Cetatea medievală de la Tăuți

Autor 241 vizualizări


Cetatea medievală se află pe Valea Ampoiului la 13 km de Alba Iulia și a fost construită în 1276, la inițiativa episcopului Petru al Ardealului. În maghiară, satul unde se găsește cetatea poartă numele de Tótfalud-Totfalău. Cetatea se află la aproximativ 700 m înălțime față de nivelul mării. Intrarea principală în incinta cetății se face prin partea de vest.

Cetatea mai este amintită și în secolul al XIV-lea, mai exact în 1379, când episcopul Transilvaniei Goblinus donează vatra satului Tăuți, ce se afla sub cetate, unor călugări paulini, ce-și vor construi aici o mănăstire, amintită în documente în secolele următoare. În „Compendiul” cronicarului italian Giovanandrea Gromo din anul 1563, aflăm că în mănăstirea de la Tăuți mai erau decât patru călugări. Același cronicar italian descoperă o serie de inscripții romane în mănăstire. Un călător de origine franceză, găsește la 1574 această mănăstire nelocuită. Locul unde era situată mănăstirea, la localnici, poartă numele de Costei, din latinescul castellum.

Urme de ziduri, cărămizi și alte materiale, atestă prezența istorică a acestei mănăstiri medievale.

Din cercetările lui Adalbert Cserni, ce au avut loc în 1875, avem informația că mănăstirea se compunea dintr-o biserică, o fortificație de formă dreptunghiulară cu turnuri, și chiliile călugărilor. În prima jumătate a secolului al XVI-lea, în timpul lui Ioan Zapolya, se execută lucrări importante de întărire a cetății. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Castaldo începe o serie de lucrări de fortificare a cetăților transilvanene, printre care și cea de la Tăuți.

Datorită faptului că cetatea nu mai corespundea cerințelor ce țin de arhitectura militră a perioadei respective (dimensiune redusă și locație), austriecii au părăsit cetatea care va trece din nou în subordinea episcopiei Transilvaniei. Aceasta este ultima mențiune a cetății ca fortificație în funcțiune, urmând a fi distrusă și părăsită. Mănăstirea a continuat să existe o scurtă perioadă, până în anul 1570.

Primele cercetări arheologice asupra cetății, făcute de Muzeul de Istorie din Alba Iulia, confirmă faptul că cetatea cuprinde între zidurile ei o suprafață de 4750 mp. Partea cea mai veche a cetății era compusă dintr-un donjonde formă patrulateră, construit din blocuri de stâncă, de proveniență locală și așezat direct pe vârful stâncii (planul A). Zidul cetății are o grosime de 2.70 m, răsare direct din stâncă, prezentându-se într-o formă stabilă. Donjonul a fost apărat  pe latura de nord-vest și vest. Zidul de pe latura sudică, fiind mai expus intemperiilor, e prăbușit în prăpastie și astfel se mai pot distinge doar tăieturile de fixare a lui în stâncă. Acest fapt ne duce cu gândul la idea că zidul a fost mai subțire în această locație.

Spre sfârșitul secolului al XIII-lea, cetatea se înfățișa cu o incintă ale cărei ziduri nu depășeau în grosime 1.10 m, iar donjonul era de formă pătrată. Ulterior, pe latura de est a donjonului, a fost adaugată o incintă cu laturi de dimensiuni diferite (9 X 2.80 m), cu ziduri ce aveau o grosime de 1.50 m (planul B). În acelasi timp s-a construit o altă incintă (planul II) ce proteja laturile de nord-vest, vest și nord. În acest fel, era rezolvată aproape complet apărarea tuturor laturilor vulnerabile, cu excepția laturii estice. Zidul incintei II nu era uniform, fiind mai gros (5.5 m) în porțiunea de nord-vest. Zidul merge spre vest, urcând pe stâncă, unde se subțiază până la 1.80 m, urmând a se intersecta cu zidul primei incinte. Poarta de intrare este marcată pe hartă cu punctul C. În jurul porții, zidul era ceva mai gros, sporind astfel protecția în cel mai important punct. În fața porții, într-o mică adâncitură în stâncă, a fost amenajat șanțul de apărare, în perioada în care santul avea două incinte (D).

În secolul al XVI-lea, când cetatea a reprezentat un punct strategic important, în colțul de nord-vest al incintei II a fost adăugat un bastion lung de 19 m cu ziduri ce aveau o grosime de aproximativ 3 m. (E)

Cu F avem reprezentat pe harta cetății un șanț lung de 59 m cu o lățime ce variază între  6 și 14 m. Intrarea se făcea prin colțul sud-vestic al curții interioare (D) printr-o încăpere ce avea rol de barbacană[1](G), de unde se urca pe un pod de lemn la poarta principală, amenajată în incinta II.

Poarta era formată din două deschideri, una mai largă de 2 m și alta mai îngustă de .7 m.  Exteriorul porții era apărat de o grilă de fier. Organizarea interioară a cetății era simplă. În afară de dojonul mai sus amintit și de camera alipită acestuia, pe latura de est s-au mai identificat și alte construcții interioare din zid. Astfel, în colțul nord-estic al incintei II s-a construit o cisternă lungă de 4 m, lată de 2.35 m și adâncă de 8 m (H). Interiorul ei a fost tencuit cu mortar hidraulic, gros de 5 cm.

Între zidurile incintelor, pe latura de nord-vest, au fost construite două camere. Intrarea în aceste camere se făcea pe sub un portal de piatră cioplită, în arc semicircular. Destinația acestor camere nu se poate preciza.

În colțul sud-vestic al incintei I au mai fost precizate două camere mici (K), ce au servit ca depozite de alimente, identificate mai ales după cantitatea mare de oase și materii organice ce au fost descoperite în această locație.

Ca tehnici de construcție a zidurilor avem două procedee:

  1. Legarea zidăriei cu mortar de var cald în amestec cu nisip
  2. Legarea zidăriei cu mortar de nisip și var.

În ambele cazuri, de obicei în mortar se mai pune și praf de cărămidă cu scopul de a face zidul mai puternic.

Ca perioada de construcție, avem trei mari faze:

-Prima fază (secolul XIII) au fost construite zidurile incintei I și donjonul.

-În faza a doua au apărut poarta de acces și cisterna.

-În cea de-a treia fază a fost construit bastionul din colțul nord-vestic al cetății.

-E posibil ca într-o fază apropiată să fi fost construită și curtea interioară și șantul cel nou.

De asemenea este important să menționăm că în incinta cetății a fost descoperită o cantitate însemnată de material, cum ar fi săgeți, sulițe, seceri, coase, potcoave sau zabale  precum și blocuri de piatră fasonată.

Bibliografie:

Gh. Anghel, Cetăți medievale din Transilvania, Editura Meridiane, București, 1972.

http://revistahiperboreea.com/

 


[1]În latină barbecana. În arhitectura medieval reprezintă o deschizătură înaltă și făcută în zidul unui turn de apărare.