Autor 15209 vizualizări


În Chile, toamna adie a moarte. De mai bine de 40 de ani, 11 septembrie are, pe țărmul sud-american al Pacificului, cu totul altă semnificație decât cea dobândită după atacurile teroriste din SUA. Lovitura militară de stat din 1973, încheiată cu moartea președintelui Salvador Allende, a marcat sângeros destinul chilian, inaugurând o dictatură feroce. Mai mult:în octombrie se împlineşte şi un sfert de secol de când un referendum l-a obligat pe generalul Pinochet să renunțe la putere. Tranziția spre democrație a fost, însă, marcată de influența sa și, mai ales, de rănile provocate de regimul său represiv:mii de morți, zeci de mii de dispăruți și torturați, sute de mii de exilați – apoi, o tăcere favorizând impunitatea.

Chilienii se întreabă încă de ce țara lor, considerată multă vreme cea mai democratică din America Latină, a trebuit să plătească pentru alegerea democratică a primului președinte marxist din lume prețul atât de dureros al transformării într-un laborator sinistru, ce a îmbinat teroarea politică și neoliberalismul sălbatic.

În dimineața zilei de 11 septembrie 1973, președintele Salvador Allende a fost informat că unități ale armatei au început neutralizarea căilor de comunicație și ocuparea punctelor esențiale:posturi de radio, universități, fabrici, stații de aprovizionare cu apă și electricitate. Urmează cinci mesaje radiodifuzate ale șefului statului, asediat în Palatul Moneda, prin care respinge cererile de a preda puterea. I se oferă un avion pentru a pleca în exil cu familia. În fața refuzului categoric, tancurile deschid focul asupra sediului prezidențial. Garda prezidențială opune o rezistență înverșunată. Au loc confruntări și în alte puncte nevralgice ale Capitalei. În miezul zilei, puciștii recurg la bombardamentele aviației asupra președinției.

La ora 14, ultimii partizani ai lui Allende sunt nevoiți să arboreze steagul alb și se pregătesc să părăsească palatul în flăcări. Șeful statului le spune că-i va însoți. Rămâne în urmă și se împușcă în cap cu pistolul-mitralieră dăruit de Fidel Castro, doi ani mai devreme. Varianta sinuciderii e confirmată și de autopsia din 2011. Unii susțin, în continuare, ipoteza crimei. În același an 1973, secretarul de stat american Henry Kissinger a primit Premiul Nobel pentru Pace.

Cu trei ani înaintea loviturii de stat, președintele american Richard Nixon afirma, într-o reuniune a Consiliului Național de Securitate:„Nu trebuie să lăsăm America Latină să o ia pe acest drum fără să suporte consecințele”. Allende preluase puterea abia de trei zile. Mai precis decât Nixon, Henry Kissinger afirma, în aceeași perioadă:„Nu văd de ce ar trebui să lăsăm o țară să devină marxistă numai pentru că populația sa e iresponsabilă”.

 

„Revoluția în legalitate”

În cei trei ani pe care i-a petrecut la putere, Allende a aplicat măsuri pentru îmbunătățirea nivelului de trai al populației:de la crearea de locuri de muncă, înghețarea prețurilor și majorarea salariilor, până la distribuirea gratuită, zilnic, a unei jumătăți de litru de lapte fiecărui copil. Chile a cunoscut o experiență unică până atunci:trecerea spre socialism, în mod democratic, din interiorul regimului capitalist. „Socialismul trece prin democrație, pluralism și libertate”, declara Salvador Allende. „Revoluția în legalitate” și „calea chiliană spre socialism” sunt concepte care au entuziasmat stânga occidentală. François Mitterand, proaspăt ales lider al socialiștilor francezi, a făcut prima sa vizită în această calitate chiar în Chile.

Abolirea monopolurilor a afectat, deopotrivă, companiile americane, victime în special ale naționalizării minelor de cupru, și pe latifundiarii chilieni, exilați după reforma agrară, care au susținut din plin campania de propagandă și dezinformare dirijată de CIA.

În fața Adunării Generale a ONU, în 1972, Allende atrăgea atenția asupra amenințării multinaționalelor:„Suntem în fața unei confruntări frontale între corporațiile multinaționale și state. Practic, deciziile fundamentale ale statelor, în plan politic, economic și militar, sunt influențate de organizații globale care nu depind de nici un stat și nu dau socoteală nici unui parlament”.

În plan internațional, Chile s-a alăturat Mișcării nealiniaților, respingând politica blocurilor specifică Războiului Rece și pledând pentru crearea unui mecanism care să permită țărilor Lumii a Treia să participe la procesul decizional. De asemenea, Allende a respins panamericanismul coordonat de la Washington și a promovat ideea unui sistem andin de integrare, bazat pe liber schimb, piață comună și un sistem financiar regional. Era prea devreme, însă, pentru aceste idei. În anii 2000, seria de președinți socialiști ajunși democratic la putere a făcut posibilă concretizarea visului lui Allende. Anii ’70 erau încă prielnici dictaturilor militare:în Brazilia, Argentina, Bolivia și Uruguay. Va urma și Chile, care, sub președinția lui Allende, devenise refugiul miilor de exilați politici de pe continent.

 

Un socialist moderat

Departe de a fi fost considerat un „roșu” în toată puterea cuvântului, Allende și-a câștigat respectul prin echilibru și capacitatea de conciliere. A adus laolaltă tendințele unei stângi divizate. Acest socialist moderat era nepotul fondatorului primei școli laice din Chile. Bunicul și tatăl său au fost radicali de stânga și masoni. Familia, de origine bască, emigrase în Chile în secolul al XVII-lea. Crescut în mediul burgheziei umaniste, Allende a urmat medicina și s-a implicat în mișcarea studențească.

A fost unul dintre fondatorii Partidului Socialist chilian, în 1933, al cărui secretar general adjunct a fost ales în 1938, la 30 de ani. La 29 de ani era deputat, la 31 devine ministru al Sănătății. Mai târziu va fi ales președinte al Senatului. Începând din 1952 a candidat la fiecare scrutin prezidențial. A câștigat la a patra încercare, în 1970, susținut de Unitatea Populară, o coaliție de șase partide de stânga, sprijinită de sindicate. La alegerile uninominale într-un singur tur, Allende a obținut 36, 3%, iar candidatul dreptei, 34, 9%, situație în care, conform Constituției, Senatul a ales președintele. Allende a obținut suportul parlamentarilor democrat-creștini, după ce i-a asigurat că va respecta pluralismul politic și libertățile civile. S-a ținut de promisiune:a respectat cu strictețe cadrul legal. Acest fapt i-a atras antipatia celor mai radicali dintre susținătorii săi, care-i criticau spiritul conciliant, prudența și legalismul.

Extrema stângă a început presiunile asupra guvernului pentru a accelera drumul spre socialism. Cu propria tabără divizată, în fața puternicei opoziții parlamentare a dreptei, sub atacurile și manipulările presei finanțate de CIA și de marii proprietari afectați de reforme, Allende a avut de înfruntat serioase dificultăți economice. După relansarea creșterii în primul an, inflația și penuria au agravat tensiunile sociale. Prăbușirea pe piața mondială a prețului cuprului – principala bogăție naturală și cel mai important produs la export – și strategia Statelor Unite de boicot au deteriorat situația. Greva camionagiilor din octombrie 1972 a blocat această țară cu o lungime de 4.300 de kilometri, dar o lățime medie de numai 180 de kilometri. Oprirea traficului pe șoseaua panamericană, care traversează de la nord la sud teritoriul, a paralizat Chile vreme de câteva săptămâni. Greva transportatorilor a fost încurajată financiar, în secret, din afară.

 

Teroare politică și neoliberalism economic

În această situație, Allende a format un nou guvern, în care a cooptat și miniștri din rândurile Armatei. O armată care, în ciuda tradiției latino-americane, se menținuse până atunci în afara jocului politic.

În iunie ’73 s-a revoltat un regiment de blindate. A fost un avertisment. Apoi, ministrul Apărării a fost agresat și a trebuit să recurgă la armă, după care era pe punctul de a fi linșat de extremiști de dreapta. Neveste de ofițeri demonstrau în fața casei acestui general Carlos Prats, acuzându-l că-i împinge pe militari spre un compromis cu marxismul. Presa controlată de CIA vuia că extrema stângă pregătește o lovitură de stat, ce va fi urmată de decapitarea Armatei. În aceste condiții, loialistul general Prats a demisionat, propunându-l ca înlocuitor pe Augusto Pinochet, care reușise să-i câștige încrederea. În scurt timp, însă, Pinochet s-a lăsat atras în complotul susținut de o dreaptă care cerea ordine într-o țară tot mai destabilizată de proteste, mai mult sau mai puțin manipulate.

Exilat la Buenos Aires, generalul Prats a fost ucis din ordinul lui Pinochet, în septembrie 1974. În cei 15 ani de dictatură brutală, brațul lung al DINA, poliția politică, a făcut ravagii. Ministrul de externe al lui Allende, Orlando Letelier, a fost asasinat la Washington, în 1976. Continentul sud-american căzuse deja pradă terorii unei campanii de crime coordonate de serviciile secrete ale celor șase dictaturi militare din regiune, în cadrul Operațiunii „Condor”, menită să elimine „subversiunea internă”.

În Chile, au căzut victime represaliilor lui Pinochet peste 3.200 de oameni, alți 35.000 au fost torturați, iar peste 200.000 au luat calea exilului. Au fost sacrificate și simbolurile spirituale:la cinci zile după lovitura militară de stat din septembrie 1973, cel mai popular cântăreț chilian, Victor Jara, a fost împușcat pe Stadionul Național. La 23 septembrie a fost omorât poetul Pablo Neruda, laureat al Premiului Nobel.

Teroarea politică a juntei militare s-a manifestat nu doar împotriva partidelor de stânga, care au fost interzise, ci și a instituțiilor democratice. Parlamentul a fost dizolvat, s-a instituit cenzura, rectorii universităților au fost înlocuiți cu generali. Starea de urgență proclamată în întreaga țară instituia justiția militară. Poliția secretă a fost împuternicită să recurgă la execuții sumare.

 

„Miracolul chilian”

Dacă teroarea de stat a vizat distrugerea liberalismului democratic, în plan economic regimul Pinochet a transformat Chile în laboratorul neoliberalismului, promovat de un grup de discipoli ai tezelor lui Milton Friedman. Într-o încercare de definire a acestui experiment, s-a vorbit de „național-mondialism”. Întreprinderile naționalizate au fost restituite, s-a aplicat un program de privatizare totală, iar hegemonia pieței și a capitalului a anulat progresele sociale din epoca Allende, aruncând, în 1982, 20% din populație în șomaj. Friedman a vorbit de „miracolul chilian”. Când minunea a luat sfârșit, în 1990, 40% din populație suferea de sărăcie.

Pinochet a fost silit să se retragă din fruntea statului în urma votului negativ dat de 55% din votanții la referendumul din 5 octombrie 1988 – plebiscit care ar fi trebuit să-i prelungească prezența la putere. Sub presiunea externă, a fost nevoit să-și recunoască înfrângerea. A rămas, însă, comandant al Armatei până în 1998 – perioada aceasta de tranziție din Chile fiind descrisă ulterior ca o „democrație restrânsă”. Apoi, Pinochet a fost senator până în 2002, când a renunțat din motive de sănătate. A murit la 91 de ani, în 2006, fără să fi dat socoteală pentru crimele pe care le-a ordonat. Doar o procedură judiciară spaniolă l-a șicanat în 1998-2000, când a fost reținut la Londra, înainte de a fi repatriat din motive medicale.

Tranziția democratică a fost controlată de militari, la fel și încercările de a dezvălui adevărul și a face dreptate în privința crimelor dictaturii. Junta și-a amnistiat propriile abuzuri, aparatul administrativ și judiciar al lui Pinochet și-a perpetuat controlul birocratic, iar societatea a rămas divizată cu privire la moștenirea perioadei dictatoriale. Abia acum, la patru decenii de la lovitura de stat, asociația magistraților chilieni a prezentat scuze pentru „acțiunile și omisiunile” din timpul dictaturii. Dar o conspirație a tăcerii favorizează în continuare impunitatea. Condamnările de până acum sunt simbolice și trădează lipsa unei voințe ferme de a judeca crimele regimului Pinochet.