Autor 2804 vizualizări


Ambele tabere (unioniștii și autonomiștii) considerau că o participare activă la Primul Război Mondial v-a determina Londra la o sensibilitate mai pronunțată în chestiunea irlandeză. Deoarece Partidul Autonomist Irlandez era singura voce politică legală din insulă din partea catolicilor iar poziţia acestuia era de a rămâne fidel Imperiului Britanic, relatează athenian-legacy.com

Astfel, irlandezii vor susţine Coroana în timpul conflagraţiei mondiale. Pasivitatea lui John Redmond faţă de chestiunea autonomiei în 1814, era legitimată de majoritatea contemporanilor irlandezi care susţineau Aliaţii. Privită după câteva decenii, decizia de a accepta stoparea negocierilor, pare una greşită pentru Autonomişti deoarece aceştia au avut timp să se organizeze mai bine iar catolicii nu aveau nici o garanţie că după război vor primi o largă Autonomie.

Din mişcarea autonomiştă irlandeză, elemente radicale au militat pentru ducerea unei politici irlandeze de neintervenţie pe frontul de vest. Din structura nou creată, Irish National Volunteers formată din peste 150.000 de soldaţi sub indrumarea lui Redmond, au lipsit elementele radicale, aproximativ 15.000 de irladezi (marea majoritate foşti membrii ai Frăţiei Republicane) ce au continuat să susţină neintervenţionismul din vechea mişcare Irish Volunteers Force. Conducerea vechii mişcări a rămas la MacNeill.

Alături de IVF, socialiştii irlandezi prin conducătorul lor James Connolly se declarau împotriva intrării în război. Sindicatele şi forţele paramilitare de stânga aveau ca deviză „We serve neither King, nor Kaiser, but Ireland” (nu servim Regele nici Kaserul, ci Irlanda).

Propaganda britanică anunţa că intarea în război s-a făcut şi pentru a apăra libertatea naţiunilor mici precum Belgia sau Serbia. O astfel de abordare politică sporea încrederea irlandezilor că după război vor obţine o autonomie mai largă inclusiv în comitatele dominate de protestanţi şi de ce nu mai târziu, independenţa totală. Irlandezii doreau să lupte şi pentru Franţa catolică şi prietenă de care multe colaborări istorice îi legau.

Autorităţiile engleze nu au permis desfăşurarea trupelor irlandeze sub o comandă unică căci atunci ar fi însemnat că ar recunoaşte armata unei naţiuni. Pentru a fi siguri că irlandezii sunt fideli Coroanei, ministrul de război a hotărât ca ofiţerii irlandezilor să fie de confesiune protestantă. Nici măcar arborarea steagului verde la unităţile irlandeze nu era posibil.

Din 1915 protestele anti-război devin tot mai numeroase. Catolicii şi Voluntarii lor sunt nemulţumiţi de indeciziile guvernului privind Autonomia iar protestanţii de posibilitatea ca aceasta să fie aplicată întregii Irlande. Liderul moderat John Redmond pierde tot mai mult teren în faţa radicaliilor irlandezi, în această perioadă afirmându-se personalitatea lui Padraig Pearse. Discursul lui Pearse semăna cu retorica Frăției Republicane din secolul al XIX-lea. Programul lui urma să fie susținut de Frăția Republicană, revigorată de tânărul Sean Mac Dermott.

Pe lânga IRB, mai funcționa și Armata Cetățenească Irlandeză, conduse de James Connolly și susținută financiar de contesa protestantă dar feniană, Markievicz. Funerariile unui mare revoluționar irlandez Jeremiah O`Donovan în 1915 au atras un număr mare de irlandezi moderaţi la eveniment, iar Irish Volunteers Force au tras salve în aer.

În anii războiului, situaţia economică a irlandezilor s-a înrăutăţit simţitor în urma scăderii salariului real, a creşterii preţurilor şi a crizei de produse alimentare. Şi în această perioadă numeroşi irlandezi au luat calea emigrării.

Contribuţia Irlandei în primul război mondial a fost însemnată. Regimentel irlandeze au participat pe frontul de vest încă din 1914, suferind pierderi numeroase în special în bătălia Flandrei. Nu trebuie uitat nici efortul şi ajutorul protestanţilor irlandezi aceştia fiind impulsionaţi de respectul lor faţă de Londra capitala Imperiului Britanic şi de Protestantism.