Autor 25861 vizualizări


La sfârşitul anului 1929 şi începutul anului 1930 s-a dezvoltat un curent favorabil „restauraţiei”, mulţi oameni politici şi o parte a opiniei publice îndreptându-şi speranţa spre Principele Carol. Curentul carlist pătrunsese şi în mediile militare;în primul rând, ofiţerii – din spiritul unităţii de comandă – doreau un comandant, nu trei.E vremea să amintim de vremelnica relaţie de prietenie a lui Gavrilă cu viitorul suveran, relaţie care îl va purta prin saloanele oficiale, îi va oferi putere, influenţă şi un trai de paşă, dar îi va aduce şi crunta pieire. Pe scurt, Gavrilă îl cunoaşte pe prinţul moştenitor Carol încă de când acesta din urmă comanda – se înţelege, în mod simbolic – Regimentul 9 Vânători de Gardă;Marinescu îi era, în aceste condiţii, subordonat.

Începem cu o certitudine:toţi ofiţerii care au contribuit la lovitura de stat carlistă au fost, de fapt, executanţii unui plan, responsabilitatea pentru reuşita venirii clandestine în ţară a principelului fiind a ţărănistului Iuliu Maniu.

La revenirea în ţară a lui Carol, acel Carol aventurier şi dezertor, cei care îl întâmpină şi îl iau sub ocrotirea lor – act grav de indisciplină militară, rămas nepedepsit! – sunt colonelul Gabriel Marinescu (comandantul Regimentului 9) şi colonelul Paul Teodorescu (comandantul Regimentului 2). Însoţirea la Palatul Cotroceni, cu fanfară, reprezintă un „fapt inexplicabil din punct de vedere militar, pentru că reprezenta un act de insubordonare şi răzvrătire pasibil de cele mai grave pedepse”[1].Carol e dus la cazărmile Regimentelor 2 şi 9 cu un automobil condus de maiorul Alexandru Cantacuzino-Paşcanu, comandantul aeroportului Băneasa. Subiect de telenovelă:Carol Caraiman merge mai întâi chiar la regimentul de unde dezertase în 1918! Aici, trece în revistă trupele.

Fără aprobarea superiorilor, comandantul de regiment Gabriel Marinescu îl ia sub protecţia sa şi îl conduce apoi la Cotroceni, unde este primit de fratele principelui Carol, regentul Nicolae, cu fanfara regimentelor, în uniformă de mare ceremonie, cu surle şi trâmbiţe, ca pe un al doilea Mesia[2]. Ambii colonei vor fi răsplătiţi pentru atitudinea lor. Paul Teodorescu va ajunge general şi subsecretar de stat la Apărare, iar despre ascensiunea lui Marinescu vom vorbi mai încolo.

Din primele zile de după revenirea frauduloasă e evident că regele nu s-ar fi simţit în largul său fără o gardă de corp aşa loială cum a fost Gavrilă. De aceea şi-a permis şi abuzuri. La o întrunire ţărănistă, ţinută înainte de 8 iunie 1930, unde au fost V. Madgearu şi M. Ghelmegeanu, s-a afirmat că „trimiterea unor ofiţeri la poştă şi la Prefectura Poliţiei din ordinul prinţului a surprins pe miniştri”[3]. Vaida şi Angelescu „ridică din umeri”, deci prinţul trece peste capul guvernului.

„Fervent adept al fostului principe– scrie istoricul Ioan Scurtu– era şi colonelul Gabriel Marinescu, caracterizat de Zaharia Boilă ca «prototipul ofiţerului activ, carierist, afacerist, parvenit, plin de suficienţă»;el reprezenta acea categorie de ofiţer care năzuia să joace un rol politic major, urmărind lichidarea «dezmăţului partidelor politice» şi instaurarea unui regim autoritar”[4].

Homo Regius

Este mai presus de orice îndoială că, vreme de aproape un deceniu, Gabriel Marinescu a făcut parte din ceea ce s-a numit camarila regelui Carol al II-lea, adică grupul restrâns de favoriţi care au influenţat deciziile suveranului, mânaţi de interesele celor care i-au ajutat să ajungă acolo ori de motive personale, evident oneroase[5]. Potrivit lui Klaus P. Beer, camarila reprezintă „un centru de putere propriu în stat”, care se sustrage controlului din partea guvernului şi a organelor corespunzătoare[6].

Legat de prosperitatea epatantă la care ajunsese subit Marinescu, de la simplu ofiţer, notează Constantin Argetoianu:„2 ianuarie [1937] – Belşugul lui Gavrilă. În ajunul Anului Nou a fost mare revelion la dl colonel Gavrilă Marinescu, prefectul Poliţiei. D-na G., una dintre invitate, mi-a povestit că a fost grozav. Icre moi, şampanie şi câte bunătăţi. Fiecare damă, şi erau peste 20, a primit un suvenir sub forma unei bijuterii:broşă cu pietre scumpe, braţoletă, ceasornic etc. Şi mai sunt pesimişti care declară că «Restauraţia» a fost o decepţie şi n-a adus prosperitate în ţară!”[7]

Când, în 1937, acelaşi Constantin Argetoianu enumeră „dinastiile” din România, ţară pe care-o socotea mai numeroasă în dinastii decât Egiptul, el aşază „Dinastia lui Gavrilă Marinescu” pe poziţia a şasea din doisprezece. Iată-le:1. Hohenzollern;2. Lupescu (cu ramuri);3. Aristid Blank (fără ramuri);4. Tătărescu (cu fraţii);5. Camarila Palatului (Urdăreanu, Buchmann etc.);6. Gavrilă Marinescu;7. Camarila politică (Inculeţ, Franasovici &Co);8. Malaxa;9. Mitiţă Constantinescu;10. Tabacovici;11. Macovei (CFR);12. Auşnit. Argetoianu considera că „dinastiile 5 şi 7 sunt în veşnică mişcare, şi şeful lor se schimbă după împrejurări. Dinastiile 9, 11 şi 12 mai slabe, sunt cu totul vremelnice”[8]. Timpul i-a dat dreptate omului politic.

Regulile camarilei şi partidele de poker cu Gavrilă

Odată suit pe tron, Carol al II-lea„s-a lăsat înconjurat curând de un grup de profitori şi afacerişti”[9].Iar membrii camarilei, să ne înţelegem, se spionau unii pe alţii. În 1934, biroul de informaţii al directorului P.T.T., Pitulescu, trimitea Duduiei o sinteză a informaţiilor, în care se spunea:„Ţinem să arătăm prin prezentul raport, lăudabila comportare faţă de dumneavoastră a domnului prefect al Poliţiei Capitalei, Gabriel Marinescu;acesta v-a rămas până în prezent unul din acei devotaţi care se străduieşte din răsputeri să vă păzească viaţa ce vi-i periclitată de aceşti duşmani şi să vă asigure de înaltul rol ce-l aveţi în viaţa Ţărei”.Aşadar, Marinescu nu asigura spatele numai regelui, ci şi amantei. Iar în opinia obedientului Pitulescu, sinistra Nuţi avea un rol înalt în Regatul Român.

Camarila avea reguli nescrise. În afara darurilor periodice (aur, decoraţii, bani, acţiuni, obiecte de valoare), o metodă regalăde a face bani erau jocurile de pocker, la care convivii regelui pierdeau întotdeauna, iar Marinescu rar lipsea. În Însemnări zilnice, regele Carol al II-lea menţionează adeseori partidele de poker cu prefectul poliţiei:„La joc cu Gavrilă [Marinescu], Max [Auschnitt] şi Ernest Urdăreanu”[10](21 martie 1937), „cu Duduia, Gavrilă şi Urdăreanu”(25 martie), „cu Gavrilă şi cu generalul Nicu M. Condiescu”[11]. Alături de generalii Dumitrescu şi Stângaciu, de la Jandarmerie, şi de Eugen Bianu, subdirectorul general de la Siguranţă[12], Marinescu „trecea drept omul regelui”, aşa cum consemna Armand Călinescu, în 1933. La 11 martie 1937, regele nota:„(...) ieri, Gavrilă îmi aducea la cunoştinţă unele lipsuri de energie de energie şi şovăieli, cari nu sunt bune”[13].

Partidele de poker au rămas în istoria deceniului carlist;Constantin Argetoianu însemna cu ironie:„Mi s-a povestit de o partidă de poker la Duduia, în care a fost o întâlnire între Gavrilă Marinescu şi Urdăreanu. După o licitare animată, Gavrilă a cerut 80.000 de lei;Urdăreanu a primit şi a cerut plus 80.000 – adică în total 160.000 lei. Gavrilă a ţinut, şi au bătut cărţile:Urdăreanu avea secvenţa regală iar adversarul său carré de aşi. O sută şaizeci de mii de lei pe o carte, când cu câţiva ani înainte împuşcai francul – iată una din minunile «Restauraţiei»! Trăiască Regele brelanului!”[14].

Rândurile aceluiaşi Argetoianu sunt edificatoare:„Singurul lucru organizat în România Mare e jaful şi şperţul… Regele, Malaxa, Aristid Blank şi Gavrilă Marinescu. Iată sovietul de soldaţi… şi şperţari care hotărăsc astăzi soarta Guvernelor noastre. Ne copleşeşte mocirla!”[15]. În fiecare seară, la Lupeasca, în Sinaia, cei enumeraţi jucau poker. După partide, Gavrilă Marinescu „mergea apoi la Cazinou, şi lăudându-se cu banii câştigaţi la pokerul regal, arunca pe mesele de ruletă şi de bacara zeci de mii de lei”[16].

Regele:„Dimineaţă, vine Gavrilă Marinescu să-i dau instrucţiuni...”

Preşedintelui ţărănist Nicolae Lupu nu-i era indiferent cine stă cot la cot cu regele:„Asemenea feţe ascunse, asemenea cancere latente care stau chiar în preajma tronului, este datoria d-voastră [a membrilor guvernului] şi a noastră a tuturor să le extirpăm imediat”. Ca unul care avea conexiuni în toate mediile politice, economice, militare, informative şi masonice, fostul ministru Constantin Argetoianu nu l-a înghiţit pe Gavrilă. Sub regimul liberalilor care furau pe rupte, la 4 septembrie 1935, acesta nota:„Ce e mai trist, e că încotro te învârteşti, n-auzi decât de potlogării, de înjurături, de minciuni. Demoralizarea e complectă. Niciodată până acum în ţara românească, nu s-a tras în mocirlă Banca Naţională. Se fură sus de tot;în jurul Lupeascăi e o bandă de tâlhari care împreună cu dânsa jefuiesc ţara. Pe rând Dumitreştii, Wider, Malaxa, Tabacovici, Franasovici, Gavrilă Marinescu, Auschnitt s-au umflat până au căzut, ca lipitorile. Aristid Blank «pour renflouer sa pauvre banque» a reînviat epoca lui Librecht. La Industrie se fură pe capete cu sau fără ştiinţa ministrului. Şperţul domneşte în toate ministerele, în toate administraţiile. La Căile Ferate, Tabacovici şi toţi şefii de serviciu au leafă lunară de la Malaxa”[17]. În timpul lui Marinescu au izbucnit marile scandaluri Skoda (implicaţi ţărăniştii) şi Cagero (liberalii). Cu privire la ultima dintre ele, în ianuarie 1936, „Regele prin Gavrilă Marinescu a dat ordin Parchetului să facă lumină complectă în această afacere, mai ales că Gavrilă Marinescu a comunicat lui Vodă că din informaţiile căpătate de la dl. Codin Ştefănescu ar fi complici Leonte Moldoveanu, Săvescu de la Banca Românească, Dorel şi Barbu Dumitrescu precum şi d-na Găetan născută Leonida, soacra lui Dorel Dumitrescu”[18].

Fireşte, Marinescu a îndeplinit în mod nemijlocit şi directive ale regelui Carol al II-lea. De pildă, la 3 aprilie 1937, suveranul nota:„Dimineaţă, vine Gavrilă Marinescu să-i dau instrucţiuni cu privire la Crezul nostru, un scandal care trebuie să înceteze. Convingerea lui este că tot de la cultul patriei porneşte. I-am dat ordin să se sfârşească odată cu aceasta”[19].Iar pe 12 aprilie:„După-amiază, din nou de lucru cu Tătărescu şi, pe urmă, cu Gavrilă Marinescu”[20].

Marinescu, proxenet regal

S-a mai spus despre Gavrilă că a patronat tripouri, localuri de jocuri de noroc şi chiar un bordel de lângă Parcul Carol, destinatarii banilor fiind el şi regele. Când, de Ziua Unirii a anului 1933, studenţii legionari depun o coroană la Monumentul Eroului Necunoscut, ei dezvăluie opiniei publice existenţa în apropiere de locul sacru a unui stabiliment care îl pângărea. Şi, într-adevăr, aici era un tripou (bordel de lux, casă de pariuri şi cazinou). „Dezvăluirea pentru întreaga ţară a sacrilegiului făcut de rege şi de sluga sa [Marinescu] a produs furie la palat”[21].Ceremonia studenţească a fost reprimată brutal de poliţie.

Gabriel Marinescu ajunge omul de încredere al regelui Carol al II-lea, mergând până acolo încât se ocupa personal până şi de racolarea femeilor uşoare pentru distracţia suveranului”[22].Se cunoaşte faptul că, în afară de amanta oficială, regele „avea slăbiciune şi pentru femeile de stradă, mai ales pentru ţigănci” şi „pentru actriţele de cabaret cu o vastă experienţă sexuală”[23].

Imoralitatea suveranului a fost certă. „[Eugen] Cristescu îmi spune că uneori regele culege femei de pe stradă”, nota, la 24 iunie 1932, Armand Călinescu, iar ministrul de Interne C. Argetoianu scria despre rege că mergea într-un Ford de două locuri pe străzile Brezoianu şi Sărindar, „aborda câte o prostituată, o aducea la palat”şi „după o şedinţă mai lungă sau mai scurtă, îi da drumul cu un bilet de 500 sau 1000 lei. La ieşirea din Palat, paţachina era ridicată de agenţii Poliţiei şi dusă la Gavrilă Marinescu care îi mai da 5000 lei şi o ameninţa cu moartea dacă spune ceva. Cu timpul, Gavrilă organizase şi acest serviciu, înlăturând din drumul regelui libera concurenţă şi presărând străzile din jurul Palatului cu clientele lui. Prin discreţia şi dibăcia cu care îndeplinea acest serviciu, Gavrilă Marinescu şi-a asigurat încrederea regelui şi permanenţa la Prefectura Poliţiei, cu toate abuzurile pe care le-a săvârşit”[24].Potrivit altor mărturii, cel care-l aproviziona pe rege cu „prostituate, actriţe şi demimondene” din cluburile capitalei era, de fapt, Urdăreanu, ceea ce nu este de crezut, lacheul regal neavând nici pe departe conexiunile lui Gavrilă în acest domeniu. „Siguranţa îmi aduce informaţii că regele iese tot mai frecvent noaptea şi că merge la Piaţa Sf. Gheorghe, pe Cheiul Dâmboviţei, şi ia femei de cea mai proastă speţă”, nota şi Armand Călinescu la 5 decembrie 1932. Într-o întâlnire a acestuia cu prefectul poliţiei, acesta din urmă i-a declarat că „a luat toate măsurile de pază pentru rege”.

NOTE


[1]A.M. Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. 3, p. 45.

[2]Scriitorul Cezar Petrescu notează şi el că Regimentele 2 şi 9 l-au luat pe Carol sub protecţia lor. Vezi C. Petrescu, Cei trei regi, Bucureşti, Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, 1935.

[3]A. Călinescu, Însemnări politice, ed. Al.Gh. Savu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 88.

[4]I. Scurtu, Istoria românilor în timpul celor trei regi, vol. 3. Carol al II-lea, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2004, p. 15.

[5]Cuvântul „camarilă” provine din limba spaniolă, desemnând o cameră sau anexă a dormitorului regal, în care nu aveau acces decât cei foarte apropiaţi. În timp, camarila a fost asociată cu aspectele oculte ale deciziilor politice.

[6]Apud H.C. Maner, Parlamentarismul în România 1930-1940, p. 76.

[7]C. Argetoianu, Însemnări zilnice, vol.2, 1 ianuarie-30 iunie 1937, Ed.Machiavelli, Bucureşti, 1999, p. 21.

[8]Ibidem, p. 217.

[9]N. Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ediţia a II-a, Ed.Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 208.

[10]Carol al II-lea regele României. Însemnări zilnice, Vol. 1, ediţie îngrijită de Viorica Moisuc şi Nicolae Rauş, Ed. Scripta, Bucureşti, 1995, p. 25.

[11]Nicolae M. Condiescu (1868-1939), scriitor, sfetnic al lui Carol al II-lea, adjutant regal, bibliotecar al palatului.

[12]Când Elena Lupescu a intrat în ţară cu paşaport fals, a fost întâmpinată de Eugen Bianu şi Ilie Rău (inspector de Siguranţă la Oradea). Metresa trebuia, de fapt, atunci arestată.

[13]Carol al II-lea regele României. Însemnări zilnice. Vol 1 (11 martie 1937-4 septembrie 1938), Ed.Scripta, Bucureşti, 1995, p. 16.

[14]C. Argetoianu, Însemnări zilnice, vol.3 (31 iulie-31 decembrie 1937), Editura Machiavelli, Bucureşti, 2001, p. 303.

[15]C. Argetoianu, Însemnări zilnice, vol.1, 1935-1936, Ed.Machiavelli, Bucureşti, 1998, p.208. Însemnare din 1 ianuarie 1936.

[16]Ibidem, p. 209.

[17]Idem, vol.1, 2 februarie 1935-31 decembrie 1936, p. 74.

[18]C. Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. 1, p. 210.

[19]Carol al II-lea regele României. Însemnări zilnice, vol. 1, p. 37.

[20]Ibidem, p. 41.

[21]A.M. Stoenescu, Istoria loviturilor de stat, vol. 3, Ed. RAO, Bucureşti, 2002, p. 126.

[22]C. Gheorghe, M. Şerbu, Miniştrii de Interne (1862-2007). Mică enciclopedie, Ed.MIRA, Bucureşti, 2007, p. 267. Ar mai fi de amintit şi condica de întâlniri a dramaturgului Alexandru Davila (o vreme a fost poliţist!), homosexual notoriu, condică în care poliţia a descoperit şi numele principelui Carol, fapt muşamalizat rapid.

[23]I. Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi, 1866-1947, vol. 3, Carol al II-lea, p. 183.

[24]C. Argetoianu, Pentru cei de mâine, amintiri din vremea de ieri, vol. IX, p. 77.