Cipru – O insulă divizată

Autor 46517 vizualizări


Fiind în posesia bizantinilor până în 1192, apoi a cruciaţilor şi a veneţienilor, în 1571 insula Cipru cade în mâinile otomanilor. Majoritatea populaţiei rămâne ortodoxă, o parte se converteşte la islam, însă cea mai mare parte a musulmanilor este constituită din colonişti. Cu toate acestea, insula nu a cunoscut tulburări etnice până la ridicarea naţionalismului din Grecia în secolul XIX şi a celui din Turcia după 1923.

Administraţia britanică

În timpul administraţiei otomane, la fel ca şi în restul imperiului, în Cipru comunităţile erau împărţite în funcţie de religie, iar fiecare comunitate era condusă de liderul său religios.

În 1878, după înfrângerea în faţa Rusiei, Imperiul Otoman acordă insula Regatului Unit pentru a putea sări mai repede în ajutor în cazul unui nou conflict. De asemenea, Ciprul devenise ţinta iredeniştilor greci, iar otomanii nu mai vroiau să repete experienţele neplăcute din Balcani.

În 1914, britanicii oferă insula Greciei cu condiţia ca aceasta să intre în război de partea Antantei, însă propunerea este refuzată. După ce devine republică în 1923, Turcia nu manifestă nici ea vreun interes asupra Ciprului.

O eventuală independenţă nu era agreată de populaţia musulmană a insulei (minoritară – în 1911 reprezenta doar 11% din populaţia totală), care se temea de  o eventuală unire cu Grecia (enosis).

În 1955  mişcarea greacă enosistă EOKA (Organizaţia naţională a combatanţilor ciprioţi) începe o luptă armată împotriva puterii coloniale. Drept răspuns, britanicii angajează turci musulmani în poliţie, pe care îi însărcinează cu represiunea rebelilor. Astfel s-au creat condiţiile perfecte pentru ura etnică. De asemenea, pentru a-i contra pe greci, Marea Britanie implică Turcia în “problema cipriotă” prin invitarea statului la Conferinţa de la Londra din 1955.

Doi ani mai târziu, statul turc încurajează apariţia unei organizaţii similare cu EOKA, TMT (Mişcarea de apărare turcă). În 1958, conflictele etnice îi obligă pe britanici să traseze o linie de demarcare în Nicosia, cele două comunităţi trăind de atunci separate.

Independenţa

În 1959 britanicii cedează în faţa cererilor de independenţă, cu condiţia de a păstră pe insulă două baze navele. De asemenea, tratatele de la Zurich şi Londra ce recunoşteau independenţa Ciprului limitează suveranitatea noului stat:Marea Britanie, Grecia şi Turcia au dreptul de a interveni în caz de probleme majore, iar unirea cu Grecia este strict interzisă.

Constituţia din 1960 prevedea ca cele două comunităţi (împărţite pe criterii religioase) să se administreze singure;la fel era împărţită şi justiţia. Preşedintele republicii trebuia să fie grec, ales de către greci, iar vicepreşedintele turc, ales de către turci. Acesta din urmă avea drept de veto asupra deciziilor ce priveau apărarea, securitatea şi diplomaţia.

Programele şcolare erau preluate de la Atena, respectiv de la Ankara, iar de zilele naţionale ale Greciei şi Turciei erau permise arborarea drapelelor şi intonarea imnurilor naţionale ale celor două „state-mamă”.

Pentru naţionaliştii greci, independeţa nu era decât o etapă spre realizarea enosis-ului. Pe de altă parte, naţionaliştii turci încercau să turcească populaţia musulmană, adesea grecofonă, şi să pregătească spiritele pentru o viitoare împărţire a insulei.

Conflicte şi împărţirea insulei

În 1963 izbucnesc conflicte sângeroase, iar turcii sunt forţaţi să se grupeze în mici enclave, ce ocupau doar 1, 5% din suprafaţa insulei. În aceste aşezări, propaganda naţionalistă şi militarizarea populaţiei mergeau mână în mână.

După o perioadă relativ calmă, la 15 iulie 1974 o grupare enosistă, sprijinită de Junta Militară din Grecia, a preluat puterea, iar preşedintele Makarios a fost silit să fugă din Cipru. Pe 20 iulie trupele turceşti au debarcat, pornind război împotriva grupării militare. Eventual Makarios a revenit şi a reluat conducerea, iar eşecul din Cipru a dus la căderea Juntei din Grecia.

În august 1974 armata turcă deportează aproximativ 200 000 de greci din nordul insulei, iar în acelaşi timp turcii din sud se refugiază în nord. Astfel, în 1975 este creat Statul Federal Turc al Ciprului, un prim pas spre formarea unui stat independent. După opt ani de negocieri eşuate cu guvernul cipriot, pe 15 noiembrie 1983 este declarată independenţa Republicii Turce a Ciprului de Nord, sub conducerea lui Rauf Denktaş. Noul stat este recunoscut doar de către Turcia, care menţine o forţă de 30 000 de soldaţi în partea de nord a insulei.

Linia de demarcare care iniţial împărţea doar Nicosia, acum împarte toată insula.

 Partea greacă se dezvoltă beneficiind de recunoaşterea internaţională, turism şi de afluxul de libanezi fugiţi din calea războiului civil. Partea turcă, nerecunoscută internaţional şi supusă embargoului comercial stagnează, mulţi turci ciprioţi alegând să emigreze.

Speranţe de reunire

În 2001, odată cu grava criză economică ce a afectat nordul Ciprului, partizanii reunificării au ieşit în stradă sub lozinca “Aceasta este ţara noastră!”. De asemenea, ONU şi Uniunea Europeană încurajează iniţiativele unioniste pacifiste.

Pe 23 aprilie 2003 autorităţile turce deschid linia de demarcaţie pentru circulaţia ciprioţilor în ambele sensuri, pe timpul zilei.

Referendumul propus de ONU (“Planul Annan”) pentru crearea unei federaţii este aprobat de turcii din nord la 24 aprilie 2004, dar respins categoric de grecii din sud. Astfel pe 1 mai 2004 Cipru intră în Uniunea Europeană cu o treime din teritoriu sub un regim ilegal şi pe care armata turcă refuză să-l părăsească.

Problema Ciprului a devenit o problemă a UE şi afectează candidatura Turciei. În ultimii ani situaţia s-a mai detensionat prin venirea la putere atât în sud cât şi în nord a unor lideri conciliatori

 


Biografie:Etienne Copeaux, Claire Mauss-Copeaux, Chypre:une île, deuxÉtats, în Les Collections de L’Histoire, oct-dec 2009, p. 80-82

""