Comunismul ungar și revoluția negociată (II) jpeg

Comunismul ungar și revoluția negociată (II)

📁 Comunism
Autor: Andreea Lupşor

Între țările comunizate după 1945, Ungaria ocupă un loc aparte, fiind singura țară care avusese o experiență comunistă anterioară (ce-i drept, de scurtă durată). Republica Sfaturilor a lui Béla Kun a avut o viață scurtă, de doar 133 zile, și nu a reprezentat, în amintirea maghiarilor, un precedent fericit. În perioada interbelică, la fel ca în celelalte țări din Europa Centrală și de Est (cu excepția notabilă a Cehoslovaciei), și în Ungaria Partidul Comunist a fost interzis și forțat să acționeze în ilegalitate.

Cauzele prăbușirii

Potrivit lui Charles Gati, în Ungaria, deziluzia față de regimul comunist a fost determinată de 6 factori interdependenți. În primul rând, factorul economic:problemele economice din anii ’80, ce urmează perioadei relativ prospere din deceniul anterior, discreditează procesul de reformă încercat prin NEM. În al doilea rând, factorul social:dezvoltarea economică din anii ’70 a dus la accentuarea diferențelor dintre săraci și bogați, distrugând astfel mitul egalitarismului promis de ideologia comunistă. În plus, țara se confruntă cu noi probleme sociale cauzate de creșterea ratei alcoolismului, a numărului divorțurilor și a sinuciderilor. Apoi, important e și factorul generațional:în anii ’80 se remarcă generația post-1956, care vede în amintirea revoluției înăbușite doar un pretext pentru inerție. În al patrulea rând, opoziția se dezvoltă semnificativ în deceniul al nouălea, în contextul în care Ungaria era „cea mai puțin represivă” dintre țările estice . În al cincilea rând, nu trebuie să uităm de factorul Gorbaciov:deși reformele din Ungaria merg chiar mai departe decât cele inițiate de Gorbaciov, noul lider sovietic a jucat totuși un rol foarte important, subminând opoziția față de reformă personificată de Kádár. Și, în cele din urmă, un rol important l-ar fi jucat și factorul român, prin transformarea situației maghiarilor din România în problemă politică la Budapesta, regimul fiind asupru criticat, dincolo de toate, și pentru lipsa de fermitate față de București privind ameliorarea situației minorității maghiare din România.

Norocul Ungariei, privind modul în care avea să aibă loc schimbarea regimului, a fost că PMSU avea una din cele mai îndelungate tradiții reformiste din blocul comunist . Cu excepția primilor ani ce au urmat Revoluției din Octombrie, în care a dominat represiunea, comuniștii maghiari au dat mereu dovadă de o anumită „sensibilitate reformistă” . Astfel, schimbările din 1988-1989 nu ar fi fost posibile dacă în sânul PMSU nu ar fi existat o grupare dispusă să renunțe la prerogative politice considerate până atunci de necontestat în numele salvării situației.

Începutul schimbărilor la Centru

1 452px Janos Kadar fototeca iiccr  ro  jpg jpeg

Ideea candidaturii multiple pentru alegerile legislative a fost acceptată pentru prima oară în Ungaria . PMSU a făcut un important pas înainte în 1986 când, pentru prima dată de la instalarea regimului comunist, a permis existența candidaturilor multiple. Astfel, la alegerile din iunie 1986, pentru cele 387 locuri de deputați au existat 762 de candidați, dintre care nu toți primiseră avizul oficial din partea partidului.

Următoarea premieră în Ungaria – țara care, tocmai datorită acestui regim mult mai deschis, a fost denumită „cea mai fericită baracă din lagărul socialist” – a fost apariția partidelor politice. Acest eveniment își are originea în schimbarea conducerii de partid, odată cu retragerea lui János Kádár.

După cum am văzut, în anii ’60-’70, Kádár era modelul liderului comunist reformator, preocupat de ridicarea nivelului de trai al populației și satisfacerea nevoilor materiale ale acesteia. Kádár a acceptat de-a lungul deceniilor mai multe reforme ale sistemului, dar în anii ‘80, când economia țării a intrat pe panta declinului, iar la Kremlin se remarca figura neașteptată a reformatorului Mihail Gorbaciov, János Kádár s-a dovedit a fi mai conservator decât părea.

Apariția lui Gorbaciov a resuscitat tradiția reformistă a PMSU și a subminat poziția, deja șubrezită de problemele economice, a lui Kádár. Așadar, acesta e obligat să se retragă din funcția de Secretar General al Partidului în mai 1988. Îi succede Károly Grózs, un comunist la fel de ortodox și conservator ca predecesorul său. Grózs era totuși dispus să accepte anumite reforme economice și politice, atâta timp cât supremația partidului nu era afectată . Existau însă comuniști în PMSU care erau dispuși și la acest ultim compromis, astfel că Grózs s-a trezit la rândul său îndepărtat de la conducere la doar un an după ce i-a luat locul lui Kádár.

La scurtă vreme după venirea lui Károly Grózs la conducerea PMSU, este anunțată legea asociațiilor, prin care era permisă apariția partidelor politice, a asociațiilor civice și a sindicatelor independente. Nu a durat mult până când mișcările de opoziție s-au organizat în partide, dintre care se remarcă, prin viziune și prin rolul jucat în negocierea tranziției, trei:Alianța Liber Democrată (SzDSz), Forumul Democrat Maghiar și Alianța Tinerilor Democrați (Fidesz).

Cele trei partide diferă între ele atât prin viziunea politică, cât și prin atitutindea pe care au adoptat-o față de PMSU. Potrivit analizei lui Stelian Tănase, Forumul Democrat Maghiar „reprezintă tendințele naționaliste și populiste ale provinciei maghiare, rurale în primul rând”;membrii FDM sunt adepții sistemului de valori tradițional (patria, biserica, statul și armata), iar din punct de vedere economic doresc să păstreze din vechiul regim egalitarismul și sistemul de protecție socială. Așadar, FDM caută calea de mijloc între comunism și capitalism și dorește o tranziție moderată. La polul opus de află SzDSz și Fidesz, două partide de orientare liberală și radical anticomuniste, care „reprezintă lumea urbană, intelectualii și noua pătură a oamenilor de afaceri”. Ambele prevăd o democrație de tip occidental, pluralism politic și economie de piață și, spre deosebire de FDM, refuză categoric un compromis cu PMSU.

Citește și Căderea regimurilor comuniste din Europa

Trebuie subliniat faptul că, în Ungaria, opoziția a fost reprezentată de noii intelectuali. Dacă, de exemplu, în Polonia forța opoziției a stat în aderarea în masă a populației la mișcarea Solidartatea, în Ungaria opoziția a fost întârită prin contribuția intelectuală a elitelor emergente. Acestea au beneficiat de o libertate de exprimare mai mare decât în celelalte regimuri din blocul estic, precum și de ezitarea din partea PMSU de a reprima violent opoziția. Spre exemplu, în 1987 putea să apară în ziarul samizdat Beszelö un manifest politic denumit Contractul social prin care Kádárismul era denunțat în mod direct, „în lumina declinului economic ireversibil al sistemului și prin refuzul vechii conduceri de a recunoaște amploarea crizei sociale” . 

În primele luni ale anului 1989, se iau alte măsuri care vor decide soarta regimului. Mai întâi, Comitetul Central, dispus să renunțe la rolul preeminent al PMSU în societate, începe să discute posibilitatea unei noi Constituții care să permită existența altor partide . Apoi, în martie, Adunarea Națională votează o lege ce permite organizarea grevelor, iar o lună mai târziu e publicat proiectul de lege privind funcționarea partidelor . Însă cea mai importantă decizie nu este de ordin legislativ:e vorba de desființarea gardului de sârmă ghimpată de la granița cu Austria. După ce guvernul nu mai acordă fonduri pentru întreținerea gardului, este ordonată chiar demontarea acestuia, restabilind astfel circulația liberă spre Occidentul. Evenimentul, aparent minor, reprezintă scânteia care a dus la prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est, începând cu RDG.

1 7 51 jpg jpeg

„Momentul de răscruce al căderii regimului comunist în Ungaria este celebrarea unui... comunist:Imre Nagy.”

Apoi, pentru luna iunie, guvernul acceptă organizarea unei ceremonii cu ocazia reînhumării (și reabilitării) lui Imre Nagy, la 31 de ani de la executarea sa. Ziua de 16 iunie 1989, când pe străzile Budapestei se adună peste 200.000 de oameni, reprezintă momentul de răscruce al regimului comunist din Ungaria, ziua în care acesta – ca succesor direct al regimului instaurat după înăbușirea Revoluției din 1956 – își pierde oficial ultima fărâmă de legitimitate . Este într-adevăr o ironie a sorții, după cum sesizează Stelian Tănase, că „momentul de răscruce al căderii regimului comunist în Ungaria este celebrarea unui... comunist:Imre Nagy.” 

Reprezentanții opoziției participă și ei la ceremoniile organizate pe 16 iunie și se adresează mulțimii cu mesaje anticomuniste. Se remarcă Viktor Orbán, unul din membrii fondatori ai Fidesz, care declară în discursul său că „democrația și comunismul sunt incompatibile” și face apel la solidarizarea și întârirea opoziției, căci numai „crezând în puterile noastre vom fi capabili de a pune capăt dictaturii comuniste” . De asemenea, el subliniază că maghiarii nu trebuie să fie în niciun fel recunoscători conducătorilor comuniști pentru recentele reforme.

Comunismul ungar și revoluția negociată (I)

Cu excepția acestei manifestații din 16 iunie 1989, care a confirmat dorința populației de schimbare, maghiarii nu s-au implicat în așa-zisa „revoluție” din 1989. Tranziția de la comunism la democrație a fost negociată între elite.

Károly Grózs nu a rezistat prea mult la conducerea partidului, căci a devenit clar că el nu este favorabil transformărilor politice radicale. În iunie 1989, la puțină vreme după reînhumarea lui Imre Nagy, el e obligat să accepte o conducere colectivă alături de Rezső Nyers (președinte), Imre Pozsgay (ministru de stat) și Miklós Németh (prim-ministru). Dintre aceștia, Pozsgay se afirmase ca fiind cel mai reformator și cel mai dispus să sacrifice fostul regim. Într-un interviu la Radio Europa Liberă, din mai 1989, el declara că „stalinismul este în criză. A devenit absolut cert că acest sistem nu poate fi reformat pentru că a dat greș și s-a dovedit incapabil să dea oamenilor experiența și sentimentul libertății. […] În astfel de circumstanțe, singura decizie pe care o putem lua este ca întreg sistemul stalinist să fie abandonat, cu ideologia lui cu tot.”

Această nouă conducere va negocia efectiv tranziția cu opoziția reunită în ceea ce s-a numit, după modelul polonez, Masa rotundă a opoziției. Negocierile s-au desfășurat anevoios. Pe de o parte, PMSU avea o agendă clară privind concesiile pe care era pregătit să le facă (mai ales în plan politic), iar pe de altă parte opoziția era dezbinată din pricina viziunilor diferite. După cum am afirmat, FDM era mai dispus la un compromis cu Partidul, astfel că a ajuns chiar la o înțelegere cu acesta privind împărțirea puterii (postul de președinte să rămână al PMSU, iar cel de premier să revină FDM, în persoana lui József Antall) . În plus, au existat neînțelegeri referitoare la maniera de alegere a președintelui. PMSU dorea ca aceasta să aibă loc prin vot popular, pentru a profita de imensa popularitate a lui Imre Pozsgay, în timp ce SzDSz și Fidesz doreau ca parlamentul să aleagă președintele, asta după alegerea unui nou parlament.

În cele din urmă, s-a decis rezolvarea chestiunii printr-un referendum, populația urmând să decidă în trei chestiuni:modalitatea de alegere a președintelui, dacă proprietățile partidului trebuie să fie preluate de stat și dacă milițiile muncitorești (înființate după 1956) și celulele PMSU urmau să fie menținute în întreprinderi. La referendumul ce are loc în noiembrie, în toate cele trei probleme, populația a votat împotriva viziunii Partidului și în favoarea SzDSz și Fidesz:președintele avea să fie ales de noul parlament, averea partidului urma să treacă în proprietatea statului, iar întreprinderile aveau să fie depolitizate prin dispariția celulelor de partid și a milițiilor muncitorești.

Procesul anevoios de negociere a scos la iveală și disensiunile din sânul PMSU. La congresul din octombrie, gruparea reformistă (30.000 de membri dintr-un total de 700.000) părăsește partidul pentru a fonda Partidul Socialist Maghiar. Putem vedea în această sciziune atât dorința aripii reformiste de a-și crea o identitate politică proprie, care să-i confere o forță politică în viitoarea lume postcomunistă, cât și decizia pragmatică de a se despărți de un partid muribund care, după cum mulți își dăduseră deja seama, nu mai avea niciun viitor politic .

La sfârșitul lunii octombrie, printr-o lege a parlamentului, se schimbă zilele de sărbătoare națională:se renunță la 1 mai și 7 noiembrie, iar 23 octombrie e declarată, în amintirea Revoluției Maghiare, ziua republicii. În plus, se schimbă și denumirea statului, în Republica Ungaria, renunțându-se la atributul de „populară”.

Sfârșitul regimului comunist din Ungaria va fi marcat oficial prin organizarea primelor alegeri libere în aproape cincizeci de ani, în primăvara anului 1990. Forumul Democratic Maghiar câștigă atunci 43% din voturi, postul de premier revenindu-i lui József Antall, iar președinte devine Árpád Goncz, din partea SzDSz.

Bibliografie

*** Arhiva Libertății, 2011Brown J.F., Surge to freedom. The end of communist rule in a Europe, Duke University Press, 1991Fontaine Andre, Istoria Războiului Rece, București, Editura Militară, 1992-1994, vol. 1-2Garton Ash Timothy, Foloasele prigoanei:eseuri despre destinul Europei Centrale și de Est, București, Editura Fundației Culturale Române, 1997Kramer Mark, The Soviet Union and the 1956 crises in Hungary and Polan:reassessments and new findings, în „Journal of contemporary history”, vol. 33., nr. 2, p. 163-215Okey Robin, The demise of communist East Europe, Londra, Ed. Arnold, 2004Pop Adrian, Originile și tipologia revoluțiilor est-europene, București, Editura Enciclopedică, 2010Retegan Mihai, 1956:explozia, București, Editura Universul Enciclopedic, 1996Retegan Mihai, 1989. Principiul dominoului. Prăbușirea regimurilor comuniste europene, București, Editura Fundației Culturale Române, 2000Rothschild Joseph, Întoarcerea la diversitate. Istoria politică a Europei Centrale și de Est după Al doilea Război Mondial, București, Editura Antet, 1997Soulet Jean François, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iași, Polirom, 1998Soulet Jean François, Istoria Europei de Est:de la al doilea război mondial până în prezent, Iași, Polirom, 2008Staar Richard F., Communist regimes in Eastern Europe, ed. a IV-a, Hoover Institution Press, 1984Tănase Stelian, Istoria căderii regimurilor comuniste:miracolul revoluției, București, Humanitas, 2009Tismăneanu Vladimir, Reinventarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la Havel, Iași, Polirom, 1997White Stephen, Communism and its collapse, Routledge, 2001