Autor 7909 vizualizări


Comuniştii trebuie să ţină la băutură!

Documentele Plenarei C.C. al PMR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961 au fost reunite în volumul I Dosarul Ana Pauker, apărut la Nemira în 2006 – titlu inadecvat, întrucât cazul Ana Pauker a fost doar unul dintre momentele acestei reuniuni istorice a comuniştilor români. Aşa cum am mai scris, Stenogramele intervenţiilor din Plenarăar trebui să intereseze nu numai istoricii, dar şi scriitorii, ba chiar şi moraliştii, prin bogatele şi semnificativele amănunte de viaţă. Iată un exemplu.

Popasurile la Moscova sunt invocate de multe ori în discursul şi intervenţiile lui Gheorghiu-Dej. Liderului comunist nu-i lipseşte umorul în istorisirea diferitelor întâmplări cu Stalin şi cu Tovarășii sovietici. La un moment dat, el face următoarea dezvăluire:„Eram la Moscova invitaţi, cum se obişnuia pe atunci, la masă. Se stătea foarte mult, până spre ziuă. Ţi se punea la dispoziţie în sfârşit, să bei, iar dacă nu beai erai bun comunist“.

Posesor al unei experienţe temeinice în materie de încercări la care îi supunea Kremlinul pe comuniştii din coloniile din Europa de Est, Dej se grăbește să dea novicilor sfaturi la acest capitol:„Eu i-am atras atenţia lui Chişinevschi:mă, bagă de seamă, că prima dată mergi, dacă te simţi în stare, bea, dacă nu, fii mai atent. Nu de altceva, dar considerau că trebuie să te porţi frumos când eşti invitat acolo“.

Criticile care merg la inimă

Acelaşi volum mi-a atras atenţia la lectură prin spectacolul fără cusur al slugărniciei nomenclaturiştilor români faţă de cel care se aşezase temeinic, până la moarte, în şaua de Conducător al României:Gheorghiu-Dej.

Printre culmile slugărniciei se numără şi cea întruchipată de declarația lui Leonte Răutu din Plenară, despre cât de dulci, de plăcute, erau criticile pe care ţi le aducea Dej, spre deosebire de criticile dureroase, neplăcute, pe care le făceau Ana Pauker şi ceilalţi duşmani ai Partidului:„Eu pot să spun că norocul nostru a fost că, în virtutea împrejurărilor, totuşi, eu şi atuncea aveam cu diferite prilejuri contacte cu tov. Gheorghiu şi am primit de multe ori critici din partea tov. Gheorghiu, încă înainte de consfătuirea la care s-au referit tovarăşii. Vreau să spun, de asemenea, că criticile acestea au purtat întotdeauna acel caracter pe care îl poartă în partidul nostru şi care sunt proprii tovarăşului Gheorghiu-Dej. Nu-mi amintesc, oricât de aspră ar fi o asemenea critică şi a fost critică aspră, dar nu-mi amintesc o critică de la care să fi plecat demoralizat sau de la care să fi plecat jignit în demnitatea mea, aşa cum a afirmat păcătosul acesta de Miron, sau să-mi fi creat mie sau altor tovarăşi răni de nevindecat. Dimpotrivă, plecam de acolo într-adevăr mâhnit că n-am făcut bine, dar am plecat cu înţelegerea mai clară a ceea ce trebuie să fac“.

De precizat:Leonte Răutu nu e un nomenclaturist de rând. Când se prăbuşeşte în această linguşire greţoasă, el e membru supleant al Biroului Politic al CC al PMR, şeful Direcţiei de Propagandă şi Cultură a Partidului.

Lesne de presupus că dacă învingea Ana Pauker, aşa ar fi vorbit despre criticile ei, spre deosebire de cele ale lui Dej!

Western cu activiști?

Cu senzaţionalul său instinct, atingând uneori geniul, de a răspunde criticilor venite dinspre Partid, Petru Dumitriu publică, în 1953, ediţia revizuită şi adăugită a romanului din 1950, despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, Drum fără pulbere.

Citind această ediţie pentru capitolul Revizuirile ca autocritică scriitoriceascădin Istoria literaturii proletcultiste, mă conving din nou de ce înseamnă Talentul. Dând la o parte clişeele realist-socialiste, Drum fără pulberepoate fi citit şi ca un roman dedicat Începutului. Ca şi-n prima ediţie, naratorul insistă pe Pustietatea în care poposeşte Omul, hotărât să o biruie până la urmă. Sub semnul acestei teze de tip Western (şi în filmele despre Vestul Sălbatic imaginea definitorie rămâne cea a Pionierului, ajuns într-o pustietate de începuturi, peste ceva vreme devenită aşezare umană), aş situa secvenţa în care Maftei, activistul de la Centru, fixează în imensitatea câmpului gol sediul Organizaţiei de Partid, întruchipat de un băţ cu tăbliţă:„Puţin înainte de amiază, într-un loc al şantierului, nisipos până atunci, încă necălcat de camioane, nepresărat cu unelte, scânduri, saci de ciment sau altceva, într-un cuvânt, într-un loc încă liber, păşi un om într-o salopetă cenuşie, cu un stâlp şi o scândurică sub braţ şi un topor în mînă. Scoase din buzunar un cui, îl bătu în scândurică şi scândurica în stâlp, apoi bătu stâlpul în pămînt. Lucra liniştit, fluierând. După ce termină, făcu trei paşi îndărăt, ca să-şi privească opera. Pe scândură scrie cu vopsea roşie:ORGANIZAŢIA DE BAZĂ P.M.R. Omul în salopetă cenuşie era Maftei. Mai scoase din buzunar o foaie de hârtie şi o ţintui de scândurică. Pe foaia de hârtie scria:Adunarea comuniştilor la orele 15. Maftei se dădu iarăşi îndărăt să vadă dacă totul era bine. Da, era bine. Hârtia atârna nemişcată în dogoarea zilei aceleia de sfârşit al verii“.

Ura dintre fraţi

Despre excelenta carte a lui Florian Bichir, Ortodocşii de lîngă noi. Studiu istoric şi canonic al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, apărută în 2011, am scris într-o tabletă din „Adevărul”. Am avut chiar şi un taifas TV cu autorul, moment pe cât de seducător, pe atât de bogat în idei.

Găsesc însă, trecută în fişele pentru comentariu, această notă, pe care n-am publicat-o:Şocantă rămâne, după lectura cărţii lui Florin Bichir, persecutarea Bisericii pe stil vechi de către autorităţile române interbelice:arestări abuzive, hăituiri, într-un cuvânt, abuzuri prin nimic deosebite de cele la care s-au dedat autorităţile comuniste.

Hărțuirea de către autoritățile laice îşi avea cauza în presiunile făcute de Biserica Ortodoxă oficială.

M-a amuzat, citind una dintre notele informative ale Securităţii, folosirea unui călugăr ortodox pentru a se strecura, sub acoperire, într-un schit al Bisericii Ortodoxe pe stil vechi.

Cum mi-am amintit de cartea lui Florian Bichir? Foarte simplu. Citind de zor despre Căderea Constantinopolului, m-am convins de ce înseamnă ura dintre religii înfrăţite. Constantin al XI-lea, în continuarea unei preocupări a înaintașilor, încearcă o apropiere a Bisericii Ortodoxe de Biserica Catolică, sperând că astfel Papa va mobiliza Occidentul în apărarea Constantinopolului, amenințat de Islam. Habotnici precum Ghenadios Scholarios se opun violent acestei politici, preferând ca Orașul să fie trecut de turci prin foc și sabie decât să-i vadă la Constantinopol pe creștinii catolici, pentru ei mai periculoși decît islamicii.

Legionarii şi fotbalul

Din întâmplare, dar absolut din întâmplare (căutam altceva, un manuscris despre călătoria lui Dimitrie Bolintineanu la Constantinopol, ca membru al Grupului de presă al Administraţiei Domnitorului Al. I. Cuza), descopăr un document pus deoparte, cândva, pentru a extrage din el un eseu:

 

„Partidul

«TOTUL PENTRU ŢARĂ»    Bucureşti, 31 Ianuarie 1936    Bucureşti

Str. Gutenberg 3

Telef. 3-05-54

Nr. 33/1936

 

C I R C U L A R A Nr. 27

 

În conformitate cu ordinul şi directivele lăsate de Căpitan, vă rog pe orice cale şi cât de curând să aduceţi la cunoştinţa tuturor, legionari, membri şi chiar simpatizanţi, că:la Bucureşti funcţionează clubul poly-sportiv «Colţea» care are şi secţiunea de football, la care vrem să participăm şi noi din partidul «TOTUL PENTRU ŢARĂ».

Echipa de football joacă în categoria «Onoarea».

Toţi legionarii jucători de football înscrişi la alte cluburi nu mai pot juca în acele formaţii fără o aprobare specială a noastră.

În caz de respingere a aprobării din partea noastră, legionarul are a cere în termenul legal dezlegare de la clubul la care a activat pînă atunci şi a se legitima la clubul Colţea.

Prin urmare:

Până la 15 Aprilie 1936 toţi legionarii care se află în această situaţie sunt obligaţi a se anunţa Clubului Colţea, Str. Braziliei Nr. 13, dând şi următoarele date:

Numele şi pronumele;etatea;data şi locul naşterii;căsătorit sau nu;ce studii are şi ce profesie;în ce echipă juca;în ce categorie era calificat în campionate şi echipa din care făcea parte;de când joacă football;ce post de jucător ocupa în echipe şi alte detalii complimentare dacă crede de folos.

Să trăiască Legiunea şi Căpitanul!

Totul pentru Ţară!

General Gh. Cantacuzino“.

 

Regulile straşnice ale cercetării mă obligă să trec imediat sursa:Arhiva SRI, Fond P, Dosar 110 237, volumul 19, fila 80.

Din câte se vede, documentul provine din Arhiva SRI. Mai precis, din Arhiva Siguranţei, preluată de Securitate, care, la rându-i, a lăsat-o (fără documente de predare-primire!) Serviciului Român de Informaţii.

Cu câţiva ani în urmă, socotisem c-a venit vremea să iau taurul de coarne. Altfel spus, să înfrunt nu numai timpul, dar şi timpurile (ostile Mişcării legionare prin legi şi prejudecăţi), şi să scriu o carte despre Corneliu Zelea Codreanu.

Citind şi fişând cam tot ce apăruse pe meleagurile dintre Tisa şi Nistru despre Căpitan, am început să intru la bănuieli în legătură cu documentele reproduse în unele studii sub pretenţia de a fi veridice. Din studierea Securităţii, ştiam că Serviciile Secrete sunt printre cele mai conştiincioase, dar şi printre cele mai corecte colecţionare de documente despre persoane, organizaţii, cercuri, identificate ca duşmănoase pentru Guvernul de la care iau bănişorii. Aşa am dat peste o mină de aur:cele 21 de dosare ale Siguranţei despre Mişcarea legionară, aflate în Arhiva SRI. Le-am studiat şi le-am xeroxat.

Dincolo de minuţiozitatea agenţilor (am găsit într-un dosar şi un mărţişor legionar, pe care nu l-am furat, deşi mă tentase ideea!), cercetarea dosarelor mi-a dat câteva concluzii provizorii:

1) Nu există în aceste dosare niciun document din care să rezulte vreo afacere de corupţie a lui Corneliu Zelea Codreanu. Nu-ţi trebuie cine ştie ce agerime pentru a pricepe că Siguranţa vâna cu precădere dovezi compromiţătoare despre Căpitan şi despre Mişcare.

Dacă în dosarele Siguranţei nu există nu un document, dar nici măcar o părere a cuiva, trasă cu urechea de un informator sau un agent, înseamnă că Mişcarea legionară, dar mai ales Căpitanul, au fost ocolite de acest blestem al politicii româneşti din totdeauna.

2) Nici lucrările favorabile Mişcării, nici lucrările duşmane şi, cu atât mai puţin, lucrările pretins obiective nu consemnează viaţa şi activitatea Mişcării până la cele mai mici amănunte, care nu pot fi decât amănunte omeneşti.

Dosarele de la Siguranţă, rod – repet – al sârguinţei fenomenale arătate de agenţi (ca şi în cazul Securităţii, cei de pe teren notau tot ce vedeau şi auzeau, strângeau tot ce avea legătură cu Obiectivul, lăsând celor din birouri dreptul de a analiza), dezvăluie însă o realitate mult mai complexă, mult mai bogată decât cea reprezentată de Politica Legiunii.

Circulara nr. 27, dată de generalul Gh. Cantacuzino, preşedintele Partidului „Totul pentru ţară“ ni-i surprinde într-o ipostază net diferită de cea cu Onoarea şi Pistolul.

Un timp, legionarii joacă pe la fel de fel de cluburi. Circulara nr. 27, stând sub semnul disciplinei militariceşti care trebuie să definească Mişcarea, îi obligă pe fotbaliştii-legionari sau, mă rog, pe legionarii fotbalişti, să se înscrie în echipa clubului Colţea.

Geanta cu dolari ai lui Ceauşescu

În emisiunea TV despre cartea sa, Revoluţia de ghips, Viorel Domenico îmi povesteşte în direct o întâmplare din 22 decembrie 1989 mai ceva decât cea cu secretarul personal al lui Ceauşescu ştergând-o din sediu la 8, 30, pentru a se ascunde la o mătuşă.

Întâmplării i-am putea zice:Aventura genţii cu dolari din timpul vizitei lui Ceauşescu în Iran. Pe parcursul vizitei în Iran, şeful Protocolului, Vasile Nicolcioiu, a avut cu el geanta cu dolari ceruţi de cheltuielile lui Ceauşescu. La întoarcerea în ţară, a amânat s-o predea. Geanta, mai precis, banii au rămas la el. Comisia senatorială de anchetă – deapănă Viorel Domenico povestea incredibilă – s-a chinuit o grămadă să afle de la Vasile Nicolcioiu amănunte despre conţinutul servietei. Nu şi nu – a zis acesta – în geantă se găseau doar actele mele personale.

Ce nu ştia bravul cărător de servietă era faptul că nevastă-sa, furioasă că a părăsit-o, trimisese Comisiei o scrisoare prin care-l dădea în gât pe Vasile Nicolcioiu în chestiunea dolarilor din servietă.

N.B.

Recitind acest text în vederea tipăririi în „Historia”, la doi ani de la scriere, simt nevoia să adaug mărturia obţinută de la Doru Mărieş într-o altă emisiune Tv – cea din aprilie 2013 – despre Dosarul Revoluţiei.

Neobositul luptător pentru Adevărul juridic despre decembrie 1989 mi-a spus, în direct, că din Dosar lipsesc paginile cu Inventarul bunurilor dispărute din sediul C.C. al PCR în după-amiaza lui 22 decembrie 1989.

Ca să vezi!

 

Deciziile se iau în bucătărie

Un telefon de la Cozmin Guşă mă îndeamnă să văd, dat pe HBO, de la 21, filmul „O relaţie specială”. Având de pregătit o emisiune, mă gândesc să-i programez înregistrarea. Cum însă apuc să văd primele secvenţe, rămân să-l urmăresc pînă la capăt.

Film de ficţiune, „O relaţie specială” abordează relaţia dintre Bill Clinton şi Tony Blair, transformată rapid în relaţia dintre SUA şi Anglia.

După film, îmi notez următoarele:

1) Mă conving încă o dată – şi nu fără melancolie – că soarta popoarelor mici se hotărăşte în bucătăriile marilor puteri. Bombardarea Iugoslaviei lui Miloşevici e rezultatul ambiţiei nemăsurate a lui Tony Blair de a fi şi altceva decît un puradel al Americii. Decizia o ia Tony Blair în bucătărie, stând la taclale cu nevastă-sa.

2) Bill Clinton ezită să se arunce în aventura NATO împotriva Iugoslaviei. Îşi spun cuvântul politica sa de Centru-Stânga şi conştiinţa că americanii nu sunt prea dispuşi să moară pentru peticul de pămînt numit Kosovo.

Forţarea mâinii are loc însă prin intermediul manipulării mediatice. Înfăţişând grozăviile comise de sârbi împotriva kosovarilor, televiziunile planetare creează uriaşe emoţii instantanee, pe fondul căreia şmecherii din umbră pot lua decizii belicoase.

3) Cel puţin în film, Tony Blair e un politician de doi bani. În Opoziţie fiind, se udă tot la gândul că preşedintele american îl lasă să intre la Casa Albă pe poarta din faţă. Cu o consoartă mai zdrenţăroasă etic decât el, Tony Blair profită de un Bill Clinton de treabă – văzut în film ca un amic loial – pentru a-şi asuma figuraţii de lider planetar.

Secvenţa din finalul filmului are valoare de simbol, dar şi de avertisment pentru toţi bărbaţii politici autentici:deşi făcuse mare caz de prietenia sa cu omul Bill Clinton, când George Bush ajunge preşedinte printr-o escrocherie juridică, pudelul britanic pune mâna pe telefon pentru a se gudura pe lângă noul dulău. Asta, deşi Bill Clinton, deja persoană particulară, îl avertizase că Bush şi gaşca sa sunt nişte bandiţi!

Un anunţ

În „Scînteia” de duminică, 17 august 1947, în colţul din dreapta, jos, dau peste un anunţ greu de descifrat dacă ţine de Comerţ sau de Politică. Altfel spus, dacă a apărut în urma unei comenzi de publicitate sau în urma unei intervenţii politice:„Veşnic îndurerata familie anunţăm împlinirea a doi ani, în ziua de 17 August, de la moartea celuia care a fost Soarele şi îndrumătorul vieţii noastre.Alexandru Iliescu“.

Protocolul anunţului îmi spune că e vorba de un ilegalist, cultivat de familie.

Într-adevăr, anunţul se referă la comunistul Alexandru Iliescu. Lucrarea Dicţionarul comunizanţilor din noaptea de 23 spre 24 august 1944, de Corneliu Crăciun, editura Primus, Oradea, 2009, îi publică această fişă:

„ILIESCU ALEXANDRU

22 sept. 1901, Olteniţa-17 aug. 1945. După absolvirea şcolii profesionale, s-a angajat ca mecanic de locomotivă pe linia Bucureşti-Olteniţa. Activează în sindicatul muncitorilor metalurgişti şi participă la acţiuni cu caracter revendicativ. Din anul 1928 lucrează la fabrica de avioane din Braşov, de unde este concediat, după doi ani, pentru propagandă comunistă. Se reangajează ca mecanic la Atelierele CFR din Bucureşti. În 1930 intră în P.C.d.R. Dat afară de la ateliere în 1931, sub aceeaşi acuzaţie. A activat în cadrul organizaţiei P.C.d.R. Bucureşti. În 1931 a fost ales delegat, din partea organizaţiei Bucureşti, la congresul al V-lea al P.C.d.R. După terminarea Congresului, s-a aflat pentru o perioadă de timp în U.R.S.S. Reîntors în ţară, şi-a continuat activitatea comunistă. Participant la demonstraţia de la 1 mai 1939. Arestat în iun. 1939;Tribunalul Militar l-a condamnat la 6 luni închisoare. Eliberat la începutul anului 1940, acţionează, în condiţii de ilegalitate, la Ploieşti şi Valea Prahovei, în calitate de instructor al C.C. al P.C.d.R. În iul. 1940 a fost arestat;internat în lagărul de la Caracal, apoi în cel de la Târgu Jiu, de unde a fost eliberat la 23 aug. 1944. În iulie 1943, administraţia lagărului îl cuprindea într-o listă de 133 de internaţi politici, pe adresele cărora soseau în mod repetat pachete cu ajutoare, destinate întregului grup de arestaţi. (Matichescu, 1971, 121) În ian. 1944, comandantul lagăturului de la Tg. Jiu îl trecea în lista de 23 comunişti, propuşi să fie transferaţi într-un alt loc de detenţie, unde să fie supuşi unui regim sever. (Matichescu, 1971, 77) (B. Natalia Vâlcu, O viaţă închinată luptei pentru triumful clasei muncitoare. 70 de ani de la naşterea lui Alexandru Iliescu, în S., XLI (1971), nr. 8918 (25 sept.), p. 4;Matichescu, Doftana, p. 66)“.

În lagărul de la Târgu Jiu, Alexandru Iliescu a ales prost tabăra:pe cea opusă lui Gheorghiu-Dej. După Eliberare, Dej l-a exclus pe viaţă din PCR.

A murit – de inimă rea, se zice – la 17 august 1945. Anunţul e dat de familie.

„Scînteia”nu practică anunţurile mortuare. Cel al familiei Iliescu se înscrie însă în Protocolul memoriei Revoluţionare.

Alexandru Iliescu e tată lui Ion Iliescu.

Din „Veşnic îndurerata familie“va fi făcut parte şi Ion Iliescu?!