Cine au fost Blarembergii?

Autor 11809 vizualizări


„Pentru mine, domnilor, garanţia în orice sistem e în sinceritate, în omul de cuvânt”- Nicolae Blaremberg

„«Domnilor, eu nu vorbesc pentru plăcerea de a vorbi, eu vorbesc pentru că am ceva de spus (...), căci nu amorul meu propriu, ci convincţiunile mele sunt în joc. Şi când e vorba de a îndeplini datoria mea cetăţenească, în nişte momente supreme ca acestea, sunt mai preocupat de a fi în pace cu conştiinţa mea decât de a-mi atrage laude sau aplauze. Ştiu că sunt lung, mai mult, ştiu că în ceea ce voi avea de spus vor fi multe lucruri ce nu vor fi pe placul tuturora, dar chiar cu riscul ca acest discurs să fie pentru mine cântecul lebedei, voi persista a spune tot ce am pe inimă, a exprima întreaga mea cugetare. (...) Am dis!» (aplauze entuziaste, îndelung repeţite pe toate băncile şi în toate tribunele)”.

Proprietarul acestui discurs în care patetismul se întrece pe sine nu este un personaj desprins din opera lui Caragiale – Caţavencu, Farfuridi  ori Rică Venturiano, renumit pentru entuziasmul lui discursiv ce aducea mai mult cu ritualurile prenupţiale decât cu oratoria clasică. Nicolae Blaremberg (1837-1896) e numele său, desemnat în epocă, pentru aparenţa sa de intransigent, drept „Catonele conservator”, politician din a doua linie a perioadei de început a democraţiei româneşti, astăzi puţin cunoscut, dar care ne poate dezvălui firea vremurilor. A fost campionul absolut de durată a discursului politic, reuşind să vorbească la tribuna Camerei timp de 21 de ore şi jumătate! Fire incomodă şi extrem de vanitos, „Catonele” s-a contrat cu toţi liderii politici ai timpului, inclusiv cu Regele. Ajuns marginal, a încercat să se impună prin şarjele sale oratorice ce se vor a fi mesajul unui Prometeu înlănţuit.

Familia sa, pretindea chiar Nicolae Blaremberg, s-ar fi tras din zona Lierre, Ţările de Jos pe atunci, la sud-est de Anvers, şi se pare că adoptase protestantismul imediat după Reformă. Represaliile ordonate de ducele de Alba în 1572 ar fi dus la exterminarea tuturor strămoşilor politicianului, cu excepţia a doi fraţi, lăstarii din care s-ar fi dezvoltat familia modernă. 

O altă variantă, cea a strămoşului bastard cu sânge regal, porneşte de la ideea că blazonul Blarembergilor, trei frunze de trifoi cu o bară, face aluzie la filiaţia naturală şi la Casa Regală a Franţei;acestea, propune profesorul Mihai Sorin Rădulescu, ar putea foarte bine a fi transfigurarea crinilor de pe stema Capeţienilor.

Henric al IV-lea al Franţei şi stema Capeţienilor,  crinii,  pe veşmântul calului său (pictură aflată în colecţia Musée Condé din Chantilly); dintr-un bastard al lui Henric s-ar fi născut Blarembergii

Henric al IV-lea al Franţei şi stema Capeţienilor, crinii, pe veşmântul calului său (pictură aflată în colecţia Musée Condé din Chantilly);dintr-un bastard al lui Henric s-ar fi născut Blarembergii

Astfel, localitatea franceză Moret sur Loing, aflată la sud de Paris, unde Henric al IV-lea deţinea o reşedinţă, are ca stemă un scut tăiat, în cartierul inferior aflându-se crini. 

Posibilul scenariu, de care familia deputatului Nicolae Blaremberg nu era mândră, e perpetuat şi acum de legendele locale, numele de Moret adoptat de Blarembergi reprezintând încă un argument ce pledează pentru plauzibilitatea acestei întâmplări întemeietoare. Mai mult, profesorul Rădulescu a descoperit o scrisoare adresată de Dumitru Ghika, fost ministru de Externe în guvernul Iorga-Argetoianu, verişoarei sale primare Maria Filipescu, născută Blaremberg, în care recunoaşte că în urma cercetării corespondenţei lui Jean de Blaremberg a aflat că acesta a schimbat crinii din stema familiei cu treflele, zice-se jenat de aluzia la filiaţia naturală, deşi, paradoxal, a păstrat mai departe bara buclucaşă. Tot acesta a adăugat şi deviza „Onoare întotdeauna”. În sprijinul acestei ipoteze vine şi argumentul confesional, colonelului Vladimir Blaremberg, întemeietorul ramurii muntene a familiei, era romano-catolic.

În timp, familia Blaremberg îşi adăugase membri de vază:pictori, ingineri şi ofiţeri. Unul din aceştia din urmă, Jean Moret de Blaremberg, ce slujea la Curtea regală a Olandei, unde se refugiase în timpul Terorii iacobine din Franţa revoluţionară, emigrează în Rusia în urma căsătoriei cu mademoiselle de Courtenerre, domnişoară de onoare la Curtea Ţarului şi făcând parte din anturajul ţarinei. Intră mai apoi în armata acestuia pe post de maior. Mijlocitor al ascensiunii sale fusese baronul Adolf de Rosenkampf, prezident al comisiei legiuitoare imperiale şi căsătorit cu sora lui Blaremberg, Marie. După căsătorie, Jean Moret prinde gustul pentru arheologie şi efectuează săpături în locurile vechilor cetăţi greceşti de la Marea Neagră, Olbia şi Ponticapeum. 

Jean Moret de Blaremberg

Jean Moret de Blaremberg

Blarembergii de pe meleaguri autohtone

Vladimir Blaremberg (1811-1846), tatăl deputatului Nicolae, aflat în centrul povestirii noastre, era ofiţer de geniu în armata rusă, împreună cu care adăstează în Bucureşti în 1828, ca urmare a Războiului Ruso-Turc, ce s-a încheiat un an mai târziu cu Pacea de la Adrianopole. 

Dotat cu un fin simţ al orientării în societate, tânărul ofiţer intră rapid în graţiile surorii de pe tată a domnitorului regulamentar Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842), Pulcheria (1800-1879), cu care se şi căsătoreşte. Aceasta, cu 11 ani mai mare decât el, mai fusese măritată cu un alt general rus, Nicolae Mavros, nimeni altul decât bunicul cărturarului Alexandru Odobescu, cu care nu a avut copii. Bârfele despre sora Domnitorului bântuiau prin saloanele lumii bune ale Bucureştilor, acestea abundând în relatări privind presupuse aventuri galante ale principesei. În niciun caz, însă, nu i se punea la îndoială inteligenţa, fiind probabil ca talentele de curtezană să desemneze, de fapt, o femeie emancipată, care dorea să scape din plasa de prejudecăţi tributare moravurilor patriarhale.

Constantin Moret de Blaremberg şi soţia Maria,  născută Băleanu

Constantin Moret de Blaremberg şi soţia Maria, născută Băleanu

Imediat după căsătorie, ascensiunea socială a cumnatului domnitorului a fost foarte rapidă, acesta ocupând funcţii importante:mai întâi a fost numit colonel în armata română, mai apoi Şef al serviciului tehnic, adică al corpului de ingineri ai statului;după ceva timp îl aflăm ca vornic al temniţelor – în această calitate ne-a lăsat o descriere foarte amănunţită a revoluţionarului Nicolae Bălcescu –, iar în ultimii ani de viaţă a fost logofăt al credinţei, echivalentul ministrului Justiţiei. În 1842 concepe un preţios Anuar al Principatelor, un almanah în care găsim şi o hartă a Bucureştilor. 

Vladimir Blaremberg a fost, fără îndoială, un slujbaş vrednic, „ca mărturie vie a activităţii acestui bărbat eminent, avem şoseaua Kisseleff, începutul Cişmigiului, al Teatrului, toate proiectate în urmă după planurile sale, al şoselelor din acea epocă, spre Porţile de Fier Orşova, dar mai ales planurile oraşelor Brăila, Giurgiu şi Turnu, care toate sunt opera lui”, va sublinia un biograf mai târziu. A mai avut o soră, Eliza, care a rămas necăsătorită până la sfârşitul vieţii, ce şi-a urmat fratele în Muntenia. Eliza a condus aici Pensionatul Domnesc de fete, care a devenit mai târziu Şcoala centrală din Capitală. 

Din căsătoria lui Vladimir Blaremberg cu Pulcheria Ghica au rezultat patru copii:Alexandrina, Constantin, Nicolae şi Alexandru. 

Vladimir (1866-1882),  unul dintre copiii lui Constantin Moret de Blaremberg

Vladimir (1866-1882), unul dintre copiii lui Constantin Moret de Blaremberg

Constantin Moret de Blaremberg (1838-1886) a fost militar de profesie ca şi tatăl său, reuşind să ajungă tot la gradul de colonel. A luptat în Războiul Crimeii de partea Rusiei, mai târziu ajungând aghiotant al lui Vodă Cuza, iar mai târziu şi al lui Carol I, în timpul Războiului de Independenţă. Aceasta, însă, nu l-a împiedicat să fie unul dintre conspiratorii ce au determinat detronarea lui Cuza, în februarie 1866. A mai ocupat funcţia de Prefect al poliţiei. Către sfârşitul vieţii a fost atras mai mult de creşterea cailor de curse, fiind unul dintre cei mai vestiţi proprietari de rase pur sânge din perioada antebelică. Această activitate o va populariza în prima revistă de sport din Bucureşti, pe care a editat-o pe speze proprii. S-a căsătorit cu Maria Băleanu (1840-1924), cu care a avut trei copii – două fete şi un băiat;acesta din urmă s-a stins prematur. Mai cunoscută a fost fiica sa Maria, care s-a căsătorit cu fruntaşul conservator Nicolae Filipescu. La Bucureşti, colonelul locuia în casa ce există şi astăzi, unde mai târziu a funcţionat Casa de cultură „Friederich Schiller”, aflată la întretăierea străzilor Batişte, Jean Louis Calderon şi Nicolae Filipescu.

Fratele cel mai mic, Alexandru Moret de Blaremberg (1840-1896), a urmat de asemenea cariera militară, ajungând căpitan de cavalerie, iar sora, Alexandrina, s-a căsătorit cu Ion Grigore Ghica, fiul ultimului domnitor regulamentar al Moldovei, Grigore Ghica. Generalul Radu R. Rosetti i-a reţinut portretul pentru posteritate în memoriile sale:„Mărunţică, slabă, arătând atât de slabă încât se părea că era de ajuns să sufli ca să o dai jos. [...] Inteligentă, cultă, buna musicantă, puţin cam afectată, văzuse multe şi ştia foarte multe multe despre trecutul nostru şi despre personalităţi dirigente ale Europei. Era cât se poate de interesant să o auzi vorbind. Înrudită aproape cu toată boierimea din Bucureşti, vedeai la dânsa multă lume”. Aceasta a fost mama lui Vladimir Ghica, cel care, după trecerea la religia romano-catolică, a devenit o ilustră personalitate a Bisericii apostolice, dedicându-şi întreaga viaţă împărtăşirii credinţei, chiar şi în temniţele comuniste, unde a şi sfârşit ca un martir în 1953. 

Viaţa şi cariera politică a lui Nicolae Moret de Blaremberg

Cel mai cunoscut membru al acestei familii s-a născut în ajunul Crăciunului lui 1837, fiind botezat de însuşi Mitropolitul Munteniei, Neofit. Urmează cursurile Institutului Schwitz din Bucureşti apoi frecventează o şcoală pregătitoare de pe lângă Institutul de cadeţi din St. Petersburg. unde unchiul său după tată, Hipolit de Blaremberg, ocupa postul de prefect de poliţie. Cursurile secundare şi le încheie, însă, la liceul din Odessa, unde rămâne trei ani. Studiile superioare le începe ceva mai târziu, obţinând o diplomă în Drept la Aix en Provence, în 1865. A ocupat funcţia de procuror la Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, mai apoi dedicându-se politicii şi, în subsidiar, practicând avocatura. Cariera politică şi-a desfăşurat-o îndeosebi în tabăra conservatoare, în ultimii ani de viaţă cochetând şi cu unele facţiuni efemere ale celo două mari partide ale epocii. A fost căsătorit cu Paulina, considerată a fi una dintre frumuseţile Bucureştilor, cu care a avut o fiică, Maria.

Colegiile II şi IV Brăia au fost fiefurile sale electorale timp de aproape 30 de ani, cât a durat activitatea sa politică. Toţi aceşti ani i-a petrecut în opoziţie, faţă de liberali ori chiar faţă de propriul partid, care nu i-a oferit vreo funcţie publică, iar când i-a fost oferită, de către formaţiunile unde a activat spre sfârşitul carierei politice, opoziţia fermă a venit de la Palatul Regal, unde nu era deloc bine văzut;în tinereţe scrisese articole antimonarhice, în plus, regele îl bănuia, datorită originii, probabil, ca având simpatii prea mari faţă de Rusia – „agenţii franco-ruşi ca Blaremberg”, va sublinia acesta într-o scrisoare. Nu ştim dacă domnitorul avea dreptate, deputatul conservator fiind, la 1877, unul dintre marii adversari ai intrării României în război alături de Rusia, după semnarea Convenţiei de la 4 aprilie 1876 dându-şi demisia din Parlament. 

La tinereţe se numărase printre complotiştii care au organizat lovitura de stat împotriva lui Cuza, făcând parte şi din organizaţia paravan a conspiraţiei, societatea literară „Progresul”, simţindu-se deranjat de tendinţele autoritariste ale domnitorului după lovitura de stat de la 2 mai 1864 întreprinsă de acesta. Atunci şi-a dat demisia de la Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, iar locuinţa mamei sale de pe strada Academiei, lângă Ministerul de Interne, devine, conform spuselor sale, cartierul general al opozanţilor.

După detronarea lui Cuza, împreună cu fratele său Constantin şi sora sa Alexandrina semnează un memorandum prin care este susţinută candidatura la tronul Principatelor a prinţului Filip de Flandra. Imediat devine membru al Constituantei de la 1866, dar, în scurt timp, intră în opoziţie faţă de principele Carol, ca susţinător al „idealului republican, care cred şi eu că este cel din urmă cuvânt al omenirii”. Acum publică articole propagandistice şi antidinastice în publicaţia „Ţara”, scoasă împreună cu P.P. Carp, în „Le Peuple Roumain” sau în „Desbaterile”, principele nerămânându-i dator, nominalizarea sa ca ministru în cabinetul aşa numit „Cloşca cu pui”, al lui Manolache Epureanu, din 1870, fiindu-i refuzată. 

Primul traseist remarcabil din Parlamentul României

Adunarea Deputaţilor,  astăzi Palatul Patriarhiei

Adunarea Deputaţilor, astăzi Palatul Patriarhiei

„Catonele conservator” a fost ministru doar 24 de zile, în luna noiembrie a anului 1891, în cabinetul Lascăr Catargiu, după ce condusese Eforia spitalelor civile. A candidat şi la funcţia de primar al Capitalei chiar împotriva celui ce va intra în legendă pentru prestaţia sa de edil, Pache Protopopescu, în 1888, dar tot împotrivirea lui Carol I a fost decisivă, pe acea vreme primarul fiind ales doar de consilieri. A fost atât de avid după o funcţie, încât, la căderea guvernului său, din 1891, cuprins de furie oarbă, s-ar fi agăţat de banca sa ministerială, arătând că nu va mai pleca de acolo.

Frustrarea l-a făcut pe Blaremberg, aşa cum am mai arătat, să migreze pe la tot felul de partiduleţe de conjunctură, devenind primul traseist remarcabil din Parlamentul României. Rugat într-o sesiune de-a Camerei să desemneze formaţiunea „contra căreia n-aţi fost?”, a dat un răspuns care în timp a devenit clişeu:„Vă voi răspunde cu ce, nu cu cine sunt. Sunt mai înainte de toate omul principiilor, omul liberalismului onest şi sincer (...). Nu voi ezita însă niciodată de a mă despărţi de oameni când va fi vorba de a rămânea, cu preţul acesta, credincios ideilor. Pe acestea nu le voi sacrifica niciodată, nici amiciţiei, nici chiar faptelor de sânge. Dacă urăsc ceva sunt coteriile”. 

„...de o cinste nu tocmai demnă de a fi luată drept pildă”

Atunci când a ocupat o funcţie publică, Nicolae Blaremberg a dovedit aceleaşi metehne pe care le incrimina la alţii în discursurile sale fluviu. În timpul cât a fost Efor al spitalelor civile, spune doctorul Constantin Severeanu, personalitate a medicinii noastre din secolul al XIX-lea, Blaremberg „s-a hotărât să dea o lovitură mare de tot”, impunând instituţiei un împrumut de 5 milioane lei, sumă enormă la acea vreme. Ceilalţi decidenţi instituţionali, printre care şi medicul memorialist, au refuzat să semneze, astfel că afacerea a picat. Demonul perseverenţei a plusat, iar Blaremberg, spune Severeanu, a reuşit să dea „lovitura” visată, într-un mod care nu era uzual în epocă, în genere, mândria constituindu-se în pavăză a moralităţii unei clase politice ce era, totuşi, rodul unei lumi împlinite:„De la Paris a cumpărat 500 de paturi de un tuciu ordinar, cari fuseseră refuzate de ministerul de război francez şi cari până să ajungă la Bucureşti s-au frânt mai toate. Cumpărătoarea a fost pe 85 lei bucata, pe câtă vreme noi, aici, făceam paturi şi somiere de fier cu 32 lei bucata. A cumpărat de şase ori instrumentele dintr-un catalog de fabrică, aşa încât a dat la spitale până şi instrumente veterinare. Culmea ridicolului, a cumpărat nişte turle de fier cari serviseră pe un pavilion japonez la Expoziţia de la 1867 din Paris, pe preţul de 70.000 franci, pentru a se pune pe biserica din Sinaia, pe care ne hotărâsem s-o prefacem. Acele turle au fost multă vreme într-un şopron de la Sinaia şi m-ar mira dacă nu vor mai fi şi acum ceva rămăşiţe din ele. [...] La plecarea la Paris, Blaremberg şi-a ordonat suma de 15.000 lei aur, plus, de oridecâte ori va cere, contabilitatea să-i ordoneze sumele necesare”. 

Chiar dacă evocatorul de mai sus, aparţinând de tabăra liberală, se poate să fi pus mai multă patimă în mărturisire, despre Nicolae Blaremberg au mai spus şi alţii că era „de o cinste nu tocmai demnă de a fi luată drept pildă”. 

La finalul vieţii, pensie viageră de la Parlament

Nicolae Blaremberg a fost şi un mare risipitor, una dintre marile sale pasiuni fiind femeile. Patima sa de cuceritor l-a expus şi unui scandal public ce a făcut vogă în epocă, totul pornind de la o abordare în afara etichetei a unei doamne vestită pentru frumuseţea sa, comisă la Şosea. Ghinionul a aranjat lucrurile în aşa fel pentru politician, încât la faţa locului să se afle şi fratele acelei doamne, George Sânmarin, despre care, contemporanii spuneau că „era înzestrat cu o forţă colosală, care lupta şi la circ unde se prezenta mascat”. A urmat o corecţie fizică şi un proces celebru în epocă, ce a avut loc în sala „Orfeu”, aflată în locul fostului local „Guichard” de lângă Teatrul cel Mare. 

Conacul de la Căciulaţi-Paşcani,  devenit cuibul Blarembergilor,  a fost ctitorit de Alexandru Dimitrie Ghica în primul an de domnie (1834)

Conacul de la Căciulaţi-Paşcani, devenit cuibul Blarembergilor, a fost ctitorit de Alexandru Dimitrie Ghica în primul an de domnie (1834)

În zilele bune se spune că era în graţiile doamnei Olimpia Lahovary, care îi acoperea şi parte din cheltuielile sale extravagante. Astfel, a reuşit să toace o avere însemnată, incluzând aici un conac situat la Străjeni în judeţul Muscel, un hotel aflat în zona Ateneului sau cota sa din Palatul de la Paşcani (Ilfov).

Dar Blaremberg era considerat şi un avocat de succes, aflându-se multă vreme în conducerea Baroului Bucureşti. Se pare că şi-a pierdut şi casa de pe strada Episcopiei, aflată pe locul unde s-a ridicat mai târziu hotelul şi restaurantul Athénée Palace, prin 1888 ţinând cu chirie casa doctorului Lucaci de pe Ştirbey Vodă. N-ar fi exclus ca politicianul să fi ascuns şi o latură de gambler, sfârşitul vieţii găsindu-l atât de sărac încât Parlamentul de atunci, în mod excepţional, i-a aprobat o pensie viageră de 1.500 de lei pe lună.

Cumpără pictura „Vârful cu dor”

O altă latură a politicianului conservator a fost cea de Mecena al artelor şi literelor. De altfel, sensibilitatea faţă de frumos era o veche tradiţie în familia sa, lucrările unor strămoşi de-ai săi, pictori miniaturişti de secol XVIII, se află expuse la Muzeul Luvru. 

A legat o strânsă prietenie cu poetul Alexandru Macedonski, găzduit regeşte la palatul de la Străjeni, care i-a dedicat volumul de versuri Bronzes şi poemul „La izvoarele din Sturzeni”. La fel şi cu pictorii Nicolae Grigorescu sau G.D. Mirea, a cărei pânză, celebra „Vârful cu dor”, a cumpărat-o cu nu mai puţin de 12.000 de lei. De altfel, la moartea sa singurele sale bunuri de valoare au fost obiectele de artă. Celebra pânză a fost achiziţionată mai apoi de viitorul fruntaş liberal Vasile Morţun, dar lipsa de fler a acestuia a trimis-o, în timpul Primului Război Mondial, odată cu tezaurul ţării, pe drumul fără de întoarcere al Moscovei.

Voga tipului de discurs romantic ai cărui exponenţi de frunte au fost Nicolae Blaremberg şi politicianul liberal şi xenofob Nicolae Ionescu s-a scurs odată cu consolidarea şi profesionalizarea clasei politice româneşti.

Dueluri avându-i ca protagonişti pe fraţii Blaremberg. Fraţii Blaremberg au avut firi aprige şi nu au pregetat să-şi apere onoarea cu arma în mână atunci când s-au considerat lezaţi, fiind protagoniştii mai multor dueluri vestite în epocă. 

Pe vremea când era procuror la Curtea Criminală, în 1863, Nicolae Blaremberg are un conflict cu Cezar Bolliac, pe care îl loveşte în plină şedinţă de judecată, după ce fusese jignit şi apostrofat de acesta. Urmează inevitabil un duel, protagonişti fiind fraţii Constantin şi Nicolae Blaremberg, pe de o parte, C. Bolliac şi fratele său după mamă, Grigore Peretz, pe de altă parte. Locul de desfăşurare ales a fost grădina botanică a lui Davila, în zori de zi, iar din cerdacul Palatului Cotroceni, se spune, ar fi asistat chiar Cuza Vodă;Constantin Blaremberg era aghiotantul său în acea vreme şi tocmai se logodise cu Maria Băleanu în ajun. Urmările au fost crunte pentru cei doi fraţi, Constantin primind o lovitură de sabie în cap, iar Nicolae un glonte în pomete, foarte aproape de ochi, recuperându-se de-abia în două luni.

În primăvara lui 1882, un nou duel îl are ca protagonist pe Nicolae Blaremberg, adversar fiindu-i Ştefan Bellio. Evenimentele se desfăşoară la Băneasa, filmul lor fiind relatat de „L’Independance Roumaine”:„Duelul a a vut loc cu pistolul. [...] Abia semnalul fusese dat şi d. Bellio îşi descarcă arma. D. N. Bl., după ce a lăsat să tragă pe adversarul său, aruncă pistolul jos, nevoind să facă uz de arma sa”.

Blarembergii,  în grădina conacului de la Căciulaţi-Paşcani,  din judeţul Ilfov

Blarembergii, în grădina conacului de la Căciulaţi-Paşcani, din judeţul Ilfov

Şi celălalt frate, Alexandru Blaremberg, a trecut printr-un duel, cu Emil Costinescu, după ce acesta din urmă semnase în „Românul” două articole în care Partidul Conservator fusese criticat sever. Disputa, având ca armă sabia, a avut loc într-un salon de pe Calea Victoriei şi s-a întrerupt în momentul în care Costinescu a suferit o tăietură la un deget al mâinii stângi, doctorul Severeanu, cel care a supervizat lupta din punct de vedere medical, temându-se de înverşunarea de care dădeau dovadă cei doi protagonişti şi oprind înfruntarea. 

Castelul de la Paşcani (Ilfov) devine fieful Blarembergilor. A fost ctitorit de domnitorul regulamentar Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842) chiar în primul său an de domnie, ca reşedinţă de vară, şi se află la 30 de kilometri de Bucureşti pe malul unui mare iaz, în mijlocul unui parc. După moartea sa, în 1862, castelul trece în proprietatea surorii sale Pulcheria, căsătorită cu colonelul Vladimir Blaremberg, iar după decesul acesteia, în 1879, revine celor patru copii ai săi. La moartea colonelului Constantin Blaremberg, în 1886, soţia acestuia răscumpără părţile celorlalţi moştenitori, ajungând să deţină o moşie de 1.500 de hectare de teren arabil. La Paşcani se afla şi un renumit grajd de cai de rasă, de care, după moartea lui Constantin Blaremberg, s-a îngrijit, fără acelaşi succes, fratele său mai mic, Alexandru. 

Aici a avut loc o întrunire a capilor Partidului Conservator în 1893, care au dorit să prevină o sciziune, diferenţele de păreri dintre „junimiştii” lui P.P. Carp şi gruparea din jurul bătrânului Lascăr Catargiu, liderul formaţiunii, fiind tot mai acute. Reconcilierea s-a produs la o masă cu un farmec patriarhal inegalabil, pe care dramaturgul Alexandru Davila, martor al evenimentelor, a povestit-o în cartea sa de memorii Torsul zilelor. Partea forte a întâmplării a fost aceea că, sub imboldul discreţiei, probabil, protagoniştii nu au luat cu ei bucătari şi servitori, masa fiind preparată şi servită chiar de aceştia:„Pornirăm din Bucureşti pe la 10 jumate dimineaţa, de la «Epoca», instalată în parterul caselor lui Nicolae Blaremberg, str. Episcopiei [..] cu «breakul» prinţesei Trubetzkoi (înhămat în patru înaintaşi). [...] Pe la 11 jumătate [...] sosirăm la destinaţie, aducând cu noi elementele dejunului – aperitive, ouă, mălai pentru mămăliguţă, muşchiu fript, plăcintă, prăjituri, vin, sifoane, şampanie etc. – deoarece (în acea perioadă – n.a.) palatul nu era nici locuit, nici aprovizionat. Căpitanul Blaremberg pretindea că e meşter în fabricarea mămăliguţii, iar conul Alecu (Alecu A. Balş – n.a.) în a jumărilor. Noi, ceilalţi, puseserăm masa, conul Petrake (P.P. Carp – n.a.) se tolănea într-un fotoliu, iar Nicu Filipescu deschidea la camere, la pivniţe şi la dulapuri, alergând de la unul la altul şi dându-ne ce ne trebuia:ba rufărie de masă, ba farfurii, ba pahare şi tacâmuri, ba lemne pentru bucătărie etc.;dânsul punea sticlele la ghiaţă etc.. Pe la nămiaz toate fură gata [...] Aperitivele luate, cei doi bucătari aduseră în mare pompă producţia lor culinară, pe care o găsirăm, evident, minunată”.

În timpul Primului Război Mondial, în anii de ocupaţie germană, castelul şi proprietatea au fost vizitate de feldmareşalul Mackensen, mare iubitor al acestor conace boiereşti ori al mănăstirilor ortodoxe, pe care le-a inventariat şi admirat în duminicile sale libere. După o astfel de promenadă, feldmareşalul a spus că „românii se pricep de minune să planteze parcuri, să înalţe construcţii grozave şi să pornească înălţarea unor castele, dar că rareori ştiu să păstreze ceva şi că se mai întâmplă ca lucrările să rămână nefinalizate”. Acest „sindrom Manole” e contactat şi de reşedinţa Blarembergilor după ianuarie 1948, când republica populară a confiscat această proprietate, deţinută din 1924 de Irina Mavrocordat, fiica lui Constantin şi a Mariei Blaremberg, multe obiecte de valoare din inventarul castelului dispărând fără urmă. O vreme, 1949-1951, a fost sediu al Securităţii locale – parcul din jur a servit, se pare, ca loc de veci pentru victimele torturilor. 

Pe locul casei lui Nicolae de Moret Blaremberg,  de pe strada Episcopiei,  s-a ridicat ulterior Hotelul Athénée Palace

Pe locul casei lui Nicolae de Moret Blaremberg, de pe strada Episcopiei, s-a ridicat ulterior Hotelul Athénée Palace

Castelul de la Căciulaţi-Paşcani (Ilfov) a fost ultima pagină a secolului de măreţie trăit pe meleagurile noastre de familia Blaremberg. Ridicaţi prin alianţa matrimonială cu familia princiară a Ghiculeştilor, descendenţii acelui bastard al lui Henric al IV-lea au reuşit să lase o amprentă vizibilă în istoria noastră modernă, ultimul lor urmaş important, monseniorul Vladimir Ghica, fiind beatificat în 2013 de către Biserica romană-catolică;el va fi celebrat de atunci în fiecare an pe 16 mai, ziua uciderii sale în închisoarea Jilava. Întoarcerea sa într-o Românie pe cale de bolşevizare, în încercarea de a menţine vie flacăra credinţei, şi martiriul suferit în 1954 respectau acel blazon prezent şi pe capela familiei de la Bellu:„L’honneur toujours”.

""