Cine stãpânea de fapt Occidentul roman în secolul al V-lea?
La finele secolului al IV-lea, în Occident se contureazã o realitate care va deveni precumpãnitoare în perioada urmãtoare:ascensiunea generalilor. Uzurpãrile abundente deja demonstraserã cã Roma era incapabilã de a mai controla eficient Occidentul. Creşte rolul personajelor militare, iar barbarii sunt din ce în ce mai folosiţi în jocul puterii. Situaţia este şi mai complicatã dacã luãm în calcul tendinţele secesioniste provinciale sau personalizarea puterii imperiale care conduce la ascensiunea aristocraţiei locale.
Honorius este un caz relevant pentru conceptul de domnie fãrã guvernare (395-423). Pânã în 408 puterea de facto este deţinutã de cãtre generalul Stilicho, vandal de origine, care izbuteşte sã facã faţã invaziilor barbare. Imperiul rãmâne unic şi dupã 395, data tradiţionalã a împãrţirii imperiului, pentru cã legile se emit în numele ambilor împãraţi. Eventualul conflcit între Occident şi Orient este în fapt cel dintre Stilicho şi Eutropius, sfetnicul cel mai apropiat al împratului Arcadius. Stilicho încearcã dobândirea estului provinciei Illyricum, folosindu-se şi de gotul Alaric, care manevreazã între pãrţile conflictuale pânã ajunge la jaful din 24 august 410. Autoritatea imperialã se confruntã şi cu invazii ale vandalilor, suevilor, alanilor, precum şi o cascadã de uzurpãri în Britannia, air execuţia lui Stilicho, acuzat de trãdare, eliminã singurul personaj în mãsurã sã mai controleze dezordinea. Abandonate de autoritatea centralã, provinciile cunosc ascensiunea aristocraţiilor locale. În Gallia creşte puterea episcopilor. Uzurpatorul Constantius al III-lea încearcã restabilirea autoritãii în provincii, dar intervin dificultatea apãrãrii frontierei renane sau revolte ale propriilor generali. Britannia iese din sfera de autoritate, prima secesiune majorã. Anarhia de dupã Stilicho este aproape absolutã. Gallia este devastatã de barbari, vandalii pornesc spre Hispanii, vizigoţii pleacã din Italia în Gallia, în Africa se revoltã Heraclian, în Germania Secunda uzurpã Iovinus şi Sebastianus. Constantius al III-lea, general al lui Honorius, restabileşte autoritatea romanã în Gallia, dar romanii sunt mai degrabã nişte arbitri. Vandalii ocupã Galicia şi Baetica. Alanii ocupã Lusitania.
Dupã Honorius are loc un conflict între sora sa, Placidia, şi generalul Castinus, care provoacã uzurparea lui Ioannes, în clipa creşterii influenţei partidei antigermanice. Ioannes îl are alãturi pe Flavius Aetius, care are un rol covârşitor în menţinerea temporarã a stabilitãţii occidentale. Revenire Gallei Placidia şi a fiului sãu Valentian din Constantinopol la Roma cu ajutor oriental înseamnã oarecum o transformare a Occidentului în anexã a Orientului. Galla Placidia încearcã în zadar sã-l elimine pe Aetius, care beneficiazã de ajutor hunic, prin cooptarea diverselor personaje de genul lui Bonifacius, comes Africae, declarat rebel de autoritatea imperialã. Totodata în aceeaşi epocã se poate remarca avansul vizigoţilor sub Theoderic sau a burgunzilor. Aetius se confruntã cu revolte precum cea a bacauzilor din 437 sau a armoricanilor din 442, bazându-se pe prietenia sa cu hunii, instalarea de barbari în Gallia sau instigarea unora împotriva altora. Dar hunii au şi ei pretenţii, odatã cu venirea la putere a lui Attila. Erau probleme de prestigiu, influenţã politicã, interesul vadalilor lui Genseric de a-i submina pe vizigoţi şi pretextul oferit de usta Grata Honoria, care îi promite o cãsãtorie şefului hun. Înfrângerea hunilor la Câmpiile Catalaunice în 451 reprezintã atât momentul de vârf al carierei lui Flavius Aetius, cât şi ultimul moment de afirmare a romanilor într-o asemenea campanie. Gloria lui Aetius a fost însã şi condamnarea sa, pentru cã ajunge victimã a unei conspiraţii de palat condusã de eunucii lui Heraclius, care de altfel preia dominaţia asupra curţii imperiale. De netrecut cu vederea sunt şi expediţiile de pradã ale germanicilor în Gallia, tulburarea din Dalmaţia sau conjuraţia împotriva lui Valentinian al III-lea, ucis la 16 martie 455 în Câmpul lui Marte. Dezastrul Occidentului continuã. Roma este jefuitã de cãtre vandalii lui Genseric în 455, care încearcã sã controleze autoritatea prin urmaii lui Valentinian al III-lea. Vidul de putere conduce la afirmarea facţiunii gallice, care îl proclamã împãrat pe Avitus la Arles.
Barbarii la putere
Din toate aceste convulsii deducem cã de fapt conflictul pentru putere se rezumã la cel dintre diverse facţiuni barbare externe, îndeosebi vandali şi vizigoţi, barbari din interior, mai ales Ricimer, şi Orient. Aristocraţia gallicã colaboreazã cu vizigoţii, care de mult doresc crearea unei Gothii, a unei continuitãţi romane prin forţã barbarã. Avitus este de altfel un apropiat al lui Theoderic. Flavius Ricimer, fost ofiţer al lui Aetius, este cel care îndepãrteazã facţiunea gallicã de la putere. Dupã eliminarea lui Avitus, în faţa pericolului vandal, este recunoscut Marcian împãrat, în condiţiile vidului de legitimitate şi implicãrii Orientului în Occident. Ricimer este numit patricius, iar dupã dispariţia lui Marcian, noul Caesar, Maiorianus, încearcã sã reformeze statul şi sã recupereze provinciile, dar se loveşte de opoziţia lui Ricimer, revolta mercenarilor huni şi coaliţia de goţi, vandali şi suevi. Maiorianus are o colaborare prolificã cu Aegidius, magister militum în Gallia, preluând controlul asupra acesteia şi încercând şi o expediţie în Hispania, care este zãdãrnicitã de vandalii cu care împãratul va încheia un tratat. Prestigiul lui Maiorianus provoacã o reacţie brutala a lui Ricimer, care îl va executa, orice veleitate imperialã ulterioarã fiind reprimatã. Ricimer înrãutãţeşte relaţiile cu Orientul, contribuind şi la o fragmentare şi mai flagrantã a Occidentului. Încearcã sã-l înlocuiascã pe Aegidius, care se revoltã, Dalmaţia devine ostilã, iar în Italia sarmaţii şi alanii din nord se rãscoalã şi ei. Se pare cã barbarii se luptã pentru resturile Romei. Orientul îl trimite pe Anthemius în Occident, desemnat de Leo împãrat, recunoscut de Gallia, pe care o raliazã prin implicarea facţiunii lui Sidonius Apollinaris la guvernare şi acordarea patriciatului persoanelor de facturã civilã. Îl raliazã şi pe Ricimer.
În 468 se constituie ultima reuniune a celor douã pãrţi ale imperiului, în vederea eliminãrii pericolului vandal, dar expediţia eşueazã, cu consecinţa uciderii lui Marcellinus (care cucerise de altfel Sardinia) din Dalmaţia la instigarea lui Ricimer. În Gallia regele vizigot Euric conduce o politicã antiromanã cãrei Anthemius nu ii face faţã. Creşte opoziţia faţã de împãrat din cauza proceselor intentate prefectului pretoriului din Gallia, Arvandus, acuzat cã aspirã la tron, sau a lui magister officiorum, Romanus, prieten cu Ricimer şi implicat într-o conspiraţie. Ca urmare, Anthemius sfârşeşte în lupte de stradã din Roma. Ricimer moare în 472, dominând clar scena politicã în perioada 457-472. Nepotul sãu Gondebaud continuã în aceeaşi notã, proclamandu-l pe Glycerius, comes domesticorum, împãrat, ceea ce duce la reacţia orientalã, care îl trimite pe Iulius Nepos, magister militum Dalmatiae, în Italia. Nepos va fi însã constrâns sã se retragã în Dalmaţia din cauza revoltei lui Orestes, comandatul din Auvergne, care îl proclamã pe fiul sãu Romulus Augustus, nerecunoscut niciodatã de Orient, pentru care Nepos a rãmas împãratul legitim. La refuzul lui Orestes de a aloca pãmânt în Italia pentru barbari, aceştia se revoltã şi Odovacar, skir de origine şi fost partizan al lui Ricimer, este proclamat rege. Conform unei versiuni, Zeno i-ar fi acordat lui Odovacar titlul de patricius. 476 nu este oricum mai semnificativ decât alte evenimente similare care predominã secolul, ideea sfârşitului imperiului roman de Apus nefiind decât un mit istoriografic bizantin din secolul al VI-lea. Forma de guvernare se schimbã doar la nivel central, dar romanii se considerã tot supuşi ai Imperiului. Dupã 476 ultimele posesiuni romane în Gallia sunt cucerite de vizigoţi. Un ultim fragment supravieţuieşte pânã în 487, când Clovis, regele francilor, îl învinge pe Syagrius, urmaşul lui Aegidius. In tot fostul imperiu roman de Apus guvernarea se bazeazã pe colaborarea dintre aristocraţia locala şi barbari, persistând forma de dominaţie din epoca imperialã. Odovacar acţioneazã ca un delegat al Orientului, o atitudine similarã având şi Theodoric Amalul, trimis de Zeno în Italia.
În concluzie, pentru secolul al V-lea se remarcã:apariţia unor centre de putere regionale, legatã de personalizarea puterii şi incapacitatea autoritãţii centrale de a controla teritoriul, prezenţa barbarilor care ajung sã domine curtea imperialã, importanţa comandanţilor militari pe scena politicã, pãstrarea modelului administrativ roman de cãtre regii barbari, influenţa crescândã a Orientului în condiţiile fragmentãrii puterii în vest, a cãrui imagine idealizata va fi distrusã de campania lui Iustinian. Occidentul în secolul al V-lea lasã impresia unui spaţiu fragmentat, discontinuu, în disoluţie, într-o stare de permanente tulburãri şi lupte pentru rãmãşitele moştenirii romane.
Referinţe:Peter Brown:The World of Late Antiquity AD 150–750. New York 1971;Averil Cameron, The Later Roman Empire, AD 284-430. Cambridge, MA:Harvard University Press, 1993;Roger Rémondonon, La Crise de l'Empire romain:De Marc-Aurèle à Anastase, Paris, 1980.
