Autor 5125 vizualizări


La mijlocul secolului al V-lea a.Chr., în orașul cretan Gortyna, o inscripție revizuia legile ancestrale ale cetății, clasificând populația în oameni liberi și sclavi (Codul cetății Gortyna 1, 1-49). Aproximativ un secol mai târziu, Aristotel afirma că „natura tinde să realizeze corpuri pentru sclavi și pentru oameni liberi, pe unele robuste, pentru realizarea celor necesare, pe celelalte drepte și inutilizabile pentru asemenea eforturi, însă capabile de viață politică” (Politica, I, 5, 124b). Tot Aristotel împarte sclavii în două categorii: sclavi „prin natură” (născuți în captivitate) și sclavi picați în robie. Indiferent de natura lor, ei erau folosiți pe scară largă în vechile cetăți elene,  iar o mare parte a lor erau femei.

În general, femeile sunt văzute ca actori secundari în lumea greacă antică, iar sclavele sunt considerate de departe cele mai tăcute femei din istoria Greciei. Ele erau, fără îndoială, membre de bază ale gospodăriei grecești tradiționale – denumită oikos (echivalentul domus-ului la romani). De-a lungul secolelor au îndeplinit rolul de companioane prețioase pentru stăpâna casei și uneori și pentru stăpânul lor, care dispunea de sclavele sale după pofta inimii, rolul de doici, de torcătoare și țesătoare prețioase, au desfășurat activități culinare, fiind responsabile, în general, pentru bunul mers al lucrurilor în interiorul casei. În egală măsură, ele puteau îndeplini activități și în exteriorul gospodăriei, inclusiv munci în agricultură (în acest sens, sursele sunt totuși mai modeste).

Fără să fie stăpâne pe libertatea și pe viața lor, venind adesea din locuri foarte îndepărtate, sclavele erau cu atât mai prețioase cu cât erau mai pricepute la lucrul de mână (mai ales la prelucrarea lânii). Când reușeau să intre în grațiile stăpânei, căreia îi îngrijeau copiii, ele aveau parte de un tratament mai blând, iar dacă deveneau preferatele stăpânului casei, care de multe ori nu se sfia să obțină tot ceea ce dorea de la câte o sclavă mai frumoasă, inclusiv relații amoroase, câștigau daruri scumpe și erau tratate cu îngăduință. Astfel, sclavele deveneau cu timpul parte integrantă a familiei pe care o serveau, iar adesea se creau relații complexe între membrii familiei și acestea. Cu timpul, ele își puteau (re)câștiga libertatea atunci când contextul o permitea, sau dimpotrivă, erau pedepsite, vândute departe de cei dragi lor, sau chiar ucise – pedeapsa cu moartea fiind o practică a vremii. 

Pentru a le afla povestea trebuie să cercetăm în detaliu sursele antice, care de multe ori sunt modeste în informații. Dacă femeile, în general, aveau foarte puține oportunități de a se exprima și de a rămâne cunoscute în istorie, sclavelor trebuie să le fi fost cu atât mai greu. Fără acces la educație, supuse zilnic muncilor cele mai dificile, sclavele din cetățile elene ne-au lăsat o imagine despre ele filtrată prin prisma bărbaților: fie ei autori sau pictori-olari. Scriitorii vremii au inclus în operele lor personaje înfățișând sclave, filosofii au clasificat sclavii creând tipologii, iar pictorii de vase au decorat numeroase recipiente cu scene domestice în care stăpânele casei sunt înconjurate de sclave. Dar cine erau ele, ce îndatoriri aveau în gospodăria pe care o serveau și ce relații puteau exista între sclave și stăpânii lor?

Cine erau sclavele din vechile cetăți elene?

Foarte multe dintre sclavele din Grecia antică moșteneau acest statut din naștere, provenind din părinți sclavi. În alte cazuri, femei libere deveneau sclave din cauza sărăciei și a neajunsurilor. Ele apelau la o soluție disperată pentru a-și acoperi datoriile și a-și asigura subzistența: renunțau la propria libertate. O altă modalitate prin care erau obținute sclavele este reprezentată de comerț. Piețele erau permanent alimentate de sclavi proveniți din răpiri, din prăzi de război sau din raidurile piraților.

De la Aristotel aflăm că „legea reprezintă o convenție în care se spune că prizonierii de război sunt proprietatea învingătorilor” (Politica, I, 4-5, 124a). Astfel, în urma oricărui război, învingătorii beneficiau de prăzi bogate,  printre care se numărau obiecte prețioase de mici dimensiuni (bijuterii, vase din metale prețioase), dar și prăzi mari, constând în cirezi de animale sau grupuri de sclavi, care urmau să fie transportate pe distanțe lungi. Cu atât mai mult conta dacă printre sclavii capturați se aflau femei pricepute la lucrul lânii, apreciate în mod special în epocă, după cum sugerează numeroase mențiuni din epopeile homerice și din surse mai târzii.

Din budoarul unei grecoaice: o servitoare ţine cutia cu cosmetice a stăpânei (foto: Getty Images)

Unii sclavi intrau în robie de la vârste atât de fragede încât uitau locul de proveniență. De pildă, un sclav atenian și-a dat seama că provenea din tribul caucazian al macronilor atunci când, ajuns pe meleagurile unde trăiau aceștia, a realizat că poate înțelege limba lor (Xenofon, Anabasis 4.8.4). Asemenea lui, numeroase copile ajungeau să crească în robie, trăindu-și cea mai mare parte a vieții ca sclave. 

Multe dintre aceste sclave proveneau din familii importante, uneori chiar princiare. Vitregia războiului nu le scutea pe femeile din nicio categorie socială de soarta sclaviei. Pe parcursul Iliadei, o găsim pe Andromaca lamentându-se către soțul ei de teama că va fi ucis în luptă, în timp ce Hector îi mărturisea cea mai întunecată frământare a sa: 

„Cât mi-e de tine în oara în care fi-vei smucită de vr’unul 
Dintre Ahei și vei plânge răpită fiind în robie
Dusă prin Argos, vei țese știind de porunca stăpânei...”  
(Homer, Iliada, 6.454-456). 

Această nefastă prevestire este confirmată din alte surse. Aflăm de la Euripide că la finalul războiului troian, Andromaca a ajuns în Epir, ca roabă și concubină a lui Neoptolemus, fiul lui Ahile (Troienele 673-680; Andromaca 1). Așadar, frica de robie era sădită în sufletul tuturor în vremuri de război, căci nu existau privilegiați printre învinși, iar robia era, probabil, una dintre cele mai temute experiențe. 

Acest text este un fragment din articolul „Sclavele din Grecia antică. Martorii tăcuți ai istoriei elene”, publicat în numărul 231 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 aprilie - 14 mai 2021, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum