Autor 94701 vizualizări


Manualele de istorie îi prezintă ca pe nişte adevăraţi supereroi care au împărţit binele şi dreptatea, care au furat de la bogaţi şi au dat săracilor, adevărate simboluri ale corectitudinii. Pe de altă parte, sunt mulţi istorici care contrazic aceste adevăruri cosmetizate şi care explică adevărata existenţă a haiducilor.

Istoricul clujean Lukács József spune că, în urmă cu câteva secole bune, haiducii erau, de fapt, oamenii care hăituiau cirezile de vite din Europa de Est spre oraşele Europei Centrale. Când aceştia nu se ocupau cu comerţul cu vite, deveneau mercenari şi-şi serveau propriile interese.

Termenul de haiduc vine din maghiarul „hajdúk“ şi înseamnă „hăitaş“. Lukács József, doctor în istorie, spune că, încă din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, zonele urbane ale Europei Centrale s-au dezvoltat foarte mult şi era nevoie de oameni care să aducă cirezile de vite pe distanţe de sute de kilometri. „Aceşti oameni erau haiducii, hăitaşii de animale. Erau înarmaţi, nu aveau prea multă şcoală, iar când deveneau şomeri puteau fi angajaţi ca mercenari“, explică Lukács József.

Principii Transilvaniei s-au folosit de aceşti haiduci în luptele lor pentru putere. Spre exemplu, principele Ştefan Bocskai a reuşit, şi cu ajutorul haiducilor-mercenari, să-l detroneze pe regele Ungariei de atunci, habsburgul Rudolf al II-lea (a cărui titulatură integral era Împărat al Sfântului Imperiu Roman, Rege al Boemiei şi Ungariei, Principe al Transilvaniei).

Deşi i-au ajutat pe principii Transilvaniei în luptele lor pentru putere, haiducii îşi serveau propriile interese şi, aflaţi mereu în căutare de pradă, au intrat în conflict cu aceşti principi pe care îi serviseră, ieşind astfel în afara legii – înţeles care a rămas până astăzi când vorbim despre cine sunt haiducii, oameni în afara legii.

Comuniştii i-au transformat în eroi

Haiducii nu au reprezentat niciodată un semn bun pentru ordinea din Banat. Aşa se face că autorităţile austriece din secolul XVIII-lea au avut mult de furcă cu cei care jefuiau şi ucideau la drumul mare. Aceşti bandiţi au ajuns să fie consideraţi eroi în ideologia comunistă din România.

„Banatul era împânzit de cete de lotri, consacraţi în perioada comunistă drept nişte haiduci justiţiari, care luat de la bogaţi şi dădeau la săraci. Expresia aceasta era adevărată numai în prima sa parte şi nici acolo pe de-a-ntregul, căci bandele atacau pe oricine le ieşea în cale, fără a şti precis dacă cei atacaţi erau bogaţi sau săraci“, a spus istoricul bănăţean Mircea Rusnac.

Savantul italian Francesco Griselini, care a vizitat Banatul în secolul al XVIII-lea, descria astfel activitatea lor:„Obiectivul primelor lor atacuri îl constituie întotdeauna caii, vitele, oile, stupii, butoaiele cu răchie şi aşa mai departe, până ce devin destul de îndrăzneţi să-l uşureze pe drumeţ de toate lucrurile sale. Chiar şi atunci cel păgubit se poate socoti norocos, dacă tâlharii s-au mulţumit cu banii şi i-au lăsat viaţa“.

„Autorităţile austriece au luptat din greu cu bandele de lotri, luând împotriva celor capturaţi măsuri foarte aspre. Cu toate acestea, arăta Griselini, efectul era practic nul“, a mai spus Rusnac.

„Pedepsele aplicate de obicei lotrilor, atunci când ajung pe mâna justiţiei, sunt sfâşierea cu cleşti înroşiţi în foc, frângerea cu roata şi spânzurătoarea. Exemplele date au însă atât de puţin efect, încât nu trece an în care să nu auzi de atacuri şi jafuri comise de lotri“, a mai scris Franceso Griselini în cartea sa „Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei“.

Suportau moartea cu indiferenţă

Mircea Rusnac a cercetat activitatea haiducilor din Banat şi a descoperit în scriptele vremii cazul unui grup de tâlhari care i-a ucis pe Krauppner, păzitorul minelor de cupru de la Ciclova Montană, şi pe soţia acestuia. Acest grup a fost judecat în 1735, la Timişoara, iar cei vinovaţi au fost pedepsiţi exemplar.

„Grupul era format din Paul Subţire şi Mihuţa Raico din Naidăş, Paul Posul din Slatina-Nera, Adam Ianculiţa, Iancul Draista, Voia Mendron, Iovan Ciclovan şi Iovan Mândra. Prin sentinţa din 19 iulie 1735, dată la Timişoara de locotenent-colonelul Mathias Joseph de Carol, preşedinte, şi de Franz Joseph Myller von Freyburg, magistrat locotenent şi magistrat provincial, confirmată de guvernatorul Banatului Hamilton la Viena la 27 iulie, primii trei acuzaţi erau condamnaţi, ceilalţi fiind găsiţi nevinovaţi. Condamnarea suna astfel:«Paul Subţire şi Mihuţa Raico să fie ciupiţi cu cleşti fierbinţi de două ori înainte de executarea sentinţei definitive, pe urmă membrele lor să fie tăiate prin tot corpul din sus în jos ducându-i astfel din viaţă la moarte, apoi corpurile lor să fie trase pe roată;asemenea Paul Posul să fie executat cu sabia, având în vedere că a suferit un an în arest şi a făcut întâia mărturisire, corpul lui să fie tras pe roată, iar capul agăţat, această execuţie să fie făcută la 16 august pe la sfârşitul anotimpului al doilea la locul crimei, aceasta lor ca pedeapsă binemeritată, pentru alţii însă ca exemplu şi scârbire, şi aceasta pe calea dreptăţii»“, a mai povestit Mircea Rusnac.

Din nefericire, rata infracţionalităţii din regiune nu a scăzut. După cum constata Griselini, românii condamnaţi într-un asemenea mod „suportă moartea cu indiferenţă, fără a se văita sau a arăta câtuşi de puţină frică“.

„Justiţia începea să îşi facă datoria fără milă în cazul infractorilor, pentru că legea trebuie să domnească în orice stat civilizat. Nu întâmplător secolul al XVIII-lea este considerat drept «secolul luminilor»“, a concluzionat Rusnac.

Lupta împotriva haiducilor  

Haiducii au creat probleme mari şi în timpul ocupaţiei Otomane în Banat. „În 1599, marele vizir Ibrahim Paşa a creat corpuri mixte, formate din otomani şi creştini, dar şi miliţii creştine, care apoi au luptat împotriva haiducilor ce prădau tot ce întâlneau în cale şi conturbau viaţa socială a vilayetului de Timişoara. Prin 1650, călătorind de la Timişoara la Lugoj, undeva prin pădurea Silagiului de astăzi, va pieri Ignad, un catolic tălmaci şi doctor al beilerbeiului timişorean“, a spus publicistul Duşan Baiski.

Haiducii sunt pomeniţi şi cu prilejul călătoriei spre Oradea, prin Banat, a unor negustori italieni, în martie 1653. Aceştia au fost atacaţi şi prădaţi în zona Ineului. Oficialii otomani îi vor cere banului Bârcianu să-i despăgubească. Pare-se că aceiaşi tâlhari i-au dat de furcă, în 1654 şi 1655, şi lui Ali, aga spahiilor din Lipova.

Tot Giselini pomeneşte:„În 1738, un prinţ şi un mare duce austriac se rătăcesc la o partidă de vânătoare într-o mlaştină. Acolo dau de o ceată de oameni înarmaţi. Erau români care, pe socoteala turcilor şi îmbrăcaţi ca aceştia, comiteau tâlhării şi omoruri. Numai că imperialii vor fi ajutaţi de căpetenia acestora şi scoşi la liman. Drept urmare îl vor recompensa şi-l vor numi căpitan de plăieşi, călăreţi folosiţi la urmărirea lotrilor“.

În 1772, la Timişoara poposeşte Johann Kaspar Steube, de loc din Saxonia, un tânăr însetat de cunoaştere. El îşi va petrece în Banat nouă ani din viaţă.

Referitor la siguranţa persoanei, el va scrie, pe vremea când trăia la Gătaia:„Trebuia să ne aşteptăm în fiecare clipă să fim jefuiţi, maltrataţi sau chiar ucişi de lotri. De aceea, orice zgomot produs în timpul nopţii ne băga frica în oase. Îmi amintesc că, după ce lotrii năvăliseră într-un sat aflat la numai un sfert de oră depărtare şi pustiiseră aici cumplit, mi-am schimbat în fiecare noapte locul de somn, dormind fie pe pământ, fie în grajd, fie în grădină, sub un pom sau altul“.

Preoţi implicaţi în fenomenul haiduciei

Documente ale bisericii ordodoxe din Banat arată că de multe ori haiducii de la sfârşitul secolului XVIII-lea şi din secolul al XIX-lea au fost susţinuţi de preoţi.

Aflăm din aceste documente despre felul cum acţionau haiducii, „prin păduri şi la locuri ascunsă mergând întru adunare suptă vrun ocârmuitor cu gând de tâlhărie stau şi intru sine cu legătueli după oarecare aşezământuri aceasta ca o rânduială deschilină vieţi aleg... Ei stricau pe locuitori, dar şi pe vieţuitori păstori...Acţionau cel mai mult primăvara. ..în 1800 atacaseră, între Mehadia şi Caransebeş, casa împărătească şi luaseră toţi banii... Existau situaţii când preoţii erau implicaţi direct în fenomenul haiduciei, ca participanţi la acţionilor lotriilor. Aşa, bunăoară, este semnalat cazul preotului Ioan Manta, parohul din Girugiova, care participase la jefuirea case împărăteşti din 1800. Alţi preoţi erau implicaţi ca gazde şi tăinuitori ai haiducilor...Rămânea permanentă porunca episcopală dată tuturor preoţilor de a folosi orice prilej şi în predicile şi catahezele lor să combată haiducia, hoţia şi orice altă asemenea abateri de la lege...“, arată preotul Stănculescu Bârda, în „O arhivă bisericească bănăţeană – izvor inedit privind Istoria dreptului (1780–1886)“.

Puşcăria, pe strada care poartă numele unui haiduc

Şi pentru că istoria comunistă îi cinstea pe haiducii români care se ridicau împotriva „stăpânirii“, în Timişoara anului 2013 există două străzi care poartă nume lor. Strada pe care se află penitenciarul din Timişoara poartă numele lui Popa Şapcă, omul cu care se încheie epoca haiducilor şi pandurilor celebri din Oltenia.

Majoritatea timişorenilor nu ştiu cine a fost şi ce a a făcut Popa Şapcă, pentru simplul motiv că acesta nu a călcat niciodată pe aceste meleaguri şi nici nu a avut de-a face cu istoria zonei. Cu toate acestea, preotul, haiducul şi revoluţionarul Radu Şapcă, născut în 1795, în judeţul Olt, are o stradă importantă în zona centrală a Timişoarei, pe care se află şi puşcăria.

„E scandalos că în Timişoara avem străzi ale unor persoane care nu au făcut nimic pentru acest oraş, dar care are atâtea personalităţi de marcă şi care nu sunt băgate în seamă. Este nefiresc. Cazul Popa Şapcă este şi hazliu. Trebuie să ai umor să-l accepţi tocmai pe strada unde este penitenciarul. Noi însă trebuie să ne recâştigăm trecutul şi să se renunţe la aceste denumiri care nu au legătură cu istoria noastră. În marile oraşe din Europa sunt nume de străzi nemodificate de 300 de ani. Asta ţine de identitate. Aici s-a dorit ştergea simbolurilor locale“, a declarat Daniel Vighi, preşedintele Asociaţiei Ariergarda.

Popa Şapcă este considerat a fi unul din organizatorii Marii adunări populare de la Islaz, din 1848 şi conducătorul cetelor de haiduci. Ridică la luptă ţăranii şi devine unul dintre conducătorii armatei revoluţionarilor din Ţara Românească, înăbuşită de trupele otomane care au intrat în principat.

Conform Wikipedia, lui Popa Şapcă i se dat vestea de mucălit şi mare gurmand, se spune că mânca câte un curcan la masă.

Un alt haiduc cu nume de stradă în Timişoara este Iorgu Iorgovan, stradă care se află în cartierul Dâmboviţa. Tot Wikipedia spune că Iorgu Iorgovan a fost un haiduc legendar, care a trăit probabil înainte de secolul al XVIII-lea, cel mai probabil în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Aproape toate peşterile importante din zona Munţilor Mehedinţi şi culoarul montan al Cernei, în special în jurul localităţilor Orşova, Baia de Aramă, Băile Herculane şi Tismana, apar în folclorul local ca locuri de refugiu ale acestuia.

Alte păreri ale istoricilor

„Haiducul face parte din peisajul, din folclorul, din poezia românească. Şi, bineînţeles, îl regăsim şi în istorie. Haiducul îmbracă forma unui justiţiar, a unui om care luptă pentru drepturile celor săraci, pentru nevoile lor, care fură de la cel bogat pentru a-i da celui sărac. De condamnat este doar modalitatea prin care el face dreptate. Haiducii fac parte din miturile noastre şi cred că trebuie să le rezervăm şi să le pătrăm locul pe care şi l-au dobândit. E bine să nu le ştergem această memorie“, a declarat Mariana Gheorghe, istoric ploieştean.

Terente şi legenda haiducului bălţilor

Terente, supranumit „Regele bălţilor“, este un dobrogean din satul tulcean Carcaliu, din Lunca Dunării. În anii `20 a terorizat autorităţile, fiind declarat duşmanul public numărul unu. Fiu de cârciumar, Ştefan Vasile pe numele său real s-a născut la Carcaliu în 1895 (la 14 mai-după unii-în zodia Taurului), într-o familie cu 6 copii. Bine făcut, brunetul cu ochi verzi făcea notă discordantă printre localnicii cu păr bălai, barbă stufoasă şi ochi precum apa Dunării. Carcaliu (fost Kameni) este o aşezare a ruşilor lipoveni situată lângă Măcin, pe malul fluviului care îi desparte de Brăila.

S-a însurat de tânăr cu o fată din sat, Ustinia, cu care are 4 copii. Fericirea lor durează puţin însă. După ce bărbatul se întoarce din război, toată familia îi moare năpraznic. La distanţă de câteva zile, doi copii îi cad de pe şlepul condus de el şi se îneacă în Dunăre, nevasta este răpusă de ciumă, la fel şi ultimii doi copii rămaşi.

La 24 ani, dobrogeanul se răzvrăteşte pe Dumnezeu. Începe să bea, trăieşte în derivă, vrea să-şi refacă viaţa, dar îşi prinde viitoarea soţie, pe Avdotia, împreună cu un fost iubit. O înjunghie pe fată şi fuge, dar este prins şi încarcerat. După câteva zile reuşeşte să evadeze. Aşa se naşte legenda lui Terente, banditul căutat de autorităţi.

„Terente şi Didina / Se plimbă cu maşina“

Cunoscător al Dunării, Terente se ascunde în Balta Brăilei, unde îşi adună câţiva tovarăşi nelegiuiţi şi încep să iasă la jaf. Întâi tâlhăresc oameni ai legii, apoi trec la pescari, vase şi ajung să dea lovituri chiar în Carcaliu.

Cinci ani trăieşte aşa, bucurându-se de simpatia localnicilor cărora obişnuia să le mai dea din prada lui. Femeile visează la băiatul rău căruia i se dusese vestea pentru calităţile fizice şi îi trimit scrisori de amor. Una dintre cuceririle sale, Didina, soţie de poliţist, este imortalizată ca fiind perechea lui Terente, printr-un cântecel devenit refren popular:„Terente şi Didina/Se plimbă cu maşina“.

Terente devine haiducul preferat al românilor, până în primăvara lui 1924, când începe să bage spaima şi în oamenii de rând. Iese la drumul mare, ucide oameni, atacă familii şi răpeşte fete pe care le ţine ostatice pe insula lui. După câteva zile le eliberează.

Una dintre victime, Silvia Cernescu, scrie o carte „În ghearele lui Terente“, care este tradusă în cinci limbi. Descrierea suferinţelor îngrozeşte opinia publică şi faptul că Terente omorâse deja doi jandarmi îi pecetluieşte soarta. Este condamnat în lipsă, de judecătorii din Tulcea, la muncă silnică pe viaţă.

Banditul dispare din ţară ascunzându-se în Bulgaria. După 3 ani, în primăvara lui 1927, revine la Carcaliu. În noaptea de Înviere, Terente seamănă groază printre vecinii lui. Jefuieşte casele celor mai înstăriţi din sat şi intră în casa preotului Filip, care slujea la biserică. O găseşte pe preoteasă singură în casă şi o violează. Apoi merge la verişoara lui şi o siluieşte şi pe ea.

La 4 iunie 1927, autorităţile reuşesc să-l captureze pe Terente în păpurişul de la Piatra Fetei, lângă Măcin. Este împuşcat în picior şi în falca dreaptă. Este adus în sat, aşa rănit, pentru a fi văzut de toată lumea. Preotul batjocorit îl scuipă.

Terente moare în câteva ore, iar autopsia este efectuată de o femeie, medicul Maria Zaharescu de la Măcin. Ea îi secţionează capul şi organul sexual tatuat cu un mesaj prin care Terente îşi lăuda performanţele. Părţile anatomice sunt trimise la Bucureşti, la Institutul Mina Minovici, iar trupul lui Terente este înmormântat pe câmp, în afara satului, la Răspântia Lupului. Nici după moarte, cel mai faimos bandit al României nu şi-a găsit liniştea. Localnicii povestesc că leşul lui Terente a fost dezgropat şi devorat de câinii flămânzi.

La realizarea articolului au participat Ştefan Both, Florina Pop, Daniela Mihai şi Sînziana Ionescu.

sursa: http://adevarul.ro/cultura/istorie/