o politică tolerantă față de minorități, conform raportului agenților imperiali Ioan Belsius și Marcus Bergovicz (8 aprilie 1562) către Maximilian I. Se spunea că rostește hotărâri drepte: „judecăți de cea mai mare nepărtinire și păzește dreptatea față de tot neamul de oameni care sunt aici, de mai multe feluri și de mii de chipuri: armeni, evrei, greci, moldoveni” [20].

La București, în această perioadă se închegase o mică comunitate sefardă, despre care a pomenit și marele rabin al Salonicului, Samuel de Medina [21]. Evreii sefarzi erau descendenții evreilor expulzați din Spania și au venit în spațiul românesc din țările balcanice. Se individualizau prin tradițiile lor spaniole, prin portul de tip oriental, prin limba lor numită „ladino”, o spaniolă (mai precis dialectul castilian) cu amestec de cuvinte ebraice și aspectul fizic meridional.

În Moldova, prezența evreilor sefarzi a fost mai puțin însemnată, fiind amintite doar câteva personalități ale acestui neam: Solomon ben Arayo, Josef Solomon del Medigo sau Solomon Askenazi, zis Tedescki. Acesta din urmă, în ciuda numelui, sosește la Iași, la curtea lui Petru Șchiopul, din Imperiul Otoman, unde slujise ca medic la curtea sultanului [22]. Să amintim și pe Iosif Conian, un alt medic sefard recunoscut în epoca sa, a cărui piatră de mormânt din cimitirul Ciurchi conține un epitaf lămuritor: „Aici odihnește savantul, înțeleptul, medicul iscusit, învățătorul nostru, seniorul Iosif Conian, sefard, care a decedat în ziua de joi 5 Heșva 493” (octombrie 1732) [23].

Medici iscusiți

Faptul că evreii s-au îndeletnicit cu medicina, fiind recunoscuți pentru iscusința lor în acest domeniu, o dovedește faptul că, pe lângă medicii evrei de la curtea lui Ștefan cel Mare și Petru Șchiopul, sunt menționați și cei care au funcționat în serviciul lui Vasile Lupu (avea un medic evreu, Cohen, care l-a servit până la moarte), Constantin Brâncoveanu (medicul său personal era Avram Jidovul, care l-a urmat și în Imperiul Otoman), iar I.S. del Medigo (1591-1655), după o perioadă de ucenicie pe lângă Solomon ben Arayo (unde a învățat „știință după știință”), ajunge medic al familiei Radziwill în Polonia [24].

Interesant este faptul că Petru Șchiopul s-a căsătorit în taină, la 1591, cu țiitoarea sa, o evreică trecută la creștinism, Irina Botezata, „o femeie frumoasă, dar de condiție joasă”. El a cerut discreție totală privind acest mariaj, ținând cont de prejudecățile existente în societatea moldavă a acelor vremi [25]. B.P. Hasdeu publică în 1862, un document din 1579, din timpul aceluiași domnitor, prin care este atestat faptul că acesta i-a gonit pe negustorii evrei din Moldova pe motiv că desfășurau comerț neonest cu vite [26].

Petru Șchiopul anunța pe negustorii lioveni, la 8 ianuarie 1579, că „am alungat pe evrei de pe pământul nostru”, referindu-se la negustorii originari din Polonia, care cumpărau vite direct de la proprietari aducând astfel, prejudicii negustorilor moldoveni, în sprijinul cărora ia voievodul amintita măsură [27]. Să remarcăm faptul că voievodul a împrumutat bani de la greci, dar și de la evreii din Constantinopol și este amintit un anume Moise, fiul lui Eliezer, care își primește banii de la gelepii din Galați și apoi chiar de la domnie.

În 1582, îl aflăm în relații bune cu medicii evrei de la Constantinopol, Beneviste și Solomon ben Nathan Aschenazi, ultimul fiind un adversar al lui Don Josef Nassi [28]. Unul dintre evreii cu mare putere în Europa acelor vremuri a fost evreul sefard de origine portugheză, Josef Nassi, din familia Mendez, care a obținut din partea sultanului Selim al II-lea rangul de duce de Naxos și al Cicladelor. Acesta a fost o persoană foarte influentă la Poarta otomană între 1566-1575. El a fost beneficiarul monopolului comerțului cu vin în Moldova. A intervenit în sprijinul domniilor lui Despot-Vodă, Alexandru Lăpușneanu (a doua domnie) sau a lui Ioan-Vodă cel Viteaz, fiind propus chiar el pentru această demnitate, dar a refuzat-o [29].

Implicarea în viața economică

Spre sfârșitul secolului al XVI-lea implicarea evreilor în viața economică a „țărilor române extracarpatice” (termen folosit de Nicolae Iorga pentru Moldova și Țara Românească) se accentuează, atât prin sefarzii ce întrețineau bogate legături comerciale cu ținuturile sud-dunărene, cât și prin askenazii ce își desfășurau activitatea în spațiul polono-lituanian și rusesc. Un călător străin prin Moldova anului 1593-1594, geograful italian Giovani Antonio Magini, scria în lucrarea sa, Geographia sive descrizione universalle della terra, publicată la Veneția în 1596: „În Moldova se află mulți armeni, evrei, unguri, sași și raguzani, care dețin tot negoțul. Căci aceștia sunt cei care exportă grâul și vinul în Rusia și în Polonia și tot astfel piei, cergi, ceară, miere, pastramă de vită, unt, legume la Constantinopol. Domnul percepe taxe mari” [30].

C.C. Giurescu considera că: „Este probabil că vor fi existat negustori de acest neam și la Chilia și în centrele mai însemnate, Suceava, Siret, Iași, Hotin, după cum e probabil să fi fost și unii hangii, de-a lungul marelui drum de comerț, spre a îngădui călătorilor evrei, mâncare și odihnă în condițiile cerute de credința lor” [31].

Pe fondul ridicării antiotomane, urmând exemplul lui Mihai Viteazu, Aron Tiranul, domnitorul Moldovei, arestează și ucide 19 creditori evrei-turci prezenți la curtea sa și care au susținut cu împrumuturi preluarea domniei de către acesta. Se spune despre el că a făcut mari datorii în prima sa domnie și când a fost mazilit au intervenit pentru reînscăunarea sa creditorii ce nu-și recuperaseră banii. Printre cei care l-au sprijinit a fost și medicul evreu al lui Sinan Pașa, care l-a împrumutat cu 4.000 de taleri.

Mihai Viteazul a avut o atitudine ostilă față de creditorii evrei-turci

S-a spus că Aron Vodă a fost sprijinit de Solomon Aschenazi, una dintre cele mai influente persoane de la Poarta otomană [32]. Se pare că nu este primul caz când domnitorii români apelează la serviciile cămătarilor evrei aflați la Istambul, printre cei care au obținut astfel de credite fiind și Iancu Sasul (1579-1582). El a folosit și bani împrumutați de la negustori evrei lioveni [33].

Nicolae Iorga scria: „La bursa caftanelor și a cârjelor din Constantinopol, juca finanța evreiască un rol din ce în ce mai considerabil, cu cât creșteau numărul pretendenților la vreun scaun domnesc, mazili, beizadele veritabile ori simpli aventurieri ambițioși, pe care mirajul domniei le făcea să contracteze cele mai nesocotite sarcini pecuniare față de gelepi și cămătari” [34].

În timpul lui Ieremia Movilă, evreii care tranzitau Moldova între Istanbul și Polonia și-au continuat activitatea. În 1600, după relatările lui G.A. Magini și G. Botero, aflându-se în fața atacului lui Mihai Viteazu, voievodul moldovean aflat în retragere a perceput taxe suplimentare de la negustorii evrei, aceleași de fapt, instituindu-se și pentru comercianții greci și armeni. G. Botero spunea că negoțul îl fac „vechii armeni sau mai noii sași și evrei” și că, în principal, consta în grâne și vinuri.

Un alt călător străin, Cristofor Bruti, agent papal trimis ca să combată protestantismul ce începuse să pătrundă în mijlocul străinilor din Moldova lui Despot- Vodă și Iancu Sasul, remarca faptul că negoțul cu Polonia era efectuat de către negustorii evrei poloni, ce veneau cu mărfurile lor (chiar și bere din Camenița) în iarmaroacele de la hotare. În timpul răscoalei antiotomane a morlacului Gaspar Grațiani, din 1620, au fost uciși creditorii evrei-turci, la fel ca în timpul lui Aron Vodă [35].

Se pare că la sfârșitul secolului al XVI-lea se constituie și prima obște evreiască, cea de la Iași, dată fiind importanța comercială și administrativă ce și-a căpătat-o orașul și care ar fi fost sefardă. Cea mai veche piatră tombală ar data din jurul anului 1610. Iacob Psantir a cercetat vechile inscripții tombale din cimitirele Moldovei și considera că o piatră funerară din cimitirul Ciurchi ar fi avut 410 ani când o aflase el, în 1869, dar A. Levy, cunoscut predicator de la Iași, i-a sugerat să o privească cu îndoială, datorită neclarității sale. Alte inscripții tombale vechi cercetate de cronicarul evreu au fost: cea din Bacău, cu o vechime de 173 de ani, una din Botoșani, cu o vechime de 150 de ani și o alta din Moinești, veche de 137 de ani [36].

Dar, până la această dată, prezențele evreiești în Moldova sunt sporadice. Ele aparțin neguțătorilor, aflați în tranzit, puțini fiind cei care se stabilesc, datorită, mai ales, instabilității politice, nici chiar chemarea domnească a lui Ștefan Tomșa din 1612, care s-a adresat negustorilor poloni, armeni, evrei din Lemberg nu a adus un număr însemnat de negustori alogeni în Moldova [37].

Nicolae Iorga considera că: „Astfel am ajuns la 1.600 fără a găsi mențiunea unui element evreiesc așezat în părțile noastre”. Este dispus să recunoască o obște sefardă la Iași, aflată în strânsă legătură cu Constantinopolul, dacă aici a locuit Solomon ben Arayo, la care vine în jurul anului 1618, evreul candiot, I.S. del Medigo [38].

Evreii din Moldova după primele chemări domnești (după 1612)

Negustorii străini au ocolit Moldova lui Ștefan Tomșa datorită războaielor pentru tron ce au tulburat domnia sa, continuate apoi de Movilești și Radu Mihnea, dar când situația a devenit mai prielnică și-au reluat activitatea. Este și remarca lui Bonnicio de Malta, călugăr minorit, care, la 1632, îi menționa pe „turci, tătari și evrei, dar, sunt în trecere pentru negoț, nu pentru treburile stăpânilor lor” [39].

Numărul călătorilor străini care străbat Moldova și scriu despre ea se mărește și operele lor contribuie la conturarea unei imagini a lumii moldave din secolul al XVII-lea, în cadrul căreia evreii își caută locul lor. Foarte importantă ni se pare călătoria lui Iosif Solomon del Medigo, de la începutul secolului al XVII-lea, amintită în documentele vremii, reluată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de H.S. Brüker [40]. I.S. del Medigo sosește în Moldova la 1618, la Iași, venind din Istanbul. Era evreu sefard, fost elev al lui Galileo Galilei, care mai stă o perioadă și pe lângă marele cărturar Solomon ben Arayo, recunoscut ca o personalitate a timpului.

Mai apoi, alege calea Poloniei funcționând ca medic pe lângă puternica familie Radziwill. A fost considerat o personalitate a Renașterii, devenind celebru ca filosof, matematician, medic. Unul dintre discipolii săi a scris într-o biografie a marelui învățat: „Maestrul plecă de acolo spre Polonia. Aflându-se în orașul Iași, din Valahia, întâlni acolo un om sfânt al lui Dumnezeu, medicul Rabi Solomon ben Arayo, care se ocupa cu știința Cabalei de mai bine de 40 de ani, compunând cărți despre ea...” [41].

„Curentul antiiudaic- scripturar”

Și Țara Românească și Moldova cunosc o relativă stabilitate politică prin domniile lui Matei Basarab și Vasile Lupu, care au dus la o revigorare economică, la care și evreii au pornit a contribui. În această perioadă situația evreilor începe a fi reglementată prin așa numitele „pravile”, de inspirație bizantină și cu un caracter discriminatoriu pentru evrei, dar și pentru alți alogeni, în special pentru cei care nu erau creștini ortodocși. A început ceea ce istoricii evrei ai chestiunii au numit „curentul antiiudaic-scripturar”, biserica ortodoxă manifestându- se în aceste coordonate și de-a lungul secolelor următoare, până în perioada interbelică.

Cartea românească de învățătură, tipărită la Iași în 1646 și Pravila de la Govora, 1640, conțineau astfel de măsuri antievreiești: - nu accepta jurământul evreului: ”nici eretic, nici ovreiu, nu mărturisește împotriva creștinului”; - se interziceau legăturile de orice fel între creștini și evrei; - se va arunca anatema asupra celui care „va face taină cu evreii și le va zice frate sau va mânca cu dânșii fiind de altă seminție” etc [42]. 

Domnitorul Vasile Lupu, socrul lui Timuș 

Îndreptarea legii, din 1652, prelua aceleași măsuri restrictive privind legăturile dintre creștini și evrei, accentuând drepturile pe care le puteau obține evreii botezați (dregătorii, pământ) [43]. Nicolo Barzi, călător prin Moldova anului 1630, remarca exclusivismul ce caracteriza lumea ortodoxă moldavă: în cazul unei căsătorii inter-religioase: „domnul îndată poruncea să i se pună pe cap un cerc înroșit în foc, de aramă, și deci, îl omora în felul acesta”.

Despre moldoveanul acelor timpuri, Paul Beke, iezuit maghiar, paroh în Iași, remarca la 1644: „este primitor, ospătând mai ales pe cel care cunoaște limba stăpânului”. Turcul Evlia Celebi spunea: „românii trăiesc în bune relații cu cei din neamul armenesc, nu le plac însă deloc evreii” [44].

Dar, în ciuda acestor măsuri și stări de fapt, evreii aleg calea Moldovei. Cel ce îi silește la imigrare este hatmanul cazacilor, Bohdan Hmelnițcki, care prin acțiunile sale, adevărate pogromuri, a distrus așezările evreiești (ștetl), de pe Nistru, Podolia și Rusia Roșie. Începută inițial ca o mobilizare antiotomană, răscoala cazacilor zaporojeni ortodocși și a tătarilor crâmleni îndreptată împotriva nobilimii polone și a evreimii, considerată sprijinitoare a Coroanei și Seimului, a determinat un exod masiv al israeliților spre Moldova. Aici au sosit, în noiembrie 1649, primii evrei fugiți de furia cazacilor.

Nathan Hanover a scăpat, împreună cu alți conetnici, fugind spre Bălți și Iași, ascunzându-se la Mănăstirea Socola. Acesta, viitorul rabin al Iașului, un cărturar cunoscut în întreaga lume evreiască, își descria peripețiile într-o lucrare apărută în 1653 la Veneția. În acea cronică el mărturisea: „Răsculații au făcut ravagii pe tot cuprinsul Poloniei, Rusiei și Lituaniei. Au fost torturați mulți nobili și evrei. Unii dintre ei au reușit să fugă la Brody, Lemberg, Bălți; alții s-au ascuns la Mănăstirea Socola. Multe vieți au fost secerate de ciumă. Oastea lui Hmelnițcki pătrunzând și în Vlahia a provocat mari prădăciuni și a pedepsit pe acei localnici care i-a ascuns pe nobilii și pe evreii eliberați din captivitate”.

Încă de la sfărșitul anului 1649, hanul Crimeii se adresa lui Vasile Lupu precum că: „de pe pământul lituanian au fugit, la el în Moldova, mulți jidovi cu averile lor”. El cerea predarea lor trimișilor săi. Domnul Moldovei îi va răspunde că: „În Moldova sunt puțini jidovi, negustori, dar aceștia nu pot fi predați” [45].

Să remarcăm din cele citate până acum că moldovenii i-au adăpostit pe evrei, fapt pe care-l va remarca și L. Șăineanu și, de asemenea, că în Moldova, erau puțini evrei, în marea lor majoritate negustori.

„Iudeo-octonul” Timuș Hmelnițki

Nicolae Iorga scria în Istoria evreilor în țerile noastre, din anul 1913: „Într-adevăr, nici o constatare de evreu în Moldova și Țara Românească nu se întâlnește până la epoca lui Vasile Lupu, când războiul de desrobire economică a cazacilor poloni aruncă în Modova pe unii dintre exploatatorii lor evrei, ca arendași și cămătari, cum a aflat-o un călător sirian din gura unuia dintre fugari, Iancăl. Paul din Alep află, în 1654, de la un evreu refugiat la Iași, Enachi (Iancăl), precum că, Bohdan și Timuș i-au tiranizat și masacrat «mai rău decât Vespasian în antichitate»” [46].

Episodul „căzăcesc” din istoria evreilor a continuat, Timuș, fiul lui Bohdan, dovedindu-se un adevărat „iudeo-octon”, faima sa, amplificată și de tovarășii săi, îl făcea omorâtorul a șapte mii de evrei, uciși „cu sabia și cu mâna lui”. Timuș Hmelnițcki obține mâna domniței Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu, iar nunta sa din 1652 a fost un nou prilej de persecuții antievreiești. Peste 60 de evrei n-au reușit să se ascundă la timpul potrivit și au fost prinși de cazaci și eliberați în schimbul unor importante despăgubiri. Se spunea: „...oastea căzăcească stătea sub vii și făcea locuitorilor mari pagube, pentru care evreii se ascunseră, căci acei pe care-i prindeau, trebuiau să se răscumpere scump de la dânșii” [47].

Faptul că în Iașul anului 1652, 60 de evrei au fost capturați, denotă faptul că obștea lor era destul de mare. De altfel, acțiunile antisemite au continuat și în timpul luptelor dintre Vasile Lupu sprijinit de cazacii ginerelui său și Gheorghe Ștefan, viitorul domn. Ele s-au soldat cu arestări, răscumpărări, botezuri forțate [48].

Paul din Alep își notase: „Cazacii îi băgau în turnuri și-i chinuiau acolo nopți întregi, pentru ca să-i facă să spună averile lor; inimile ni se umpleau de amărăciune la plânsul atâtor femei și copii”. Tot el arată sprijinul acordat de patriarhul Antiohiei, Macarie, evreilor din Iași (Paul din Alep era secretarul patriarhului și l-a însoțit într-o călătorie în statele ortodoxe dunărene pentru adunare de fonduri pentru o biserică saracă, cea a Antiohiei): „O mare spaimă și groază căzu atunci peste turci și peste evrei, pe care cazacii îi jefuiră și-i tratară cu atâta cruzime, încât ar fi pierit cu desăvârșire dacă domnul nostru patriarhul nu i-ar fi apărat” [49].

Creșterea influenței

În 1657, orașul Soroca și târgul Ștefănești mai erau încă „ținute de evrei care se refugiaseră aici, parte din Polonia, parte din Ucraina, când i-au alungat cazacii din țara lor” [50]. În perioada 1655-1660, datorită „potopului de oști străine din Polonia”, noi contingente de evrei askenazi se așează în Moldova. Este perioada în care se încheagă primele comunități evreiești din Moldova: Iași (se pare că până la această dată a ființat o mică obște sefardă), Dorohoi, Ștefănești, Botoșani, Târgu Neamț, Roman, Piatra Neamț [51].

În Moldova acelor vremuri, cea mai importantă minoritate era cea armenească, ce grupa negustori iscusiți, amintiți de hrisoave și scrierile călătorilor străini încă din secolul al XIV-lea, care a ridicat biserici, porți, cartiere, în Târgu Neamț, la Piatra-Neamț, Roman sau Iași, unde armenii erau mai mulți și mai puternici economic ca evreii. Dar, la 1670, evreii din Iași sunt îndeajuns de înstăriți spre a ridica o sinagogă în mahalaua Curelarilor, cu un cimitir situat pe malul Bahluiului, cu pietre de mormânt datând din prima jumătate a secolului al XVII-lea [52].

Înainte de 1700 se consideră că mai apar sinagogi și comunități în Piatra-Neamț și Târgu Neamț, unde sunt amintiți și negustori evrei cu putere economică însemnată (după cum o arată prezența lor între notabilitățile târgurilor) [53]. Evreii sosiți în Moldova și-au continuat îndeletnicirile tradiționale, în special comerțul, și astfel îi aflăm printre „orândarii” și negustorii țării.

La 1663, la Iași, evreii vindeau vin cumpărat de la țăranii moldoveni [54]. Nicolae Iorga descoperea într-un hrisov al anului 1654 pe „cel dintâi orândar evreu din Moldova, Moscu Jidovu”, pe moșia Cantacuzinilor, în ținutul Iași. Acesta a luat de la proprietarul locului, Popricani, pe Jijia, vistiernicul Iordache Cantacuzino, dreptul de „a vâna heleșteul”. Iar în 1670, în sudul Moldovei, la Stoiești, lângă Focșani, este menționat „Lazăr orândariul”, ce deținea casă și pivniță. Se pare că este același „Lazăr orândariul”, evreu din Țara Moldovei la 1706, având povarna sa [55].

Un anume Moisă Doftorul este consemnat în 1657, destul de înstărit încât cumpără o casă la Iași cu 100 galbeni. Marco Bandini, misionarul catolic aflat la 1644 la curtea lui Vasile Lupu, află aici un medic de origine iudaică [56]. În 1657, același Moscu Jidovul, este unul dintre martorii cu greutate într-un proces ținut în târgul Scheia [57]. La Târgu Neamț, în 1637, un anume Lupu Jidov, își înscrie numele între notabilitățile orașului într-o scrisoare adresată Episcopiei din Rădăuți, document descoperit de episcopul Melchisedec [58]. La Câmpulung, în 1684, se vorbește despre casa unui evreu [59]. În sudul Moldovei, la Focșani, la 1698, funcționa o mică sinagogă. În 1691, în același târg activa un orândar evreu, cu casă, pământ, povarnă, pe care le-a ținut până în 1706 [60].

La Botoșani în 1710-1711 se aflau mai mulți evrei [61]. Un călugăr minorit, Antonio Angelini di Campi, rămâne impresionat de cosmopolitismul orașului Iași la 1682, în care găsește: „mare mulțime de turci, armeni, evrei, tătari, greci, seamănă cu un oraș din Pentapolis”. E.H. Schneider von Weismantel, într-o Scurtă descriere a Moldovei, de la sfârșitul secolului al XVII-lea, scrie: „Dar, în acele orașe se mai găsesc și negustori cinstiți, însă cei mai mulți sunt greci și armeni; mai trăiesc acum în țară mulți turci și evrei”.

La 1701, starețul rus Leontie nota: „La Iași sunt și mulți turci cu negoț și trăiesc mulți evrei aici. Iar evreii iau cu arendă de la domni izvoarele de păcură, de aceea păcura este scumpă: o dohotniță plină costă 4 grivne”. Tot în această perioadă, Johann Wendel Bardili, care întreprinde o Călătorie în Moldova, scrie „înăuntrul orașuli Iași locuiesc turcii, iar în suburbii, armenii și evreii, cărora li se îngăduie celebrarea cultului lor religios înăuntrul caselor lor particulare” [62].

Orașul Iași, devenit capitală a Moldovei, s-a transformat într-un centru polarizator al evreimii moldovene, aici înființându-se prima comunitate, era cel mai mare oraș al provinciei și aici a activat ca rabin Nathan Hanover, cunoscut ca predicator și cărturar, ce întreținea relații cu marile personalități ale lumii evreiești europene. În anul 1686, este pomenită și o „școală evreiască”, ca punct de reper pentru o casă: „în mahalaua Curălarilor, lângă școala jidovească” [63].

Baș-staroste, hahambașă, roș-medina...

În 1703, la Bârlad, este menționat un „baș-staroste de jidovi”, scutit de dările celorlalți evrei [64]. Breslele evreilor s-au format la început de secol al XVIII-lea, concomitent în toate Țările Române, după cum o dovedesc hrisoavele timpului. Tot la începutul acestui secol se instituia hahambășia, care avea putere religioasă în amândouă Țările Române, cu sediul la Iași, fondată la inițiativa Porții otomane și care a funcționat până în 1834, când domnitorul Mihail Sturdza o desființează la sugestia puterii protectoare, Rusia.

În 1719, Rabi Naftuli Cohen este numit hahambașă, demnitatea fiind ereditară. I-au urmat Bețael, fiul său, care a fost înlocuit datorită impopularității sale, coreligionarii săi plângându- se domnului Constantin Mavrocordat, în locul său, nepotul Isaac, primește înalta demnitate împreună cu scutiri pentru evrei. Bețael intrase în conflict cu obștea ieșeană din cauza unor neînțelegeri de natură fiscală.

Domnitorul, printr-un pitac domnesc da dreptate reclamanților: „Să nu dea nici un ban afară de milostenii ce vor da cu voia lor”, iar lui Bețael se adresa: „De mi-ar jălui mai mult, apăi n-a fi bine de tine” [65]. Breasla evreilor, instituită la fel ca cea a armenilor, era condusă de un staroste, conducătorul laic al întregii Moldove fiind marele staroste – „roș medina”. Șeful religios al unei comunități era rabinul, ce datora ascultare marelui rabin - hahambașa. Ei vegheau ca instituțiile obștii să funcționeze, având în grijă și plătirea taxelor.

Despre evrei se spunea întotdeauna că erau foarte bogați, dar, se pare că nu este cazul evreilor moldoveni de până la 1700, căci domnitorii țării apelau la zarafi evrei de la Liov și Istambul, așa cum au făcut Gheorghe Ștefan, Radu Leon, Iliaș Alexandru sau o familie boierească din ținutul Covurlui, care împrumută bani de la un evreu din Istanbul [66]. Abia la 1703, un căpitan domnesc împrumută bani de la un evreu din Moldova, lăsând zălog jumătatea unui sat. Din rândul evreilor s-au ridicat adevărate dinastii de bancheri, precum Șaraga și Daniel, la Iași [67].

Principala îndeletnicire a evreilor însă, a fost comerțul, mare sau mărunt. De asemenea, luau în arendă crâșme, velnițe, podgorii, pivnițe, poduri, vămi. La 1701, vama de la Soroca, pe Nistru, era arendată de evrei [68].

Mulți dintre ei s-au stabilit și în secuime, venind din Polonia. În 1668, 1676, 1691 îi aflăm la Gheorghieni susținând împreună cu armenii comerțul cu Moldova prin pasul Bicaz spre Piatra și prin pasul Tulgheș spre Târgu Neamț [69]. În această perioadă evreii din Moldova nu au suferit importante restricții, ba au primit și privilegii.

Urmărind legislația de până la instaurarea regimului fanariot se poate observa că privilegiile și restricțiile au alternat. Un cercetător în istoria evreilor în spațiul românesc consemna pe domnitorii care au instituit măsuri restrictive pentru populația israelită din Moldova: Ștefan al IV-lea – în 1526; Petru Șchiopul – în 1579; Grigore Ghica – în 1776; Scarlat Calimachi – în codul său din 1742 [70].

D. Cantemir Amintim și pe voievozii care au adresat „chemări domnești” și au avut o atitudine binevoitoare față de ei: Ștefan Tomșa – la 1612; Gh. Ghica – 1659; Grigore Ghica – 1736; Constantin Mavrocordat – 1742 [71]. Domnitorul Antioh Cantemir, în anul 1699, scrie voievodului polon de la Kiev pentru o evreică din Iași, să nu fie păgubită de câteva zeci de taleri datorați de unii tunari din garnizoana polonă a Cetății Neamțului [72].

Ce spune Dimitrie Cantemir

Evreii s-au stabilit, în general, în mediul citadin, date fiind îndeletnicirile îmbrățișate și restricțiile privind posesia de pământ și imobile la sate. Dimitrie Cantemir, ultimul domn pământean înainte de fanarioți, îi descrie în lucrarea Descrierea Moldovei, apărută în 1717, la Amsterdam, dar referindu-se la realități anterioare anului 1711: „Sunt socotiți supuși și sunt obligați să plătească o dajdie anuală deosebită, mai mare decât cea obișnuită; ei nu practică nici o meserie în afară de negoț și crâșmărit și pot avea sinagogi, dar din lemn, nu din piatră”. Referindu-se la străinii de pe teritoriul Moldovei, remarca: „Nu au altă îndeletnicire decât neguțătoria și să țină hanuri. Căci neguțătorii străini – turci, evrei, armeni, greci – pe care noi avem obicei a-i numi gelepi, au apucat în mână, din pricina trândăviei alor noștri, toată neguțătoria Moldovei […] Evreii nu practică nici o meserie în afară de negoț și crâșmărit” [73].


Dimitrie Cantemir îi descrie pe evrei în “Descrierea Moldovei”

În afara pricinii enunțate mai sus, alt motiv pentru care românii nu practicau comerțul era faptul că-l considerau „lucru de ocară” [74]. Tot Dimitrie Cantemir exprima o realitate a acelor vremuri: „Să omoare sau să prade un turc, un tătar sau un evreu socotesc că nu este un păcat și cu atât mai puțin o fărădelege” [75]. Călătorii străini de mai târziu ilustrau și ei aceleași fapte, în care negustorii evrei sunt atacați, abatele Boscovich pomenind despre un „drum al furilor”, situat în nordul Moldovei, existent încă la sfârșitul secolului al XVIII-lea [76].

În 1710, se deschide șirul „calomniilor de sânge” – acuzațiile de „omor ritual” (veche prejudecată medievală caracteristică întregului spațiu european conform căreia evreii foloseau sânge de copil creștin la facerea azimei pascale) – la Piatra-Neamț, soldat cu arestări, maltratări, doar intervenția lui Dimitrie Cantemir liniștind situația. Ele au continuat până în timpul lui Al.I. Cuza, la Piatra și Târgu Neamț, Iași, Roman, Bârlad, Galați, Răpciuni (ținutul Neamț). La originea lor s-au aflat acuzațiile călugărilor români, greci sau renegați evrei, locuitori lipoveni, poloni, români sau greci.

Acest fapt a fost caracteristic orașelor cosmopolite, în special, Galați-ul, unde negustorii creștini se simțeau amenințați de concurența evreilor. În ciuda acestei situații, imigrația evreiască începe să capete consistență, în secolul al XVIII-lea, ridicându-se mai multe târguri și târgușoare, la fondarea cărora contribuția evreilor a fost însemnată. Se constituie comunitățile evreiești din orașele Moldovei, în special în ținuturile sale nordice, datorită căii urmate de imigrația lor, dinspre Galiția, Bucovina și Polonia.

NOTE

1. Moses Schwarzfeld, Ochire asupra istoriei evreilor din România, Tipografia E. Wiegand, București, 1887, p. 8, și Sanie S., Vitcu D. (coord.), Studia et acta historiae iudaeorum Romaniae, vol. I,Ed. Hasefer, București, 1985, p. 64
2. C. Rezachievici, Evreii în Țările Române în Evul Mediu, în ,,Magazin istoric”, aug., nr. 8, 1995, p. 54 și S. Costachie, Evreii din România – studiu de geografie umană, Ed. Universității București, 2004, p. 51
3. L. Șăineanu, Studii folclorice, Academia Română, București, 2003, p. 131
4. T. Solomovici, Romania Judaica, vol. I, Ed. Teșu, București, 2005, p. 137
5. C. Matasă, Palatul Cnejilor, Ed. Cartea Românească, București, 1933, p. 79
6. M. Olinescu, Mitologie românească, Ed. Casa Școalelor, București, 1944, pp. 71-73
7. * * - Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România, vol. I, Ed. Hasefer, București, 1986
8. S. Costachie, Evreii din România – studiu de geografie umană, p. 43, citează din The Standard Jewish Encyclopedia și C. Rezachevici, op . cit., p. 69
9. E. Schwarzfeld, Din istoria evreilor. Impopularea, reimpopularea și întemeierea târgurilor și târgușoarelor din Moldova, Ed. U.E.P., București, 1914, p. 114
10 * * * - Tezaurul toponimic al României, vol I, partea I, Ed. Academiei Române, București, 1991, p. 615
11. C. Rezachevici, op. cit., nr. 8, august, 1995, p. 67.
12. * * * - Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România (I.M.E.R.), vol. I, Ed. Hasefer, București, 1986, p. 141
13. V. Neumann, Istoria evreilor din România, Ed. Amarcord, Timișoara, 1996, p. 37, și M.A. Halevy, Relațiile lui Ștefan cel Mare cu evreii, în ,,Anuar de Studii Iudaice”, vol. II, București, 1929, pp. 40-41
14. I.M.E.R., I, p. 12
15. T. Șolomovici, Istoria evreilor din România, Ed. Teșu, București, 2005, pp. 53-54
16. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, București, 1981, p. 97
17. J. Kaufman, Cronica comunităților evreiești din județul Neamț, Ed. Record, Piatra Neamț, 1929, vol. I, p. 31
18. C. Rezachevici, op.cit., nr. 9, septembrie, 1995, p. 81
19. ibidem
20. I.M.E.R., I, p. 35
21. E. Schwarzfeld, în ,,Revue des etudes juives’’, XXIII, nr. 25, 1886, p. 128
22. I.M.E.R., vol.II, partea a II-a, Ed. Hasefer, București, 1990, p. 345
23. I. Mitican, Din Tîrgul Cucului la Piața Unirii, Ed. Tehnopress, Iași, 2004, p. 152
24. J. Kaufman, op.cit., vol. I, p. 54 și T. Șolomovici, Istoria evreilor din România, p. 58
25. D.H. Mazilu, Voievodul dincolo de sala tronului, Ed. Polirom, Iași, 2003, p. 497
26. B.P. Hasdeu, Publicistică politică, Ed. Saeculum, București, 2003, Vol. II, p. 261
27. B.P. Hasdeu, Istoria toleranței religioase în România, Ed. Saeculum, București, 1992, p. 34
28. Th. Codrescu, Uricariul, X, p. 113
29. I. M. E. R., vol. I, doc. nr. 51, pp. 41-42 și V. Neuman, op.cit., p. 36
30. N. Iorga, Istoria evreilor în Țerile noastre, ,,Analele Academiei Române Memoriile Secției Istorice, tom XXXVI, București, 1913, p. 38 și „Egalitatea”, XXX, 1914, p. 73
31. C.C. Giurescu, Târguri sau orașe ori cetăți moldovene, București, 1967, p. 95
32. I.M.E.R., I, p. 66
33. C. Rezachevici, op.cit., nr. 9, septembrie, 1995, p. 80
34. N. Iorga, Istoria evreilor din Țerile noastre, p. 43
35. I.M.E.R., vol.I, p. 120 și N. Iorga, Istoria evreilor din Țerile noastre, p. 590
36. Iacob Psantir, În memoria Zionului, în „Evreii din România în texte istoriografice”, Ed. Hasefer, București, 2000, p. 53
37. I.M.E.R., vol. I, p. 80
38. N. Iorga, Note istorice privitoare la evrei în țerile nostre, în „Revista pentru Istorie, Arheologie și Filologie, nr. III, 1926
39. I.M.E.R., vol.I, p. 120
40. Pincu Pascal, Aspecte din viața spirituală a evreilor din Târgu Neamț și împrejurimi, în ,,Anuarul Grupului Școlar Gh. Cartianu’’, Piatra Neamț, VII, 2003, p. 164
41. T. Șolomovici, Istoria evreilor din România, p. 58
42. G. Asandului, Evreii din România, 1866-1938, Ed. Institutul european, Iași, 2003, p. 31
43. ibidem
44. I.M.E.R., vol.III, partea I, Ed. Hasefer, București, 1999, p. 57 și * * * - Călători străini despre țările române, vol. V, Ed. Știițifică și Enciclopedică, București, 1973, p. 279, * * * - Călători străini despre țările române, vol.VI, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 717
45. C. Rezachievici, op.cit., nr. 10, oct. 1995, p. 82 și urm.
46. N. Iorga, Istoria evreilor din Țerile noastre, p. 43
47. I.M.E.R., I, pp. 102-103
48. I.M.E.R., I, p. 146
49. * * * - Călători străini despre țările române, vol. VI, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 815
50. A. Oișteanu, Imaginea evreului în cultura română, Ed. Humanitas, București, 2004, p. 217
51. I. Kara Schwarz, op.cit., p. 375
52. I. Kara, Stela Cheptea, Inscripții ebraice, Iași, 1994, p. 61
53. J. Kaufman, op.cit., vol. I, p. 135
54. N. Iorga, Istoria comerțului românesc, Tiparul românesc, București, 1925, vol. I, p. 197
55. N. Iorga, Studii și documente, IV, p. 32
56. N. Iorga, Românii prin călători, vol.III, Ed. Cartea Românească, 1935, București, p. 76
57. N. Iorga, Istoria comerțului românesc, Tiparul românesc, București, 1925, vol. I, p. 276
58. Ep. Melehisedec, Cronica Romanului, București, 1875, vol. II, pp. 230-236
59. C. Rezachievici, op. cit., septembrie, 1995
60. N. Iorga, Istoria comerțului românesc, op. cit., vol. II, p. 105
61. I.M.E.R., vol.I, p.120
62. ibidem și * * * - Călători străini despre Țările Române, vol VIII, p. 349, 189, 268
63. I. Mitican, Din Târgul Cucului la Piața Unirii, Ed. Tehnopress, Iași, 2004, p. 14
64. G. Asandului. op.cit., p. 35
65. N. Iorga, Studii și documente, VI, pp. 294-295
66. L. Rotman, Școala israelită română, Ed. Hasefer, București, 1999, p. 49
67. ibidem
68. N. Iorga, Istoria industriilor la români, Ed. Tiparul românesc, București, 1927, p. 173
69. T. Chindea, Contribuții la istoria românilor din Giurgeul-Ciucului, Ed. Kahan, Gheorghieni, 1929, p. 104
70. S. Costachie, Evreii din România - aspecte geografice, p. 95
71. C. Rezachevici, op cit., nr. 10, oct. 1995, p. 81
72. D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Minerva, București, 1981, p. 200
73. ibidem
74. ibidem, p. 276
75. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 433
76. I. M. E. R., vol. II, partea II, p. 523