Cine erau pandurii și ce reprezentau ei în armata din vremea repectivă?

Autor 35319 vizualizări


În epoca fanariotă (sec.XVIII) presiunea politică crescândă a sultanilor asupra Ţării Româneşti s-a resimţit şi în domeniul militar, domnii fiind nevoiţi să-şi limiteze armata la efective de câteva mii de soldaţi. În acest context, se dezvoltă în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782) o nouă categorie de militari şi anume pandurii.

Pandurii aveau atribuţii de poliţie şi grăniceri, zona lor de recrutare predilectă fiind Oltenia rurală. Erau organizaţi pe batalioane, iar acestea în căpitănii. Ofiţerii erau recrutaţi numai din rândurile pandurilor, între ei existând şi o adevărată tradiţie de familie. Instrucţia se făcea în tabere speciale, timp de şase luni.

 

Războiul ruso-otoman din 1806-1812

Ei intră în prim-planul istoriei cu ocazia războiului ruso-otoman din 1806-1812. Domnitorul Constantin Ipsilanti, instalat pe tron de ruşi în 1806, ordonă spătarului Scarlat Ghica, serdarului Teodor Fotino şi slugerului Nicolae să recruteze şi să instruiască noi unităţi de panduri.Ca urmare a acestor măsuri, la sfârşitul anului 1807, în armata ridicată de Ipsilanti pandurii numărau 2000 de oameni. În acest an, ei au eliberat Craiova şi au asigurat legăturile cu forţele insurgenţilor sârbi conduşi de Karagheorghe. Cu această ocazie s-a remarcat Tudor Vladimirescu, care, potrivit generalului rus Isaev, ’’de bună voie, comandant peste o mie de panduri, la Cerneţi a oprit timp de un an de zile atacul turcilor asupra acelui ţinut’’ .

Mai mult, pandurii vor traversa Dunărea, în Bulgaria otomană, luând poziţie în faţa Vidinului, pentru a fixa garnizoana inamică. Despre această misiune va povesti mai târziu comandantul Ioniţă Ceganu:’’Muncă grea! Pentru că toată ziua eram atacaţi de arapi şi noaptea cădeau peste noi manafi, ca să ne scoată din meterezuri;dar noi aveam poruncă (...) morţi, tăieţi să nu părăsim locul.’’

După armistiţiul între Poartă şi Rusia din august 1807, s-a introdus un serviciu sanitar şi s-a stabilit ca urmaşii celor căzuţi să primească pensie. S-a realizat o restructurare, unitatea de bază devenind batalionul de 400 de panduri, organizat în 4 companii. S-a introdus şi un regulament, prin care se instituia instrucţia tragerii şi lupta tactică.

Ca urmare a acestor măsuri, în primăvara lui 1809 un regiment de 1000 de panduri condus de Tudor era gata de luptă în nord-vestul Olteniei. În contextul unei ofensive generale a forţelor ruse asupra liniei Dunării, detaşamentul lui Tudor a acţionat în zona Şimian – Vârciorova. În cursul acestor lupte pandurii au ocupat insula Ostrovul Mare, , unde s-a remarcat Ioan Solomon. Intrat de la 16 ani în ’’tagma pandurilor’’, el a primit derogare de vârstă pentru a putea comanda o companie în batalionul lui Drăguţ Mehedinţeanu. Pentru a contracara contraofensiva otomană, batalionul lui Mehedinţeanu a trecut Dunărea şi, în cooperare cu sârbii lui Haiduc Velko, au atacat Bregova. Apoi au revenit în ţară, unde au contribuit la alungarea inamicului de la Cerneţi.

În cursul anului 1810, pandurii ’’cari au trecut Dunărea din proprie iniţiativă’’ au cucerit Lom, Rahova, Kladovo, Bregova şi Nicopole. Mai mult, pandurii comandaţi de Tudor, între care se aflau Ioniţă Ceganu şi Ioan Solomon, au reuşit o incursiune la Plevna, inima Bulgariei, pentru a cărei respingere au fost mobilizaţi ’’toţi locuitorii musulmani’’ din zonă.

În martie 1811, pandurii ajunseseră la un efectiv de 6000, luptele continuând în zonele Calafat şi Craiova, fără ca vreo parte să înregistreze succes decisiv până la sfârşitul războiului.

 

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821

În revoluţia lui Tudor Vladimirescu, pandurimea s-a evidenţiat de la început:60 dintre pandurii din plaiul Cloşanilor, comandaţi de Dumitru Gârbea, au fost alături de Tudor în ianuarie 1821, când acesta a lansat celebra sa Proclamaţie de la Padeş (Oltenia). Apoi, după ce au cucerit mănăstirea Strehaia, au făcut joncţiunea cu pandurii căpitanului Simion Mehedinţeanu. Ulterior, au asediat mănăstirea Motru şi un detaşament a atacat la Ţânţăreni forţele domneşti. În tabăra de la Ţânţăreni şi-a organizat Tudor forţele strânse, din care trei sferturi erau panduri. Când a ajuns în Bucureşti, pandurii au fortificat mănăstirile Cotroceni, Mihai vodă, Radu vodă, Văcăreşti, Mitropoliei şi Antim. De asemenea, s-au efectuat noi recrutări din plaiurile Câmpina, Buzău, Cloşani, Vâlcan şi Novaci, numărul pandurilor ajungând la 5000 de infanterişti şi câteva sute de călăreţi. Pentru a forma o armată regulată, Tudor a introdus în rândurile pandurilor o disciplină militară severă, spunându-le:’’Aveţi să slujiţi ca nişte oşteni numai pentru dreptăţile noastre, iar nu pentru vreo folosire de bani’’.

După ce otomanii au trecut Dunărea pentru a reprima revoluţia, Tudor a decis să se retragă la mănăstirile fortificate din Oltenia. Între timp, în această zonă au început ciocnirile dintre pandurii lui Solomon şi otomani. El a trimis două companii comandate de Vasile Crăpatu şi Dumitru Buştean pentru a stopa incursiunile inamice în judeţul Mehedinţi. Aceştia au executat un atac de noapte la Bucura, respingând invadatorii peste Dunăre. Ulterior, luptele s-au intensificat, superioritatea numerică a otomanilor obligându-l pe Solomon să se retragă din Craiova spre Cozia. La Zăvideni a fost ajuns de turci. Conform amintirilor lui Solomon, ’’furia tinereţii lor şi voinicia pandurilor ce era pe acea vreme, ne-a pus în ambiţie de am ieşit singuri în câmpie înaintea turcilor pe scena războiului’’. Dar forţele erau inegale:800 de panduri contra 3000 de otomani.’’Noi văzând această groază, ne-am deznădăjduit de scăparea vieţii, însă cu săbiile şi cu iataganele în mână am făcut drum prin ei şi ne-am dus iarăşi la locul nostru, în grădina cu pruni, câţi am scăpat cu viaţă;rămâind peste 200 de panduri morţi în loc.’’ Potrivit lui Solomon, pierderile otomanilor au fost de 400 militari. Apoi, comandantul de panduri a aflat de asasinarea lui Tudor de către eterişti la 27 mai, la Târgovişte. Ca urmare, a ţinut un consiliu de război, în care s-a decis ca pandurii să se întoarcă la casele lor, iar el a plecat în Ardeal, unde a fost arestat de autorităţile habsburgice.

În acest timp, pandurii care se aflaseră sub comanda lui Tudor, au coborât pe Olt şi aflând că la Drăgăşani erau 3000 de otomani, au forţat râul printr-o manevră de acoperire în noaptea din 27 spre 28 mai. A doua zi au avut loc o înfruntare nedecisă. Apoi la 2 iunie, la Râmnicu Vâlcea, căpitanii pandurilor Hagi Prodan, Dimitrie Macedonski şi Alexandru Nicolaevici s-au întâlnit cu liderii eterişti. Comandanţii pandurilor au reproşat eteriştilor lipsa unor măsuri logistice adecvate, care duseseră la ineficienţa acţiunilor pandureşti din zona Drăgăşani. Ipsilanti a decis să dea bătălia decisivă în perimetrul mănăstirilor de la sud de Drăgăşani:Stejăreşti, Străjeşti, Şerbăneşti, Mamul. S-au înfruntat 10 000 de eterişti şi 900 de panduri cu 6 000 de otomani. În momentele cele mai critice ale luptei, pandurii comnadaţi de căpitanul Ioan Oarcă ’’au ţinut toată acea bătaie a şase mii de turci, care după ce erau cei mai bravi, apoi erau şi îmbătaţi de triumful biruinţei ce repurtase până atunci, pentru că bătuseră atâta mulţime de greci, încât câmpul era aşternut de cadavre.’’ Dar acţiunea pandurilor nu a putut împiedica înfrângerea forţelor aliate. După aceasta detaşamente de panduri sub comanda lui Prodan, Macedonski şi Papa Vladimirescu au mai rezistat la mănăstirea Tismana şi pe aliniamentul Craiova-Ţânţăreni-mănăstirea Motru până la sfârşitul lui iunie.

După încheierea revoluţiei, unii panduri au arestaţi şi condamnaţi la despăgubiri, căpitanul Oarcă numărându-se printre cei ucişi. Noile autorităţi au confiscat armele şi au interzis purtarea armelor cu excepţia poliţiei şi a instituit un regim de angajamente scrise din partea ţăranilor în vederea supravegherii foştilor panduri.

Dar căpitanii Simion Mehedinţeanu şi Gheorghe Cuţui, refugiaţi în Transilvania, au început regruparea cetelor de panduri, fiind urmăririţi de autorităţile habsburgice. În mai 1826 cei doi intră în Oltenia, încercând să răscoale populaţia. Împreună cu pandurii credincioşi lor, au fost încercuiţi la mănăstirea Topolniţa. S-a încheiat un armistiţiu cu autorităţile, în baza căruia cei doi căpitani au primit dreptul de a merge în audienţă la domn. În cele din urmă au fost arestaţi şi spânzuraţi, iar mişcarea lor reprimată.

 

Războiul ruso-otoman din 1828-1829

La începutul războiului ruso-otoman din 1828-1829, forţele ruse au atins rapid linia Dunării în luna mai, intrând şi în Oltenia. Aici, comandant al forţelor domniei era Ioan Solomon. Acesta împreună cu alţi căpitani de panduri au decis la Craiova să constituie un corp de panduri care să lupte cu otomanii.

Apoi s-a deplasat la Bucureşti, unde spătarul Alexandru Ghica l-a însărcinat cu recrutarea a 4000 de voluntari care să acţioneze pe cheltuiala ţării în cooperare cu ruşii, conform orientării politice a Divanului Ţării Româneşti. S-au format şase batalioane de câtre patru companii şi un detaşament de 300 de călăreţi. Comandanţii de batalion au fost slugerul Mihalache Ciupagea, serdarul Nicoale Verbiceanu, şetrarul Ioan Roşianu, Teodor Mehedinţeanu, Enache Cacaveleţeanu, şi căpitanii Stanciu Grecescu şi Mihai Boboc. Pandurii au fost dispersaţi prin satele Olteniei şi s-au implicat în lupte la Băileşti, Cioroiu, Golenţi. Solomon îşi amintea despre încleştarea de la Golenţi din 26 iunie:’’Turcii, îndată ce ne-au văzut, au ieşit pe loc afară la câmp o sumă foarte mare şi ne-am bătut toată ziua şi de trei–patru ori i-am înfrânt, până îi băgam în şanţurile lor.’’

În continuare au avut loc lupte la Izvoarele, Şimian şi, la 14 septembrie, marea bătălie de la Băileşti dintre ruşi şi turci, la care a participat şi detaşamentul de panduri al lui Ciupagea. Acesta şi Ioan Solomon au fost decoraţi după victorie de comandamentul rus, Solomon primind din partea ţarului şi o sabie de aur. Până la sfârşitul anului va mai avea loc o luptă la Şiseşti, unde s-a distins tânărul căpitan de panduri Gheorghe Magheru, viitor revoluţionar paşoptist.

În primăvara lui 1829 luptele au fost reluate prin încleştarea de la Cireşu, despre care în Curierul românesc, cotidian editat de I. H. Rădulescu, se sublinia că românii erau decişi ’’sau a învinge sau a muri cu sabia în mână.’’ Victoriile de la Ciuperceni şi Schela şi cucerirea cetăţii Ada Kaleh au contribuit la încheierea războiului în vara lui 1829.

Victoria ruşilor a favorizat în 1830 instituirea ’’Regulamentului ostaşesc pentru miliţia pământească a Principatului Valahiei’’, în baza căruia s-a organizat armata naţională pe principii moderne.

 

 

 

Bibliografie

Izvoare:

Aricescu C.D., Acte justificative la istoria revoluţiunii române de la 1821, Craiova, 1874 Fotino Ilie, Tudor Vladimirescu şi Alecsandru Ipsilanti în revoluţia din anul 1821, supranumită Zavera, Bucureşti, 1874

Hurmuzaki Eudoxiu, Documente privind istoria românilor, (serie nouă), Vol. II – III, Ed. Acad. RSR, Bucureşti 1967.

Lucrări:

Aricescu C.D., Istoria revoluţiunii române de la 1821, Craiova, 1874

Ion Ghica, Opere, vol I, Editura pentru literatura şi artă, Bucureşti 1956

Polcovnicul Ioan Solomon, Amintiri, Craiova 1933

Xenopol, A.D. Istoria românilor din Dacia Traiană, Vol IX, Iaşi, 1896

Studii:

Vârtosu Emil, Cu privire la panduri, ’’Arhivele Olteniei’’, an XIII/1934

 

 

SURSA:

Colonel Dr. Gheorghe Cristache, Formaţiuni populare militare româneşti 1800-1830, Ed. Militară, Bucureşti, 1982, 104 p.

""