⬆

Comunismul de la Praga: între legitimitate și stalinism

Autor: Andreea Lupşor

Cehoslovacia reprezintă excepția în rândul țărilor sovietizate după război, fiind singura în care Partidul Comunist s-a bucurat, în primă fază, de o oarecare legitimitate. Această legitimitate s-a pierdut în anii '50, epoca sovietizării brutale, și a fost recâștigată de curentul reformist condus de Dubček. Însă după reprimarea Primăverii de la Praga, noua conducere comunistă se va întoarce la un regim închis, ultraconservator, pe care nu va reuși să-l reformeze.

Cehoslovacia, cunoscută în perioada interbelică drept cea mai democratică dintre țările central/est-europene, a fost singura în care Partidul Comunist nu a fost interzis prin lege. Mai mult decât atât, acesta era considerat un partid „important, legal, respectabil și indigen”, și participa la viața democratică parlamentară, primind mereu cel puțin 10% din voturi în alegeri . Interzis prin lege abia în 1938, și asta din cauza administrației naziste, Partidul Comunist din Cehoslovacia își păstrează în anii războiului, dar și după, imaginea politică.

J. F. Brown explică poziția postbelică aparte a partidului ca fiind determinată de mai mulți factori:ocupația nazistă;deziluzia față de Occident din cauza acordului de la München (la care URSS nu participă direct, deși acceptă ulterior cele stabilite de Hitler, Mussolini, Chamberlain și Daladier);existența în Cehoslovacia a unei clase muncitoare puternice, precum și a unei tradiții intelectuale de stânga;prestigiul postbelic al Uniunii Sovietice (care nu este compromis de brutalitatea ocupației Armatei Roșii existente în alte țări) și, nu în ultimul rând, existența unui curent panslavist în rândul cehilor și slovacilor și lipsa rusofobiei prezente, spre exemplu, în România sau Polonia.

Locul comuniștilor în guvernarea postbelică a Cehoslovaciei a fost asigurat încă din timpul războiului, printr-un acord dintre Edvard Beneš, președintele exilat la Londra, și Stalin. Intuind foarte corect care va fi viitorul postbelic, Beneš îi invită pe comuniști să facă parte din guvernul său în exil și semnează, la sfârșitul anului 1943, un Tratat special de prietenie, cooperare postbelică și ajutor reciproc cu Uniunea Sovietică . Beneš a explicat și a justificat acest gest în următorul fel:„Armata roșie este deci aceea care-mi va elibera țara de germani. În consecință, pentru a-mi putea stabili administrația, Stalin este cel cu care trebuie să mă înțeleg. Tocmai am făcut-o și în condițiuni care nu ipotechează independența Cehoslovaciei.”

Partidul Comunist câștigă în mod legitim primele alegeri parlamentare postbelice, făcând din Cehoslovacia singura țară în care comuniștii ajung la guvernare prin mijloace democratice, fără ingerința sovieticilor. A contribuit la imaginea bună a partidului și faptul că acesta, în primii ani postbelici, s-a dovedit a fi foarte moderat. Această poziție s-a datorat nu atât de mult înșiși comuniștilor, cât dorinței lui Stalin de a face din Cehoslovacia un model al cooperării dintre un partid comunist și alte formațiuni politice. Spre deosebire de Polonia sau România, țări în care aducerea comuniștilor la putere s-a făcut forțat, la presiunile URSS, în Cehoslovacia sovieticii s-au abținut de la impunerea violentă a regimului preconizat.

Sovietizarea țării

Situația se schimbă în 1947. În vară, Cehoslovacia este obligată de sovietici, ca toate țările est-europene aflate în sfera URSS, să refuze ajutorul economic american finanțat prin Planul Marshall, iar în luna septembrie, la întâlnirea pentru fondarea Kominformului, comuniștilor cehoslovaci li se reproșează moderația în guvernare și faptul că nu au rezolvat „chestiunea puterii” .

Astfel, în ultimele luni ale anului 1947 și primele luni ale lui 1948, comuniștii cehoslovaci încep să forțeze calea către putere. Pe 21 februarie 1948, 12 miniștri, reprezentanți ai partidelor democratice (însă fără social-democrați), își dau demisia, încercând să forțeze căderea guvernului Gottwald. În aceeași perioadă, comuniștii organizează o serie de demonstrații, greve și proteste în țară pentru a exagera criza politică. Președintele Beneš, intimidat de escaladarea crizei, acceptă demisiile miniștrilor și aprobă formarea unui nou guvern, tot sub conducerea lui Gottwald, în care comuniștii dețin majoritatea. Astfel, ziua de 25 februarie 1948 e considerată data oficială a schimbării regimului în Cehoslovacia. Cucerirea puterii de către comuniști a fost, formal, legală, dar a fost facilitată de faptul că partidul comunist controla aproape în totalitate poliția, armata și miliția.

După 25 februarie, presa anticomunistă e eliminată și sunt epurate universitățile, cluburile sportive, organizațiile profesionale, serviciile militare și civile. Urmează, în aprilie, naționalizarea tuturor întreprinerilor cu peste 50 de angajați și a celorlalte întreprinderi neafectate de naționalizările din 1945, schimbarea Constituției (pe care Beneš refuză s-o semneze), colectivizarea agriculturii și lansarea, în 1949, a primului plan cincinal .

Istoricii au observat că Partidul Comunist Cehoslovac, care fusese înainte de 1948 cel mai moderat dintre toate partidele comuniste din Europa de Est, s-a transformat după lovitura de stat din februarie 1948 în cel mai dur dintre toate, comuniștii cehoslovaci remarcându-se prin „combinația lor de represivitate, rigiditate, xenofobie și ferocitate a epurărilor interne” .

Socialismul cu față umană, zdrobit de tancurile sovietice

PCCS începe să se schimbe abia după 1960, cedând în fața destalinizării dorite de Hrușciov. Cursul reformator din PCCS, încurajat inițial de Uniunea Sovietică, avea să ducă însă la una din marile crize ale comunismului. În ianuarie 1968, inflexibilul Antonín Novotný e înlocuit din funcția de Secretar General de slovacul Alexander Dubček, care promitea următoarele:„renovarea politicii țării și revitalizarea economiei acesteia, prin inițiativa partidului comunist;câștigarea încrederii publice în realitatea reformelor, instituționalizându-le sistematic și incluzând emanciparea operațională a statului și a instituțiilor sociale din cămașa de forță a înăbușitoarelor restricții de partid;și împiedicarea efervescenței rezultante de a depăși perimetrele sovietice de permisivitate post-1956.”

Viziunea lui Dubček de a crea un „socialism cu față umană” s-a bucurat de un adevărat sprijin popular, mai ales datorită măsurilor privind desființarea cenzurii și restabilirea libertății de exprimare. Cursul accelerat al reformelor prevăzute de Dubček i-a alertat însă pe sovietici, aceștia temându-se că „socialismul cu față umană” din Cehoslovacia pune în pericol întreg sistemul socialist și, mai ales, poate afecta interesele strategice ale URSS. De aceea, „Primăvara de la Praga” a ajuns să aibă aceeași soartă ca Revoluția Maghiară din 1956:în noaptea de 20-21 august 1968, o forță armată formată din trupe ale Organizației Tratatului de la Varșovia (Uniunea Sovietică, Bulgaria, Polonia și Ungaria) invadează Cehoslovacia și pune capăt procesului de liberalizare. Motivată prin doctrina Brejnev (sau doctrina suveranității limitate), invadarea Cehoslovaciei reprezintă momentul de răscruce al comunismului mondial, care a demonstrat încă o dată (după 4 noiembrie 1956) că independența țărilor socialiste este o utopie.

Represiunea ce a urmat invaziei sovietice din august 1968 nu a fost la fel de dură precum cea din Ungaria de după 1956. Dubček a fost înlocuit în aprilie 1969 cu Gustav Husák, un comunist conservator care aprecia că invazia sovietică fusese justificată și care avea să se asigure că idealurile Primăverii de la Praga vor fi reprimate.