Autor 8025 vizualizări


Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și izbucnirea Războiului Rece nu a adus schimbarea ordinii internaționale doar în zona europeană. În Asia de Sud-Est, sfârșitul războiului sino-japonez (1937-1945), în 1945, odată cu înfrângerea Japoniei, a schimbat radical situația și avea să conducă, în doar câțiva ani, la două evenimente esențiale pentru viitoarea evoluție a Războiului Rece:crearea Republicii Populare Chineze, în octombrie 1949, și izbucnirea războiului din Coreea, la care participă și tânăra republică chineză condusă de Mao Zedong. Aceste două evenimente confirmă extinderea Războiului Rece către Asia de Est și determină, de asemenea, evoluția relațiilor dintre SUA și URSS în această regiune.

Toate schimbările ce urmează creării RPC, mai ales decizia sa de a se alia cu URSS (și de a se implica în Războiul din Coreea) își au rădăcina în specificul intern al politicii chineze, dar și al strategiei Partidului Comunist Chinez. Cu toate acestea, evoluția Chinei în acei ani a fost profund marcată de competiția sovieto-americană:din 1945, interacțiunea dintre patru mari actori – SUA, URSS, Kuomintang-ul și PCC – influențează, dar și depinde în aceeași măsură de politica internă chineză și de sistemul internațional. Aceeași dinamică a fost cea care a împins China spre o implicare și mare în Războiul Rece.

Către finalul războiului sino-japonez, situația politică din China era de-a dreptul haotică. Relațiile dintre PCC și Kuomintang erau influențate de relațiile sino-americane și sino-sovietice, dar și de conflictul dintre SUA și URSS cu privire la politica față de China. În acea perioadă, politica internă chineză a fost determinată de două acorduri internaționale importante. Primul a fost acordul secret de la Yalta, din februarie 1945;cel de-al doilea a fost tratatul de prietenie sino-sovietic semnat de URSS cu Kuomintang în august 1945.

China, prinsă între Kuomintang și PCC, între SUA și URSS

În 1941, după izbucnirea războiului din Pacific, americanii au fost siguri că, dacă republica chineză va adopta poziția de putere est-asiatică pro-americană, acest fapt va facilita nu doar înfrângerea Japoniei, ci și constituirea unui scut împotriva URSS, în vederea limitării curentului revoluționar din regiune. Însă americanii au confundat succesul politicii sale față de China cu menținerea la putere a lui Chiang Kai-Shek, în contextul în care acesta se confrunta cu grave probleme pe plan intern. Pe de altă parte, americanii nu erau interesați de izbucnirea unui mare război civil între naționaliști și comuniști, considerând că, pentru moment, prioritatea militară a Chinei trebuie să fie războiul împotriva Japoniei. Astfel, administrația Roosevelt – de teama înrăutățirii situației politice și militare din China – a căutat să apere poziția lui Chiang Kai-Shek, pentru a evita războiul civil, dar a sfârșit prin a interveni direct în conflictele Kuomintang-PCC, fapt ce va avea repercusiuni mai târziu, după încheierea războiului împotriva japonezilor.

De partea cealaltă a taberei, Stalin aprecia că cel mai important lucru pentru politica sovietică din Asia de Sud-Est, în viitoarea perioadă postbelică, era echilibrarea relațiilor sino-sovietice și sovieto-americane, astfel încât interesele sovietice în regiune să nu fie afectate. Stalin era de părere că anglo-americanii nu le vor permite comuniștilor chinezi să câștige controlul absolut în China, astfel că a ezistat să sprijine ambițiile radicale ale comuniștilor lui Mao. În plus, liderul sovietic nu era convins de „puritatea” ideologiei comuniștilor chinezi, iar la acel moment, naționaliștii lui Kuomintang se aflau într-o poziție politică mai bună și mai sigură decât PCC. Astfel, în primă fază cel puțin, pentru Stalin relațiile cu PCC erau mai puțin importante dectât cele cu SUA și regimul lui Chiang Kai-Shek.

Până în vara anului 1945, SUA și URSS au încercat să-și coordoneze politicile față de China plecând de la ideea unei păci sub regimul naționalist, acceptat de ambele tabere. Astfel, era nevoie ca SUA și URSS să sprijine poziția lui Chiang Kai-Shek în China postelică și, implicit, legitimitatea guvernului naționalist, dar mai ales să evite un război civil între Kuomintang și PCC.

Însă chiar dacă SUA și URSS se bucurau de suficientă influență în China, naționaliștii și comuniștii dețineau rolurile-cheie în evoluția politică a statului. După ce Japonia își anunță capitularea, la jumătatea lunii august 1945, guvernul naționalist s-a confruntat imediat cu probleme în restabilirea controlului asupra teritoriilor din Nord și Est, inclusiv cele ocupate de comuniști, și în recuperarea Manciuriei, ocupată de sovietici după ce Stalin delcarase război Japoniei, pe 9 august. Marea problemă a lui Chiang Kai-Shek era rapiditatea cu care trebuia să îndeplinească aceste operațiuni, căci Kuomintangul nu avea la dispoziție forța necesară pentru a se ocupa de toate teritoriile în același timp. Avea, astfel, câteva puncte slabe, de care comuniștii puteau profita imediat.

Liderul naționalist a primit însă sprijinul americanilor. Dar aliații săi nu doreau ca el să folosească forța împotriva comuniștilor, iar sovieticii nu ar fi acceptat niciodată exterminarea acestora de către forțele Kuomintang. De aceea, Chiang Kai-Shek trebuia să arate că este dispus să negocieze un acord. Prin urmare, chiar în ziua semnării tratatului sino-sovietic, în august 1945, Chiang Kai-Shek îi telegrafiază lui Mao, invitându-l să organizeze împreună un summit Kuomintang-PCC.

Mao amână revoluția pentru că nu era sigur de sprijinul sovietic

Foto:Mao Zedong and Chiang Kai-Shek cu ambasadorul SUA, Patrick J. Hurley, 1945

După ce misiunea diplomatică americană sosește în China la sfârșitul anului 1945 (condusă de George C. Marshall, cel care, doi ani mai târziu, va da numele planului economic), Chiang Kai-Shek acceptă medierea americană și o nouă încercare de a rezolva conflictul cu PCC. Liderul naționalist era conștient – mai ales după recentele confruntări din NE Chinei – că nu are forța militară necesară de a-i elimina pe comuniști. Nici PCC-ul nu era interesat, momentan, de o schimbare radicală:încă de la izbucnirea războiului împotriva Japoniei, în 1937, politica PCC față de Kuomintang s-a bazat pe dorința de a evita un război civil, favorizând ideea alienării politice a naționaliștilor. Mai mult, atâta timp cât alianța dintre SUA, Marea Britanie și URSS era încă în vigoare, liderii comuniști credeau că nu vor putea duce până la capăt revoluția radicală pe care o doreau. Astfel, la Congresul al VII-lea al PCC, în primăvara lui 1945, Mao a arătat, în discursul său, că partidul are în vedere o posibilă coabitare cu naționaliștii, sub forma unui guvern de coaliție condus de Chiang Kai-Shek, atâta timp cât comuniștilor le este permis să participe (exact aceeași viziune asupra colaborării PCC-Kuomintang o aveau și americanii). Politica PCC a fost influențată și de faptul că liderii comuniști credeau mai degrabă într-o posibilă intervenție americană în China (dacă PCC ar fi ocupat orașe importante precum Nanjing sau Shanghai), decât într-un ajutor semnificativ din partea sovieticilor. În aceste condiții, Comitetul Central al PCC a acceptat redeschiderea negocierilor cu Kuomintangul.

Însă chiar și după începerea negocierilor de Chongqing și semnarea unui acord, pe 10 octombrie, au avut loc în continuare confruntări militare importante în Nordul și Nord-Estul Chinei. Asta în timp ce PCC susținea că luptele sunt temporare și că, în următoarele luni, se va face tranziția de la războiul civil la pace. Negocierile se reiau, într-adevăr, în decembrie, iar comuniștii acceptă propunerile făcute de Marshall, în rolul său de mediator. Căci, pentru moment, comuniștii știau că și americanii, și sovieticii acceptă legitimitatea guvernului naționalist, iar ei, ca partea mai slabă a ecuației, trebuie să caute un compromis. Negocierile continuă, așadar, până în iunie 1946, atâta timp cât încă se credea că relația SUA-URSS va continua. Însă din momentul în care devine clar că cele două superputeri se îndreaptă spre un nou conflict, în China izbucnește războiul civil, în condițiile în care ambele tabere – Kuomintangul și PCC – au încercat să profite de pe urma contradicțiilor și tensiunilor dintre SUA și URSS.

Războiul civil, declanșat de izbucnirea Războiului Rece

Așadar, războiul civil izbucnește după 10 luni de negocieri. La acel moment, SUA avea până la 110.000 de soldați trimiși în China, staționați în mare parte în nordul țării, iar prezența militară americană nu a făcut altceva decât să întețească tensiunile. Liderilor comuniști le era clar că forțele americane ar risca implicarea în conflictul civil chinez pentru a-l sprijini pe Chiang Kai-Shek, și asta pentru a-și păstra poziția și influența în zona Pacificului. Pe de altă parte, implicarea activă în acest conflict ar fi cerut, din partea americanilor, preluarea unor îndatoriri prea mari și prea dificile, pe care administrația Truman n-a fost dispusă să și le asumă. Americanii continuă, astfel, tenativele de a media conflictul, în paralel cu ținerea sub control a relației conflictuale cu sovieticii.

Momentul izbucnirii războiului civil marchează sfârșitul unei perioade distincte în politica internațională cu privire la China. Pe de o parte, atât SUA cât și URSS au acționat în relațiile cu China în funcție de propria politică externă, urmărind fiecare anumite obiective, dar după izbucnirea conflictului, ambele state și-au retras soldații din China. Pe de altă parte, a început cooperarea dintre PCC și URSS, iar comuniștii chinezi și-au schimbat atitudinea față de americani, percepuți de acum înainte drept inamicul numărul 1.  

În următorii trei ani, naționaliștii vor pierde din ce în ce mai mult teren, atât din punct de vedere militar, câ din punct de vedere al sprijinului popular. Corupția generalizată din interiorul Kuomintangului, pe de o parte, și reforma agrară radicală promisă de comuniști, pe de altă parte, a făcut ca PCC să atragă din ce în ce mai mulți aderenți, reușind astfel să mobilizeze o forță extraordinară, de rândul milioanelor de soldați, împotriva naționaliștilor, care ajung în cele din urmă să piardă China continentală retrăgându-se în Taiwan.

După proclamarea Republicii Populare Chineze, în octombrie 1949, Mao continuă alianța cu sovieticii, definitivată printr-un nou tratat de prietenie, semnat în februarie în 1950. Câteva luni mai târziu, liderul chinez se va confrunta cu prima mare dificultate în domeniul politicii externe:izbucnirea războiului din Coreea și decizia de a interveni sau nu.

Înainte de izbucnirea războiului în peninsula Coreea, din iunie 1950, prioritățile liderilor chinezi erau organizarea politicii interne și pregătirea invaziei în Tibet și Taiwan. Însă în apropiere de granițele noului stat comunist, tensiunile dintre cele două blocuri creșteau pe zi ce trece. Peninsula Coreea și Indochina erau cele zone cu potențial conflictual, însă comuniștii chinezi dădeau o mai mare importanță Indochinei, sperând că, în Coreea, nu va fi nevoie să intervină.

Încă din mai 1949, Mao le-a spus clar liderilor nord-coreeni că nu ar fi de acord cu un atac asupra Coreei de Sud. Motiv pentru care, în următoarele luni, Mao nu va mai fi consultat de Kim Il Sung, care discută numai cu Stalin. Abia în luna mai 1930, Mao află de colaborarea dintre Coreea de Nord și URSS cu privire la un potențial atac asupra Coreei de Sud și nu se opune, conștient fiind că, față de URSS, se află pe o poziție inferioară. Însă liderii chinezi nu vor acorda prea mare atenție conflictului din Coreea, considerându-l a fi responsabilitatea sovieticilor.

China decide să intervină în război nu doar din solidaritate față de comuniștii nord-coreeni, ci și după reevaluarea situației politice generale din Asia de Est după succesul intervenției militare americane. Căci americanii nu interveniseră doar în peninsula Coreeană, ci și-au întârit și prezența militară în Strâmtoarea Taiwan și în Asia de SE, făcându-i pe chinezi să creadă că plănuiesc o expansiune strategică împotriva Chinei.

Practic, chinezii vor interveni din două motive. Mai întâi, implicarea americană în Coreea a presupus și o blocadă a Strâmtorii Taiwan, care îi afectează direct pe comuniștii chinezi (care luptaseră – și doreau să lupte în continuare – pentru reunificarea statului). În al doilea rând, trecerea paralelei 38 de către soldații americani a fost motivul de facto pentru care China a intervenit. După debarcarea de la Inchon, din 15 septembrie, liderii chinezi au transmis către Washington avertismente cu privire la traversarea paralelei 38, ignorate de americani, care nu iau în serios amenințarea.

Ostilitatea generală față de SUA a jucat un rol important în decizia Chinei de a intra în Războiul din Coreea, dar decizia propriu-zisă a fost influențată și de alți factori, între care și relațiile cu sovieticii. Stalin a cerut în mod expres asistența chineză în Coreea, pe care Mao – dată fiind poziția de subordonat a Chinei în alianța sino-sovietică – nu putea să o refuze.

China comunistă intră astfel în primul său mare război, împotriva Statelor Unite, cu două consecințe importante, definitorii pentru viitorul politicii chineze în următorii 20 de ani:întârirea alianței cu URSS, pe de o parte, și adâncirea antagonismului față de SUA. 

""