Chinurile prin care a trecut „Cina cea de Taină”

Procesul de restaurare a „Cinei cea de Taină” a început în urmă cu mai bine de 300 de ani, șase restauratori punându-și amprenta și schimbând fizionomia, caracteristicile şi expresiile apostolilor. Aproape de fiecare dată, restaurarea s-a dovedit a fi un eșec scump şi răsunător. Pictura murală a lui Leonardo da Vinci a fost realizată între anii 1495 şi 1498 la cererea lui Ludovico Sforza, duce de Milano. Fresca (460 x 880 cm) executată în tempera şi ulei, aplicate pe un strat dublu de ipsos, se găseşte în fosta sală de mese a bisericii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano.

Deoarece reconstrucţia bisericii a fost executată în grabă, lucrătorii tocmiţi de duce au umplut pereţii cu moloz (material care păstrează peretele umed mai tot timpul). Fresca fiind realizată pe zidul unuia dintre pereţii expuşi intemperiilor vremii, vopselurile folosite la pictarea ei au început să se deterioreze, iar lucrarea a devenit neclară şi incoloră la scurt timp după ce Da Vinci şi-a desăvârşit opera.

Pentru că nu deţinea cunoştinţe temeinice legate de pictarea frescelor („Cina cea de Taină” a fost prima şi cea mai importantă lucrare de acest gen a sa), Leonardo a făcut o serie de greşeli, amestecând pigmentul în tencuiala umedă, fără să aplice straturi succesive de tencuială, aşa cum se obişnuia. Substanţele extrem de toxice folosite la pregătirea peretelui au dus în timp la estomparea culorilor.

Lucrarea lui Da Vinci, „tratată” cu balegă de cal

Îmbibată tot timpul cu umezeală, pictura a fost expusă aburului din bucătăria mănăstirii şi fumului de la lumânări. Registrele vremii consemnau în 1582 că „Cina cea de Taină” era într-o stare de ruină totală. În jurul anului 1652, o ușă a fost tăiată în perete, distrugând zona în care au fost pictate picioarele lui Iisus. În 1796, forțele franceze, sub conducerea lui Napoleon, au preluat controlul asupra oraşului și au folosit mănăstirea pe post de grajduri. Soldaţii își petreceau timpul liber aruncând cu pietre, cărămizi și balegă de cal pe fresca pictată de Leonardo da Vinci. „Cina cea de Taină” a fost la un pas să dispară pe 16 august 1943, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când o bombă a distrus acoperișul clădirii și alte spații din apropiere. Lucrarea a fost protejată atunci cu saci de nisip, saltele și perne.

Şirul tentativelor nereuşite de restaurare

Prima tentativă de restaurare (nereuşită, ca mai toate care i-au urmat) a fost în 1726. Călugării mănăstirii l-au angajat pe pictorul Michelangelo Bellotti să refacă pictura. El a decis să completeze zonele crăpate și decojite cu un strat nou de vopsea tempera, urmat de un strat protector de ulei, acoperind astfel cea mai mare parte din vopseaua originală. Preoții din Santa Maria delle Grazie l-au angajat câțiva ani mai târziu pe Giuseppe Mazza într-o nouă încercare de restaurare şi conservare a operei lui Da Vinci.

Acesta a încercat să înlăture adăugirile predecesorului său folosind un instrument de răzuire abraziv, total nepotrivit pentru situaţia dată. Au urmat umplerea anumitor zone cu un amestec de vopsea cu ulei, revopsirea lucrării şi spălarea peretelui cu o soluție de hidroxid de sodiu, care a accelerat deteriorarea picturii.

Încercări timide de a reda emoția frescei

Realizând greşeala lui Mazza, Stefano Barezzi (cel de-al treilea restaurator chemat să redea frescei vivacitatea de altădată) a decis în 1821 să desprindă tencuiala de pe perete pentru a putea fi recondiţionată, însă ideea a fost respinsă a priori de către custodele picturii.

Revenit în perioada 1853-1855, acelaşi Barezzi a curățat întreaga suprafață a operei și a îndepărtat tencuiala de deasupra piesei, dezvăluind lunete pictate ce înfățișează stemele lui Ludovico Sforza, cel care comandase lucrarea lui Da Vinci. Luigi Cavenaghi (1908) şi Oreste Silvestri (1924) au fost primii conservatori din secolul XX care au folosit analiza componentelor chimice ale picturii pentru a determina nevoile de restaurare. În trei sesiuni succesive de lucrări, o nouă tencuială a fost adăugată pe marginile frescei.

Inscripțiile aurii de pe halatul lui Iuda ies la iveală

Între 1951 și 1952 și, din nou, în 1954, Mauro Pelliccioli s-a concentrat pe finalizarea lucrărilor începute în secolul al XVIII-lea și pe restabilirea acestora în forma lor timpurie. Astfel, Pelliccioli a scos la suprafaţă multe dintre detaliile originale pictate de Leonardo, cum ar fi designul broderiei Assisi pe fața de masă și inscripțiile aurii de pe halatul lui Iuda. În 1976, superintendentul pentru patrimoniul artistic și istoric din Milano a ordonat o examinare completă a frescei.

Aceasta a inclus teste de sonar, probe de material ale peretelui, folosirea camerelor cu infraroșu și a radiografiei. În urma analizelor probelor, italianca Pinin Brambilla Barcilon a fost desemnată să supravegheze restaurarea completă.

Italianca Pinin Brambilla Barcilon a supravegheat restaurarea completă, care s-a terminat în mai 1999

Au fost luate măsuri pentru îndepărtarea cu atenție a numeroase straturi de șelac, vopsea și uleiuri adunate de-a lungul încercărilor de restaurare din trecut. Zonele care erau prea deteriorate sau de nerecunoscut au fost umplute cu tonuri ușoare de acuarelă.

Renovarea a durat apoi 21 de ani (până în mai 1999). „A fost o experienţă unică, un mare privilegiu pentru mine ca restaurator să descopăr geniul lui Leonardo. Fiecare zi, timp de peste 20 de ani, a fost o luptă”, declara Pinin Brambilla Barcilon după încheierea procesului de restaurare, atunci când au fost luate şi măsuri speciale de conservare.

Spaţiul care adăposteşte capodopera a fost transformat într-o încăpere etanșă, cu o climă controlată, pentru a contracara deteriorările ulterioare. Vizitatorilor li se cere acum să treacă prin mai multe camere de filtrare a poluării și umidității înainte de a admira pictura, iar timpul de şedere este limitat la 15-20 de minute.

FOTO: Getty Images