Autor 1009 vizualizări


 

După devastările cauzate de al Doilea Război Mondial, țărănimea ungară aștepta revenirea la o viață normală și spera la un viitor mai bun. După reforma agrară din 1945, prin care 35% din terenurile arabile erau redistribuite, sute de mii de țărani au primit pământ. Reforma nu a rezolvat însă problemele țărănimii:la fel ca în România, țăranilor nu li s-a acordat pământ suficient pentru a face față atât cererilor din partea statului, cât și nevoilor proprii.

Restricțiile impuse de război nu au încetat o dată cu luptele. Fermierii trebuiau să-și îndeplinească în continuare cotele obligatorii, și abia apoi li se permitea să-și vândă produsele. În plus, țăranii trebuiau să asigure alimente nu doar pentru populație și pentru armata de ocupație, dar și pentru reparațiile de război în natură. Astfel, produsele agricole erau împărțite în trei:o parte revenea fermierului și familiei sale;o parte era păstrată pentru însămânțare, iar a treia trebuia predată statului.

Campania împotriva țărănimii

Simultan cu cucerirea puterii, comuniștii au inițiat o campanie foarte dură împotriva țărănimii. Între 1948 și 1953, obligațiile fermierilor au fost triplate, iar în 1952, s-a decis că țăranii trebuie mai întâi să predea mai întâi cota de alimente obligatorie, și abia apoi să păstreze pentru însămânțare și pentru consum propriu – dacă le mai rămânea ceva. Au urmat apoi campaniile violente ale poliției secrete, care controla casele țăranilor pentru a se asigura că aceștia nu păstrează pentru sine din produsele destinate statului.

Partidul Comunist a făcut toate eforturile pentru a distruge stilul de viață tradițional și pentru a-i forța pe țărani să-și abandoneze pământurile. Această politică avea un scop dublu:mai întâi, în pregătirile pentru viitorul război împotriva capitalismului, Uniunea Sovietică și sateliții săi trebuiau să investească foarte mult în industrie, iar o parte importantă din aceste investiții erau finanțate prin exploatarea agriculturii. Apoi, comuniștii doreau să-i forțeze pe țărani să-și abandoneze pământurile pentru a munci în industrie.  

Eliminarea țărănimii proprietare de pământ, credincioase valorilor, obiceiurilor și tradițiilor conservatoare, era indispensabilă pentru partidul-stat.

Principala țintă a atacurilor au fost, după modelul sovietic, culacii. În principiu, culac era țăranul care deținea cel puțin 13 hectare, dar, de fapt, funcționarii locali erau cei care decideau cine ajungea pe listele culacilor. Dacă nu erau arestați direct, aceștia erau hărțuiți constant cu taxe speciale și cote ridicate, și erau agresați de reprezentanții partidului.

Comuniștii au încercat să-i frângă pe țărani prin muncă forțată, evacuări forțate, confiscarea proprietății, arestări ilegale, sentințe aspre sau chiar execuții. Astfel, nu e de mirare că până în anii ’50peste 300.000 de țărani își cedaseră pământurile statului. În plus, 10% din terenurile arabile ale țării au rămas nelucrate, pentru că țăranii care au refuzat să renunțe la pământ și-au pierdut entuziasmul pentru muncă, ceea ce a dus la grave penurii alimentare. În aceste condiții, statul a fost forțat să recurgă din nou la raționalizarea alimentelor și la „expunerea sabotorilor”.

Deși vinovați erau cei din rândurile partidului, trebuiau găsiți țapii ispășitori, pentru că în sistemul socialist, sabotajul servea drept explicație pentru orice fiasco. Mii de țărani au ajuns în fața curților de judecată pentru sabotaj și au primit pedepse aspre, mulți fiind executați.

În plus, modelul agriculturii sovietice (având „decenii de experiență”) a fost impus Ungariei, deși acest model încă nu reușise să înlăture necesitatea importurilor, în ciuda abundenței de grâne din Rusia. Urmând modelul sovietic, în Ungaria, ca și în celelalte țări comunizate după război, a fost introdusă o agricultură centralizată, planificată de stat, în care fermierilor li se spunea ce și când să producă.

În cele din urmă, țăranii au cedat, iar colectivizarea a fost finalizată la începutul anilor ’60.